Acţiune în răspundere delictuală. Jurisprudență Despăgubiri, penalităţi
| Comentarii |
|
Tribunalul BUCUREŞTI Hotărâre nr. **** din data de 19.05.2017
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
DOSAR NR. .................
DECIZIA CIVILĂ NR. ...........
Ședința publică din: 28.03.2017
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: ..................
JUDECĂTOR: ......................
GREFIER : ..........................
Pe rol, soluționarea cererii de apel formulată de apelanții - pârâți ............... împotriva sentinței civile nr. ................. pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. .................... , în contradictoriu cu intimații-reclamanți ................... , având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de ........... , încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când tribunalul, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de ................ și apoi la data de ............. , când a decis următoarele :
T R I B U N A L U L
Prin sentința civilă nr. .............. pronunțată în dosarul nr. ............. Judecătoria Sectorului 2 București a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanții .............. , în contradictoriu cu pârâții ............... .
A constatat că, prin articolul apărut în publicația online .................. din ................. , precum și în revista ................ din ............... sub titlurile "................";, ".............." s-a încălcat dreptul la imagine al reclamantei ..................... , respectiv dreptul la imagine, demnitate, onoare și reputație al reclamanților.
A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, persoane fizice, următoarele sume : suma de .......... Euro reclamantului .............. ; suma de ............. Euro reclamantului ............. ; suma de ............. Euro reclamantului ............. ; suma de ........... Euro reclamantului .............. , suma de .............. Euro reclamantului ................. , în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății.
A obligat pârâții să publice pe cheltuiala lor dispozitivul hotărârii în publicația on-line ............... și în revista .................... și în alte două ziare de circulație națională, respectiv "................" și "....................".
A obligat pârâtul ............ să înlăture de pe pagina de internet .................. și din arhiva acestei publicații a articolului intitulat "................";, apărut în data de .............. și a tuturor comentariilor la acesta.
A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ........... .
A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților suma de ....... lei pentru fiecare reclamant reprezentând taxă timbru și către reclamanta ............. suma de ............ lei, onorariu avocat.
Instanța de fond a reținut, prin prisma excepției lipsei calității procesuale pasive, că, referitor la pârâtul ................. , acesta deține ................... , iar în data de .................. , în calitate de proprietar al domeniului ..................... , a încheiat contractul de comodat nr. .......... cu ................. prin care a pus la dispoziție acesteia domeniul on-line ................, având astfel legitimare procesuală pasivă, motiv pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că ....................... a emis Ordinul nr. 41 din 03.05.2012, publicat in Monitorul Oficial nr. 295/04.05.2012.
............................ a solicitat emitentului revocarea acestui Ordin, iar ulterior, a solicitat instanțelor competente suspendarea si respectiv anularea acestuia.
Cererea de suspendare a Ordinului nr. 41/2012 a fost admisa prin Sentința civila nr. ..... pronunțata de Curtea de Apel București la data de ............ Ulterior, aceasta hotărâre de suspendare a rămas irevocabila prin Decizia civila nr. ........... pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție la data de .................. .
Prin Sentința civila nr. ................... , Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ si fiscal a dispus anularea Ordinului .............. nr. 41/03.05.2012 ca nelegal.
Dupa pronunțarea hotărârii de suspendare, dar înainte de anularea Ordinului nr. 41/2012, in publicația on-line .............. - ............... si in revista .............., pârâtul ............ , sub pseudonimul ............... , a scris articolul intitulat "....................." si respectiv ".................. ".
În cuprinsul articolelor menționate se arată:
"....................... [...]. ........................
Prinsa intre afacerile de peste .......... milioane de euro pe an ale industriei de medicamente veterinare si interesele conducerii ............. , sănătatea cetățenilor României este grav amenințata. Oamenii de afaceri din domeniu si conducerea organizației profesionale a medicilor veterinari au bătut palma pentru ca medicamentele de uz veterinar, in special antibioticele si antiparazitarele, sa poată fi, in continuare, distribuite la liber, fără nici un control real. Acest tip de comerț are efecte catastrofale asupra romanilor [...].
