Contestaţie. Plângere cu privire la măsurile asigurătorii. Art.168 C.p.p.. Decizia nr. 287/2013. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 287/2013 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 18-12-2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ Nr. 287/R
Ședința publică de la 18 Decembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE L.-M. B.
Judecător A. C.
Judecător V. A.
Grefier C. H.
Ministerul Public reprezentat de procuror L. M. din cadrul D.N.A. Serviciul Teritorial Iași
Pe rol, la ordine, se află spre soluționare recursul penal formulat de petent R. IVENIȚA, cu domiciliul mun. Iași, .. 11, ., ., împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 29.10.2013 de către Judecătoria Bârlad .
Obiectul cauzei: contestație (Plângere) cu privire la măsurile asigurătorii (art. 168 Cod de procedură penală).
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul R. G., lipsă fiind petenta R. Ivenița, pentru care răspunde apărătorul ales, av. U. M..
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, recursul este declarat în termen și motivat în scris.
S-a procedat la identificarea inculpatului-intimat R. G. cu datele de stare civilă existente pe CI, ., nr._, CNP_.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care:
Nemaifiind alte probleme prealabile dezbaterilor, Tribunalul constată cauza în stare de judecată și dă cuvântul în susținerea recursului.
Av. U. M., având cuvântul, solicită ca la soluționarea recursului să se aibă în vedere disp. art. 165 Cod procedură penală, care consideră că au fost încălcate, deoarece acestea prevăd ca organul care instituie măsura sechestrului asigurător, să procedeze la evaluarea bunului, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.
În cursul urmăririi penale nu a fost efectuată vreo expertiză care să stabilească cuantumul real al prejudiciului, astfel încât prejudiciul stabilit nu poate fi considerat ca fiind cert. De asemenea, organul de urmărire penală nu a stabilit în sarcina cui ar fi imputabil acest prejudiciu.
Imobilul asupra căruia s-a instituit sechestrul asigurător este un bun comun al soților și nu este produs prin faptele pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată. Mai mult decât atât, datoria acestuia de a despăgubi partea civilă în cazul în care instanța de fond va hotărî în acest sens este una personală, recurenta din prezenta cauză nu are calitatea de inculpată, nefiind cercetată în dosarul de fond.
De asemenea, consideră că au fost încălcate dispozițiile referitoare la dreptul de proprietate aducându-se atingere unui atribut al acestuia, respectiv dreptul de dispoziție.
P. toate aceste motive, solicită admiterea recursului și, pe fondul cauzei, să se dispună ridicarea parțială a dreptului de 50% a sechestrului asigurător a imobilului din cauză.
Inculpatul R. G., având cuvântul, solicită admiterea recursului conform dispozițiilor legale.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, față de recursul formulat și față de concluziile apărătorului, apreciază că recursul este nefondat și solicită respingerea acestuia. Consideră că încheierea din 29.10.2013 pronunțată de Judecătoria Bârlad prin care s-a respins contestația formulată împotriva măsurii asiguratorii a sechestrului este legală și temeinică. Consideră că în mod corect, instanța de fond a constatat că menținerea sechestrului asigurator este necesară în acest moment și nu aduce atingere intereselor petenților, fiind vorba doar de o indisponibilizare temporară a dreptului de proprietate sau, mai bine zis, a dreptului de înstrăinare a imobilului.
Dacă s-ar fi admis contestația și ar fi dispus ridicarea sechestrului pentru 50%, oricum nu s-ar fi putut înstrăina.
În acest moment, inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, iar instituirea acestei măsuri a fost necesară pentru a se recupera prejudiciul, în situația în care se va pronunța o hotărâre prin care se va stabili în sarcina inculpatului obligația de recuperare a acestui prejudiciu.
S-au declarat dezbaterile închise, iar cauza a rămas în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului penal de față
Prin Încheierea din 23.10.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Bârlad a respins plângerile formulate în temeiul art. 168 Cod procedură penală, de petentele S. F. și R. Ivenița în contra măsurilor asigurătorii luate în timpul urmăririi penale prin ordonanța nr. 119/P/2010 din data de 28 mai 2012, privind luarea măsurilor asigurătorii a sechestrului judiciar asupra bunurilor aparținând învinuiților R. G. și S. G..
