Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 213/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 213/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 19-06-2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA PENALA
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ NR. 213
Ședința publică din data de 19.06.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - S. A. C.
GREFIER - D. L.
Ministerul Public a fost reprezentat prin procuror R. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Pe rol fiind soluționarea contestațiilor formulate de P. de pe lângă J. Ploiești și condamnatul D. M., fiul lui A. și A., născut la 28.04.1980, în prezent aflat în Penitenciarul Ploiești, C.N.P._, împotriva s.p. nr. 628/04.03.2014 a Judecătoriei Ploiești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns condamnatul D. M. personal, în stare de deținere, asistat de avocat din oficiu Elenga Liz-P., potrivit delegației pentru asistența juridică obligatorie aflată la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care.
Cu permisiunea instanței avocat Elenga Liz-P. a luat legătura cu condamnatul.
După declarația orală că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, instanța constată cererea în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul în fond lasă la aprecierea instanței.
Avocat Elenga Liz-P. având cuvântul în fond pentru petentul condamnatul D. M., solicită admiterea contestației, desființarea sentinței penale pronunțate de J. Ploiești în sensul aplicării legii penale mai favorabile și reducerea pedepsei aplicate.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul pune concluzii de respingere a contestației formulate de contestatorul D. M..
Av. Elenga Liz-P. având cuvântul solicită admiterea contestației formulate de Ministerul Public.
Condamnatul D. M. având ultimul cuvânt arată că lasă la aprecierea instanței.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra contestației penale de față, constată următoarele:
Prin s.p. nr. 628/04.03.2014 pronunțată de J. Ploiești, în baza art. 23 din Legea 255/2013 raportat la art. 595 C.pr.p., a fost respinsă ca neîntemeiată sesizarea de aplicare a legii penale mai favorabile, formulată de Comisia pentru evaluarea dosarelor constituită la nivelul Penitenciarului PLOIEȘTI privind persoana D. M., fiul lui A. și A., născut la data de 28.04.1980 în Târgoviște, jud. Dâmbovița, având C.N.P._, domiciliat în com. Nucet, ., jud. Dâmbovița, în prezent deținut în Penitenciarul Ploiești.
În temeiul disp. art. 275 al. 3 cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pentru infracțiunile pentru care deținutul a fost condamnat, au fost aplicate pedepse cu închisoarea ale căror cuantumuri se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod Penal.
Instanța de fond a apreciat că art. 396 alin. 10 C.p.p. este o normă de procedură cu consecințe pe planul dreptului material, fără a îndeplini însă condițiile pentru a fi considerată o lege penală mai favorabilă. Consecințele în planul dreptului material sunt condiționate de aplicarea procedurii prevăzute de art. 375 alin. 1 și 2 C.pr.pen., condiție care evident nu este îndeplinită în cazul cauzelor penale definitiv soluționate înainte de . noului cod de procedură penală.
În cazul în care se caută să se determine o norma căreia i s-ar putea aplica principiul legii mai favorabile (mitior lex), trebuie căutate criteriile de deosebire a normelor cărora li se aplica principiul mitior lex, respectiv obiectul de reglementare al acestora, scopul în realizarea căruia au fost create și în mod obligatoriu natura ori caracterul acestora, nu doar rezultatul la care conduc cu privire la răspunderea penală. Se arată că dacă am accepta că art. 396 alin. 10 C.p.p. se poate aplica unei pedepse definitive ar însemna ca legea noua de procedura sa se aplice tuturor persoanelor aflate în aceeași situație, inclusiv persoanelor condamnate definitiv sau proceselor ce se află în căile de atac chiar dacă judecata s-a efectuat potrivit procedurii comune și indiferent de poziția procesuală a inculpatului, ceea ce este absurd.
Totodată se arată că, și în ipoteza în care s-ar considera că dispozițiile art. 396 alin. 10 C.p.p.. reprezintă o normă de drept material, susceptibilă de a fi considerată o lege penală mai favorabilă, datorită prevederii unei cauze de reducere a pedepsei, instanța constată că prevederile menționate nu atrag aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen.
Prin introducerea art. 396 alin. 10 C.pr.pen, care nu face altceva decât să reia dispozițiile art. 320¹ din fostul C.pr.pen. nu s-a produs o modificare a pedepsei prevăzute de Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat petentul în sensul prevederii unor pedepse mai ușoare, pedeapsa pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea petentului rămânând tot închisoarea și având aceleași limite speciale, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 C.pen.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza S. P. împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea a arătat că legea supremă statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.
Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.
Curtea a arătat că art. 396 alin. 10 C.pr.pen nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 4 și art. 6 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin.(2) din Constituție reflectat în art. 6 din Codul penal.
De asemenea, s-a observat că deținutul a beneficiat deja de aplicarea fostului articol 3201 C.p.p. și de reducerea limitelor de pedeapsa, ceea ce ar însemnat că o nouă aplicare a art. 396 alin. 10 C.pr.pen ar conduce la aplicarea repetată și nelegală a unor reduceri ale limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, au declarat contestație P. de pe lângă J. Ploiești și condamnatul.