Conducerea ..................... pune in pericol sănătatea romanilor prin blocarea in instanța a Ordinului nr. 41 din 3 mai 2012 [...]. Cum e posibil ca medicii veterinari sa fie faultați tocmai de cei care ar trebui sa le reprezinte interesele? Ei bine, atunci când potul este de jumătate de miliard de euro totul este posibil. Nici culoarea politica nu mai contează.
Președintele ...................., conf.univ.dr. ........... , alături de primvicepresedintele dr. .......... , de vicepreședinții prof.univ.dr. ......... , conf.univ.dr. ............ si de secretarul Colegiului - conf.univ.dr. ............. , servesc astfel interesele comerciale uriașe ale producătorilor și distribuitorilor de medicamente de uz veterinar . Aceștia îl au in frunte pe omul de afaceri ........... , cel care a preluat, intr-o maniera controversata, Institutul Pasteur [...] si cel mai mare distribuitor in domeniu.
[...] ceea ce este extrem de grav, dincolo de afectarea intereselor breslei, este faptul ca ............. , ........... , ............... si ceilalți membri ai grupării organizate din fruntea ............... , prin acțiunea de suspendare in instanța a Ordinului nr. 41/2012, trec peste toate semnalele, avertizările si recomandările făcute de ............... si de ..................... [...].
Presiune pe ............ [...] prin acțiunea lui ............. si a celorlalți membrii ai conducerii .............. , veterinarul este aruncat intr-o lupta inegala si fara sorti de izbânda cu samsarii de medicamente [...]. Conducerea ................. urmărește un singur scop: favorizarea vădita a producătorilor si distribuitorilor de medicamente veterinare, al căror interes este de a vinde oricât, oricui si oriunde, in detrimentul medicilor veterinari de libera practica [...].
[...] toate aceste lucruri sunt arhicunoscute de președintele ....................., ........... (.....) si de primvicepresedintele Colegiului, .............. (.......), astfel încât decizia conducerii ............... poate duce cu gândul la o presiune foarte mare din partea producătorilor si distribuitorilor de medicamente de uz veterinar, fara a putea comensura insa si cifra in euro la care ar putea ajunge aceasta presiune.
................ si alți câțiva guru ai învățământului medical veterinar romanesc ar fi exercitat presiuni extraordinare asupra autorului si semnatarului Ordinului nr.41/2012, fostul președinte al ...................., dr. .............. , presiuni care au variat de la sume mari de bani oferite pentru a nu emite ordinul respectiv si pana la amenințări cu demiterea din funcție. Ceea ce s-a si întâmplat. In .............. , premierul ........... l-a demis din funcția de președinte al ............... pe dr. ................. .
Dar Ordinul era deja aplicabil, asa incat gruparea organizata din fruntea ............... a atacat in instanța actul normativ care apară sănătatea romanilor [...]. "
În drept, potrivit art. 30 din Constituția României, reglementat la Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul II - Drepturile și libertățile fundamentale din Constituție, "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile"; (alin.1), "Cenzura de orice fel este interzisă"; (alin.2), "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine"; (alin. 6), respectiv "Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege";.
Din interpretarea dispoziției constituționale de mai sus, instanța reține opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.
Instanța mai învederează existența în Constituția României, la Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul I - Dispoziții comune, a art. 20, text potrivit căruia "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte."; (alin.1), respectiv "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile"; (alin.2).
Astfel, instanța reține că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.
Potrivit art. 10 din Convenția amintită "Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.";
Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de "societate democratică"; ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai "informațiile"; sau "ideile"; care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»";.
Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța își însușește interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care, potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.
Revenind la dispozițiile art. 10 din Convenție, instanța învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.
Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, instanța reține că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin aceasta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului.
A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde "unei nevoi sociale imperioase";, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie "pertinente și suficiente";, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare.