P. a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Analizând plângerile formulate de petentele S. F., soția inculpatului R. G. și R. Ivenița - soția inculpatului S. G., în procedura prev. de art. 168 Cod procedură penală privind Contestarea măsurii asigurătorii, contra măsurilor asigurătorii luate în timpul urmăririi penale prin ordonanța nr. 119/P/2010 din data de 28 mai 2012, privind luarea măsurilor asigurătorii a sechestrului judiciar asupra bunurilor aparținând învinuiților R. G. și S. G., motivat că bunurile imobile asupra cărora s-a aplicat măsura asiguratorie sunt proprietatea comună a soților și indisponibilizarea acestora prin instituirea sechestrului încalcă dreptul de dispoziție al soțiilor petente, privind înstrăinarea bunurilor deținute în codevălmășie cu soții inculpați, în condițiile în care acestea nu au calitatea de inculpate, măsura asiguratorie nevizându-le și pe acestea, instanța a apreciat că:
- În baza art. 20din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție; “ În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”
Inculpații R. G. și S. G. au fost trimiși în judecată în prezenta cauză pentru mai multe fapte penale printre care și cele prev, de art. 17 și 18 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000.
În aplicarea acestor dispoziții coroborate cu dispozițiile Codului de procedură penală conform art. 163 și următoarele măsurile asigurătorii s-au luat în cursul procesului penal de procuror, din oficiu, și au constat în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, ale tuturor inculpaților, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, până la concurența valorii probabile a pagubei, luarea măsurilor asigurătorii fiind obligatorie:
- În baza textelor de lege mai sus enunțate, s-a dispus în mod legal și cu respectarea procedurilor, luarea măsurilor asigurătorii ale sechestrului judiciar asupra bunurilor imobile ale tuturor inculpaților cercetați pentru săvârșirea unor fapte prev. de LEGE Nr. 78 din 8 mai 2000, prin ordonanța nr.119/P/2010 din data de 28 mai 2012 emisă de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție – Serviciu Teritorial Iași.
- Bunurile sechestrate nu aparțin unei unități dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, și nu sunt nici din categoria celor exceptate de lege.
- Petentele S. F. - soția inculpatului S. G. și R. Ivenița - soția inculpatului R. G., nu au făcut dovada că bunurile sechestrate sunt proprietatea exclusivă a acestora și nici că s-a făcut un partaj judiciar, o ieșire din indiviziune cu privire la aceste bunuri, pentru o determinare certă a cotei care îi revine fiecăruia din bun și implicit determinarea bunului individualizat, care i-ar aparține fiecăruia dintre soți prin atribuire acesteia exclusivă și în natură.
Calitatea de eventual bun comun, determinarea cotelor de proprietatea și, implicit individualizarea unui bun care să aibă caracteristica de bun propriu doar al unuia dintre soți, răsturnarea prezumției de comunitate, etc., sunt operațiuni juridice care nu fac obiectul prezentei cereri și nu se soluționează în procedura penală, ci pe calea civilă a unui partaj judiciar, ieșire din indiviziune, contestație la executare, etc.
Atâta timp cât petentele și inculpații au încă calitatea de soți, o posibilă devălmășie asupra bunurilor sechestrare, nu echivalează cu existența unui drept exclusiv de proprietatea a petentelor, atâta timp cât posibila cotă deținute de acestea este una ideală și abstractă.
Atâta timp cât, în ipoteza de bun propriu nu este determinată în mod cert calitatea de bun propriu al petentelor cu privire la bunurile aflate sub sechestru prin acte anterioare și de asemenea, în ipoteza bunurilor comune nu este determinată întinderea, cota și dreptul de proprietate asupra unui bun individualizat prin acte decurgând din materializarea efectivă a partajului, nu se poate aprecia că prin luarea măsurilor asiguratorii se încalcă prerogativa dreptului de proprietate al acestora privind dreptul de dispoziție cu privire la aceste bunuri.
Dreptul de dispoziție al petentelor este temporar limitat de existența sechestrului, dar și a posibilei codevălmășii.
În prezent petentele nu vor putea dispune exclusiv asupra unor bunuri indisponibilizate prin sechestru, despre care susțin că a fost dobândit în timpul căsătoriei împreună cu soții inculpați, deci bunuri cu privire la care mai există un coproprietar în codevălmășie, interesul de a pune capăt acestei stări și de a lămuri situația juridică asupra bunurilor, revenind exclusiv petentelor.
Ridicarea sechestrului instituit asupra bunurilor aflate în această stare echivalează cu o veritabilă înlăturare nejustificată și nelegală a unei măsuri asiguratorii, luată cu scopul de a asigura, în caz de condamnare o eventuală reparare a pagubei, soluția ridicării sechestrului fiind contrară legii, respectiv dispozițiilor imperative ale legii speciale, mai sus menționate.