În motivarea contestației, P. de pe lângă J. Ploiești a criticat sentința pentru netemeinicie, în sensul că la aprecierea limitelor speciale ale infracțiunii prevăzute în noul Cod Penal trebuia să se ia în considerare și reducerea acestora cu o treime ca urmare a aplicării art. 3201 vechiul C.p.p., care sunt reluate în cuprinsul art. 396 alin. 10 C.p.p.
În opinia contestatorului dispozițiile privind reducerea limitelor pedepsei în cazul recunoașterii vinovăției reprezintă și o normă de drept material, putând fi supusă principiului legii mei favorabile, având în vedre argumentele prezentate de Curtea Constituțională în decizia nr. 1470/2011.
Prin raportarea pedepsei aplicate la limitele pedepsei prevăzute în noua lege penală la care s-a aplicat o cauză de reducere a acesteia, în vederea stabilirii aplicabilității legii mai favorabile, nu este de natură a fi considerată o reanalizare a cauzei care să conducă la o nouă hotărâre asupra cauzei, determinarea limitelor speciale ale pedepsei nereprezentând o nouă individualizarea pedepsei ci doar respectarea unui principiu fundamental al legii penale.
Reducerea limitelor speciale reprezintă un drept câștigat al deținutului ca urmare a aplicării procedurii de recunoaștere a vinovăției.
În motivarea contestației, condamnatul a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile față de limitele actuale ale pedepsei.
Tribunalul, examinând sentința contestată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, având în vedere și motivele invocate de contestatori, constată contestațiile formulate ca nefondate.
Astfel, Tribunalul reține că prin s.p. nr. 486/27.06.2013 a Judecătoriei Târgoviște, definitivă prin d.p. nr. 1124/03.09.2013 a Curții de Apel Ploiești, s-a aplicat condamnatului o pedeapsă de 4 ani și 3 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 208 alin.1-209 alin. 1 lit. e,i C.penal cu aplic. art. 3201 C.p.p.
În baza acestei sentințe a fost emis M.E.P.I. nr. 1290/04.09.2013 al Judecătoriei Târgoviște.
La data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, legea de punere în aplicare a codului penal, pedeapsa aplicată pentru a infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a cestei legi.
Prin urmare, se constată că, în aplicarea acestor dispoziții, instanța este ținută să verifice doar dacă pedeapsa aplicată în concret printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o anumită infracțiune, depășește limita maximă a pedepsei prevăzute de legea nouă pentru acea infracțiune.
În realizarea acestui demers, instanța va avea în vedere definiția noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege, care potrivit dispozițiilor art. 187 C.penal reprezintă pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Prin urmare, nu pot fi avute în vedere instituții precum circumstanțele atenuante sau agravante (în acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J. prin decizia nr. 8 din 26.05.2014, pronunțată în dezlegarea în principiu a unei probleme de drept), cauza de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată (în acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J. prin decizia nr. 7 din 26.05.2014, pronunțată în dezlegarea în principiu a unei probleme de drept), reducerea pedepsei în cazul judecății potrivit art. 3201 C.p.p. (în acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J. prin decizia nr. 14 din 16.06.2014, pronunțată în dezlegarea în principiu a unei probleme de drept) sau alte cauze de majorare sau reducere a pedepsei.
Se va face o corespondență între textele legale care incriminează fapta concretă a persoanei condamnate, sub imperiul ambelor legi și apoi se vor compara limitele de pedeapsă.
Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Tribunalul constată, în privința infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 208 alin.1-209 alin. 1 lit. e (din loc public), i (prin efracție, escaladare, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase) C.penal cu aplic. art. 3201 C.p.p. că acesteia îi corespunde în prezent infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 228- 229 alin. 1 lit. d (prin efracție, escaladare, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase) Noul Cod penal, pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani, prin urmare pedeapsa aplicată în concret condamnatului pentru această infracțiune, de 4 ani și 3 luni închisoare, nu depășește acest maxim.
Nefiind deci incidente prevederile art. 6 C.penal în cazul condamnatului, Tribunalul urmează ca în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b C.p.p. să respingă ca nefondate contestațiile formulate.
În baza art. 275 alin. 2 C.p.p., va fi obligat condamnatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum de 50 lei iar în baza art. 275 alin. 3 C.p.p., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate contestațiile formulate de P. de pe lângă J. Ploiești și condamnatul D. M., fiul lui A. și A., născut la 28.04.1980, în prezent aflat în Penitenciarul Ploiești, C.N.P._, împotriva s.p. nr. 628/04.03.2014 a Judecătoriei Ploiești.
În baza art. 275 alin. 2 C.p.p., obligă condamnatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum de 50 lei.
În baza art. 275 alin. 3 C.p.p., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.06.2014
PREȘEDINTE GREFIER
S. A. C. D. L.
Fiind în C.O.,
semnează P.-grefierul instanței
Red. S.A./S.A.
4 ex/ 02.07.2014
Dosar fond_ J. Ploiești
Judecător fond – I. G.
Operator de date cu caracter personal 4058
| ← Cerere de liberare condiţionată. Art.450 C.p.p., art.55 ind.1... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 899/2014.... → |
|---|