Instanța mai învederează că în jurisprudența Curții se acordă presei un rol indispensabil de "câine de pază"; într-o societate democratică, cu mențiunea că deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și a drepturilor celuilalt, totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.
De asemenea, Curtea Europeană a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că "existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit";.
Hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna credință a autorului afirmațiilor. În consecință, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi integral exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului jurnalistic, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia.
Se impune a fi menționat și că, în jurisprudența sa, Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează.
În cauza de față, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța constată că, potrivit disp. art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (1) din Noul Cod Civil, "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.";
Instanța reține că acestea constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, înțelegând prin aceasta ansamblul de norme legale și principii de drept potrivit cărora intervine obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Astfel, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Față de cele arătate mai sus, instanța apreciază că în cauza de față problema dedusă spre soluționare este aceea de a lămuri dacă, prin articolele menționate, au fost respectate limitele libertății de exprimare astfel cum își găsește aceasta consacrarea în art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau dacă, cu încălcarea acestora și cu rea-credință, s-a produs afectarea reputației reclamanților, de natură a atrage în sarcina pârâților obligația de reparare a prejudiciului cauzat acestora.
În ceea ce privește analiza condițiilor necesare pentru angrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, instanța reține întrunirea acestora.
În acest context, fapta ilicită este reprezentată de afirmarea în spațiul public a unor fapte neadevărate, respectiv a unor fapte de corupție care ar fi fost săvârșite de reclamanți în apărarea intereselor lor economice punând în pericol sănătatea publică.
Dar demersul întreprins în vederea anulării Ordinului .......... nr.41/03.05.2012 nu poate conduce, prin el însuși și fără absolut nici un alt element probator, la concluzia comiterii de către reclamanți a unor fapte de natură să pună în pericol sănătatea publică, pârâtul ........... având posibilitatea să se informeze cu privire la motivele care au dus la anularea Ordinului, precum și cu privire la faptul că reclamanții persoane fizice au fost mandatați ca, în numele ........... și a medicilor veterinari, să anuleze în instanță Ordinul nr.41/2012, ordin care a fost anulat pentru nelegalitate de către Curtea de Apel București printr-o sentință irevocabilă.
Până în prezent nu există nici un element probator care să-i fi conferit pârâtului o minimă bază factuală pentru a-și justifica acuzațiile aduse reclamanților.
Raportat la informațiile aduse la cunoștința publicului, instanța apreciază că pârâtul ........... nu s-a întemeiat în redactarea și publicarea articolului pe o bază factuală de natură a conferi verosimilitate informațiilor de care dispunea, afirmațiile sale fiind de natură să aducă grave atingeri imaginii publice și reputației profesionale a reclamanților.
Cât privește buna credință a autorului articolului incriminat, instanța apreciază că pârâtul ar fi urmărit ca scop, prin publicarea articolului, cunoscând absența unei minime baze factuale și fără consultarea reclamanților, discreditarea lor, respectiv afectarea reputației acestora.
Mai mult, pârâtul a fost angajat în postul de consilier de imagine relația mass-media la Cabinetul Președintelui ................., având posibilitatea să-și asigure baza factuală a articolelor pe care le-a semnat.
Observând considerentele anterior expuse cu privire la prejudiciului moral suferit de reclamant, instanța apreciază că paguba produsă poate fi acoperită prin acordarea unor despăgubiri morale în sumă de 1000 euro.
În ceea ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele europene nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat.
În speță, instanța a apreciat că acordarea sumei de .......... Euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamanților este una corectă, această sancțiune fiind justificată, rezonabilă și proporțională.
Referitor la pârâtul .............. , instanța, având în vedere calitatea acestuia de deținător al domeniului on-line ................, a dispus, în aplicarea disp. art. 1357 C. civ. coroborat cu art. 30 alin. 6 din Constituția României și art. 8 și art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligarea în solidar cu pârâtul ........ la plata către reclamanții persoane fizice a următoarelor sume: suma de ............. Euro reclamantului ......... ; suma de ............. Euro reclamantului .............. ; suma de ............. Euro reclamantului ....... ; suma de .......... Euro reclamantului ........... , suma de .............. Euro reclamantului ........... , în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății .
A obligat pârâții să publice pe cheltuiala lor dispozitivul hotărârii în publicația on-line ................ și în revista ............. și în alte două ziare de circulație națională, respectiv " ......... " și ............... ".
A obligat pârâtul ................ să înlăture de pe pagina de internet ................. și din arhiva acestei publicații a articolului intitulat ""..................";, apărut în data de .............. și a tuturor comentariilor la acesta.
În temeiul disp. art. 455 c.pr.civ. a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților suma de ............... lei pentru fiecare reclamant reprezentând taxă timbru și către reclamanta ...................suma de .................. lei, onorariu avocat.
Împotriva sentinței civile menționate mai sus pârâții .............. și ............... au declarat apel în termen legal, ce a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de ............ .
Prin motivele de apel formulate de pârâtul ............ se susține, în esență, că sentința atacată a fost dată cu încălcarea spiritului și literei art. 425 alin. 1 lit. b) C.pr.civ. prin neanalizarea, prin raportare la întregul material probator administrat în cauză, a apărărilor sale, că aceasta nesocotește practica relevantă a CEDO în materia libertății de exprimare deoarece problematica abordată/supusă dezbaterii publice se circumscrie strict judecăților de valoare și a unor simple "afirmații factuale";, că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1349 C.civil în sensul că lipsește fapta ilicită.
În aceste condiții s-a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
Prin motivele de apel formulate de pârâtul .................. se susține, în esență, că instanța de fond a soluționat dosarul fără a-și exercita rolul activ și, mai mult decât atât, a respins probele solicitate, fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale.
Astfel, se arată că, în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea, fără a-i da posibilitatea acestui apelant să se apere, respingând toate probele solicitate, considerând ca adevărate și suficiente pentru soluționarea cauzei numai afirmațiile făcute de reclamanți, prin cererea introductivă.
În aceste condiții apelantul-pârât susține că, la soluționarea cauzei, în mod greșit, instanța de fond a interpretat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv conținutul articolului publicat, fără a avea în vedere atât circumstanțele reale, de o gravitate deosebită și de interes public major, care au generat subiectul de presă, cât și intenția jurnalistului de la acel moment.
Din motivarea soluției apelate nu reies care au fost vătămările suferite de reclamanți și avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, nu rezultă cum a disociat instanța de fond prejudiciul cauzat de emisiunile și articolele arătate în acțiune și presupusul prejudiciu cauzat de publicarea articolului în mediul online.
Chiar în situația existenței unei fapte ilicite care să atragă răspunderea civilă delictuală, în mod greșit instanța a stabilit generic o obligație în solidar față de cei doi pârâți din cauză, fără a avea în vedere:
1. faptul că, prin acțiunea principală, daunele morale au fost cerute pentru prejudiciul cauzat de două publicații, respectiv ...................... (publicație online) și revista ............ ;
2. că a stabilit calitatea procesuală pasivă a pârâtului ........... numai raportat la faptul că este proprietar al domeniului ........................ ;
3. contribuția fiecăruia dintre cei doi pârâți la săvârșirea faptei ilicite, respectiv care este valoarea prejudiciului cauzat de fiecare în parte.
Instanța de fond nu a motivat soluția de obligare a pârâtului ................. la daune, fără să indice în concret fapta săvârșită și urmările acestei fapte.
In concluzie, apelantul-pârât ....................... a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii principale ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, în măsura în care se va trece peste excepție prin respingerea ei, să se respingă acțiunea principală ca neîntemeiată.
Intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare la apelurile formulate, iar apelantul-pârât ..................... a depus răspuns la întâmpinare.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, tribunalul constată că apelurile sunt întemeiate.
Astfel, tribunalul retine că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe și anume: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției celui care a determinat prejudiciul.