Împotriva acestei soluții, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs petenta R. Ivenița, prin apărătorul ales al acesteia, av. U. M..
În motivarea cererii de recurs, a arătat că, în mod netemeinic, instanța de fond a respins plângerea deoarece: la urmărirea penala nu s-a efectuat vreo expertiza de evaluare a prejudiciului; nu este stabilit cui este imputabila paguba, căruia dintre cei 5 dintre inculpați; prejudiciul nu este cert; apartamentul in cauza este bun comun al inculpatului si al soției.
Deși măsura sechestrului s-a luat fata de unul dintre soți, aceasta vizează bunuri comune care nu pot fi urmărite pentru datoriile personale conform art. 353 alin. 1 Noul Cod Civil. Din înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de proprietate, apartamentul asupra căruia s-a dispus indisponibilizarea nu a fost dobândit în perioada în care se presupune că ar fi fost săvârșite infracțiunile pentru care soțul său, R. G. a fost trimis în judecată. In aceste condiții, dispozițiile art. 351 lit. b) din Noul cod civil nu sunt incidente.
Trebuie reținut in cauza că petenta nu are calitatea de inculpat; instanța de judecata, prin respingerea plângerii, încalcă astfel dispozițiile art. 163, alin. (2): "Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei."
Din analiza acestor texte legale, rezultă, cu claritate, că pentru o datorie personala a debitorului nu se pot face acte de executare asupra unui imobil în integralitatea sa si care se afla în proprietatea . o altă persoană.
Astfel creditorul trebuie fie sa urmărească cota parte determinata din bunul comun, fie, după partajarea bunului comun, sa urmărească bunul atribuit debitorului la partaj, ori sulta obținută de acesta. Astfel, este posibil ca urmărirea silita sa își urmeze cursul, iar bunul comun sa fie scos la licitație si vândut în integralitatea sa, deși cota parte de 50% din acest bun aparține si petentei R. I., cota parte care, în situația de față, nu poate fi stabilita decât prin partaj, dat fiind faptul ca în cazul proprietății comune si devălmașe a soților o astfel de cota nu poate fi stabilita decât în urma ieșirii din indiviziune.
În plus, prin procesul verbal de sechestru instituit in cursul urmăririi penale, nu se specifica de către organele de urmărire penala, care au obligația de a stabili adevărul, faptul ca bunul sechestrat este proprietate . G. si R. I..
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 ind. 6 alin. 3 Cod procedură penală, Tribunalul constată că recursul este nefondat.
Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere reală și constau în indisponibilizarea, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, a bunurilor și veniturilor aparținând învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, asigurării reparării pagubei cauzate prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepselor pecuniare.
Indisponibilizarea bunului supus măsurii sechestrului presupune că, odată luată măsura asiguratorie, inculpatul nu mai poate înstrăina sau greva bunurile sau veniturile supuse acesteia, astfel ca partea civilă să își poată realiza creanța născută din hotărârea de condamnare la despăgubiri sau organul specializat să poată executa, în cazul pedepsei pecuniare, sancțiunea respectivă ori măsura confiscării, aplicate prin hotărârea de condamnare.
Fiind o măsură procesuală, măsura asiguratorie nu constituie, prin ea însăși, o acoperire a pagubei, ci numai garantează repararea ei.
Măsura asiguratorie se aplică asupra bunurilor și veniturilor învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a pagubei produse prin infracțiunea pentru care este cercetat învinuitul sau inculpatul, sau este judecat inculpatul.
Inculpatul R. G. a fost trimis în judecată, prin Rechizitoriul nr. 119/P/2010 din 10 mai 2013 al Direcției Naționale Anticorupție –Serviciul Teritorial Iași, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
- fals intelectual, săvârșit în realizarea scopului urmărit prin comiterea unei infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzută de art. 289 Cod penal raportat la art. 17 lit. c) și la art. 18 alin. 1 din Legea nr. 78/2000;
- complicitate la folosirea sau prezentarea de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea sau în numele lor, prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 18 indice 1 alin. 1, 3 din Legea nr. 78/2000;
- complicitate la comiterea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. b) Cod penal.
Potrivit art. 163 alin. (2) Cod de procedură penală, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei.
În conformitate cu dispozițiile art. 163 alin. 5 Cod procedură penală, măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se iau la cerere sau din oficiu.
Potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, modificată și completată, „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”
Faptul că bunul este deținut în codevălmășie de inculpat cu soția sa nu constituie un impediment pentru luarea sau menținerea măsurii asigurătorii. Măsura asiguratorie dispusă în cauză este justificată, operând prezumția comunității bunurilor.