Procedând la analiza primei condiții, instanța reține că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat având în vedere obligațiile statornicite în Codul deontologic al jurnalistului potrivit căruia jurnaliștii au datoria să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art.1.1.), să caute, să respecte și să comunice faptele - așa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art.1.2.), să exprime opinii pe o bază factuală (art.1.3.), să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel (art.1.4.) în demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul și diversitatea ei, acordând acces în presă și opiniilor minoritare și individuale, publicul având dreptul să cunoască nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează (art.1.5) - art.1.
De asemenea, trebuie luat în considerare și dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituție, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
Importanța dreptului ocrotit de art. 10 din Convenție a fost subliniată pentru prima oară în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, arătându-se că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și, sub rezerva paragrafului 2, acoperă nu numai informațiile și ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației.
În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, paragraful 2 al aceluiași articol permițând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori reprezentate de securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea sau imparțialitatea puterii judecătorești. Orice restricție adusă libertății de exprimare trebuie să fie prevăzută de legea internă, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate de paragraful 2 din acest articol și să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelor scopuri.
Conform jurisprudenței Curții europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare și alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi era adresat acesta ( Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României). Aceasta pentru că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.
De asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora, astfel că în sfera protecției art.10 se includ cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei etc. (cauza Groppera Radio AG c. Elveției).
Conform art. 30 din Constituția României,";libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine; răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusa la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.";
Tribunalul reține că articolul 30 din Constituția României interpretat în lumina art. 10 din Convenția europeană (art. 20 alin. 1 din Constituție) apără nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia. Analizând cuprinsul acestor afirmații, tribunalul apreciază că, în esență, acestea au vizat chestiuni de interes general referitoare la consecințele pe care le are asupra organismului uman folosirea antibioticelor animale într-un mod arbitrar.
Articolul 10 alin. 2 al Conventiei lasă foarte puțin loc restricțiilor ce vizează dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general (Lingens c. Austriei, Castells c. Spaniei, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei). Dacă există un drept al publicului de a fi informat (drept esențial intr-o societate democratică), care, in circumstanțe particulare, poate chiar să privească aspecte ale vieții private a unor persoane publice, mai ales cand este vorba despre personalitati publice, cu toate acestea publicatiile ce au ca singur obiect sa satisfaca curiozitatea unui anumit public asupra detaliilor vietii private a unei persoane, indiferent care i-ar fi notorietatea, nu ar putea fi considerate ca ar contribui la o oarecare dezbatere de interes general pentru societate (Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgiei). Este fundamental, intr-o societate democratica, sa fie protejata desfășurarea libera a dezbaterilor unor chestiuni de interes general. Curtea acorda cea mai mare importanță libertății de exprimare in contextul dezbaterii unor astfel de chestiuni si considera cu nu s-ar putea aduce restricții discutării lor fără motive imperioase. A permite restrângerea libertății de exprimare intr-o asemenea situație ar afecta, fără îndoială, respectarea libertății de exprimare in general in statul vizat (Brasilier c. Frantei; Feldek c. Slovaciei).
În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se distingă între fapte și judecăți de valoare, în funcție de această evaluare depinzând și întinderea marjei criticii asupra discursului atunci când acesta vine în conflict cu dreptul la onoare sau reputație al altuia, cum este cazul de față.
Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit si aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH si Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat însă că și o judecată de valoare se poate dovedi a fi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală (Jerusalem c. Austriei; Cumpănă si Mazăre c. României). Atunci când o declarație echivalează cu o judecată de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existența sau inexistența unei baze factuale pentru declarația incriminată deoarece chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală (Brasilier c. Frantei, Paturel c. Frantei). Curtea a recunoscut că o distorsionare a realității, operată cu rea-credință, poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile: o afirmație veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții ori de insinuări susceptibile sa creeze o imagine eronată în ochii publicului (Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei).
Aplicând principiile mai sus enunțate la speța de față, tribunalul reține că afirmațiile apelantului-pârât ............ nu reprezintă situații factuale, ci veritabile "judecăți de valoare";.
Mai mult decât atât, tribunalul reține că, în funcție de circumstanțele în care au fost publicate aceste afirmații, ele au și o bază factuală, chiar una foarte solidă.
În acest context, tribunalul constată că, din probele administrate, nu a rezultat că apelantul ..................... ar fi acționat în vreun alt scop decât cel al informării opiniei publice, față de subiectul de interes general adus în atenția opiniei publice, astfel că nu se poate reține o rea-credință a acestuia sau vreun scop ilicit în redactarea articolului.
Nu se poate astfel reține că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, neputându-se aprecia că exercitarea libertății de exprimare în condițiile impuse de alin. (3) al art. 3 din Constituție, prin articolul incriminat, ar reprezenta o faptă ilicită.
Din acest punct de vedere tribunalul arată că C.E.D.O. recomandă analizarea cu prudență a situațiilor de descurajare a presei de a participa la discutarea problemelor de interes legitim general, iar, pe de altă parte, se cer și responsabilități și obligații din partea jurnaliștilor, care trebuie să acționeze cu bună-credință pentru furnizarea informațiilor ce vizează chestiuni de interes general, conform eticii profesionale.
În ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic sau la o persoană publică decât cu privire la un simplu cetățean. O persoană publică sau un om politic se expun în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor din partea ziariștilor, cum este cazul reclamanților, ca si a masei de cetățeni, si trebuie să arate o mai mare toleranță in această privință. Aceștia au, evident, dreptul la protejarea reputației lor, chiar în afara cadrului vieții private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor ce interesează opinia publică, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă.
Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general și, în particular, a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.
Este adevărat că trebuie să existe un just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de art. 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanei vizate, care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 al Convenției.
Cu toate acestea, Curtea europeană a statuat că, atunci când analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității unei persoane, instanțele naționale trebuie să analizeze, pe lângă adevărul obiectiv al afirmațiilor, și atitudinea subiectivă a acestei persoane în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului jurnalistic, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia și, totodată dacă informațiile au contribuit la o dezbatere de interes general.
Or, în speță, tribunalul constată că demersul jurnalistic al apelantului-pârât a fost determinat de informarea opiniei publice asupra chestiunii de mare interes vizată, respectiv faptul că se urmărea utilizarea la liber a antibioticelor în tratarea animalelor, în condițiile în care rezultatul acestor practici are consecințe nefaste asupra organismului oamenilor care consumă carnea acestor animale, subiect ce a suscitat ample dezbateri, astfel că nu se poate reține o rea-credință a acestuia și nici existența vreunui scop ilicit în redactarea articolului.
În aceste condiții, față de cele mai sus expuse, prin raportare la dispozițiile legale invocate, tribunalul constată că, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamanți, cum de altfel nu s-a reținut nici că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 8 din C.E.D.O., care ocrotește dreptul la respectarea vieții private, care include și dreptul la reputație.
În consecință, tribunalul va admite apelul, va schimba in parte sentința civila apelata in sensul ca va respinge in tot acțiunea ca neîntemeiata.
Va înlătura obligația pârâților de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită prin sentința apelată.
În ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ........................ de către prima instanță, tribunalul constată că, în mod corect, această excepție nu a putut fi admisă față de calitatea acestuia de deținător al domeniului online "..................";.
În aceste condiții tribunalul va menține restul dispozițiilor sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul ...................... .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanții - pârâți ............ domiciliat în ............ și ................ domiciliat ..................... împotriva deciziei civile nr. ................, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr. .................... , în contradictoriu cu intimații - reclamanți ......................... toți cu domiciliul procesual ales în .................. , având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
Schimbă în parte sentința în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Înlătură obligația pârâților de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită prin sentința apelată.
Menține restul dispozițiilor sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul ...................... .
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.03.2017.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
.......................... .................................. ..............................