Regimul juridic al proprietății codevălmașe a soților presupune că dreptul de proprietate al inculpatului se întâlnește cu dreptul de proprietate al soției sale în fiecare părticică materială a bunului mobil ce face parte din masa bunurilor comune dobândite de soți, astfel că apare ca fiind îndeplinită condiția impusă de art. 163 alin. (2) Cod de procedură penală, ca bunul asupra căruia s-a luat măsura în vederea reparării pagubei să aparțină învinuitului sau inculpatului, chiar dacă nu-i aparține în mod exclusiv în proprietate.
Așadar, nici susținerea conform căreia dispozițiile legale ar interzice organului judiciar să instituie măsura sechestrului asupra altor bunuri sau valori decât cele aparținând în mod exclusiv învinuitului ori inculpatului nu poate fi primită, în împrejurările în care interpretarea logică a dispozițiilor art. 163 Cod de procedură penală nu conduce la o asemenea concluzie.
Tribunalul apreciază că nicio dispoziție din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea măsurilor bunurile proprietate codevălmașă a soților, întrucât acolo unde legiuitorul a înțeles să excepteze de la dispunerea unor asemenea măsuri de constrângere reală a făcut-o în mod expres - spre exemplificare dispozițiile art. 163 alin. (4) Cod de procedură penală.
Fără a relua argumentele reținute în considerentele încheierii penale atacate, pe care instanța de control judiciar și le însușește, Tribunalul constată că, este adevărat că bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că titularul dreptului de proprietate pierde, temporar, o componentă constitutivă a acestuia, prerogativa dispoziției - ius abutendi sau abusus -, însă obligarea la plata despăgubirilor civile nu operează automat, ca efect al luării în cursul procesului penal a unei măsuri asigurătorii.
Acest lucru urmează a fi făcut de către instanța de fond, după administrarea tuturor probelor, la deliberare, în conformitate cu dispozițiile art. 343 alin. 2 Cod de procedură penală, cu privire la existența faptelor și vinovăției fiecăruia dintre inculpați, asupra reparării pagubelor cauzate prin infracțiuni, precum și asupra măsurilor asiguratorii dispuse în cauză.
În ceea ce privește susținerile că la urmărirea penala nu s-a efectuat vreo expertiza de evaluare a prejudiciului și că prejudiciul nu este cert, Tribunalul arată că valoarea probabilă a prejudiciului este strict legată de mijloacele de probă administrate în cauză până la momentul luării măsurii asiguratorii. Pe de altă parte, potrivit chiar art. 163 alin. (2) Cod de procedură penală, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei.
Referitor la susținerea că nu este stabilit cui este imputabila paguba, căruia dintre cei 5 dintre inculpați, Tribunalul arată că unul dintre principiile răspunderii civile este principiul răspunderii solidare.
Cu privire la susținerile apărătorului ales al petentei-recurente R. Ivenița că bunul indisponibilizat nu este produs prin faptele pentru care inculpatul R. G. a fost cercetat și trimis în judecată, Tribunalul arată că prin lege nu este instituită vreo cerință cu privire la faptul ca bunul supus măsurii asiguratorii să fie dobândit în urma presupusei activități infracționale și, implicit, nici referitor la momentul dobândirii bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asiguratorii.
Totodată, faptul că nu s-ar fi menționat în procesul-verbal că bunul sechestrat este proprietate . G. si R. I. nu este de natură a afecta legalitatea măsurii asiguratorii instituită de organele de urmărire penală.
Față de considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 385 ind. 15 alin. 1 pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta R. Ivenița împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 29.10.2013 de către Judecătoria Bârlad, pe care o va menține.
Constatând culpa procesuală a petentei-recurente, în temeiul prevederilor art. 192 alin. 2 Cod de procedură penală, va obliga recurenta la plata sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în recurs.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul prevederilor art. 385 ind. 15 al. 1 pct. 1 lit. b Cod de procedură penală, respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta R. IVENIȚA, cu domiciliul în mun. Iași, .. 11, ., ., împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 29.10.2013 de către Judecătoria Bârlad, pe care o menține.
În temeiul prevederilor art. 192 alin. 2 Cod de procedură penală, obligă recurenta la plata sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 decembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
L.-M. B. A. C. V. A.
Grefier,
C. H.
Red.: A.C.
Tehnodact: H.C
2 ex/23.12.2013
Judecătoria Bârlad: judecător R. M. G.
| ← Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 285/2013.... | Liberare condiţionată. Art.587 NCPP. Decizia nr. 233/2014.... → |
|---|
