ARESTARE PREVENTIVĂ. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA ORDONANŢEI DE ARESTARE PREVENTIVĂ. LIMITE.
| Comentarii |
|
Obiectul judecăţii în cadrul unei plângeri întemeiate pe dispoziţiile art.1401 C.pr.pen., îl constituie pronunţarea asupra legalităţii luării măsurii arestării preventive, iar motivarea soluţiei adoptate constă în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor ce constituie temeiurile arestării.
Prin încheierea din 16 august 2000, Tribunalul Bucureşti - secţia I penală, reţinând că măsura arestării preventive este legală, a respins, ca nefondată, plângerea inculpatului prin care acesta a contestat oportunitatea luării acestei măsuri prin ordonanţa procurorului.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.M., susţinând că prin ordonanţa procurorului s-a luat nelegal măsura arestării preventive, în raport de dispoziţiile art.136,143 şi 148 lit.h C.pr.pen., în cauză nefiind indicii * temeinice că a săvârşit infracţiunea pentru care era cercetat. Ca urmare, a solicitat casarea încheierii şi, pe fond, admiterea plângerii şi punerea în libertate.
Curtea, examinând recursul în raport de probele existente în dosarul cauzei, constată că instanţa fondului a pronunţat o soluţie în dezacord cu aceste probe.
Or, plângerea inculpatului trebuia analizată în raport de prevederile art.1401 C.pr.pen., respectiv cu privire la legalitatea luării măsurii arestării preventive şi cu referire la prevederile art.136,143 şi 148 lit.h C.pr.pen.
Astfel fiind, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că inculpatul, în calitate de preşedinte al „Sovinvest", îndeplinea atribuţiile postului său şi bazându-se pe documentele remise de la diverse compartimente.
împrejurarea că datele furnizate în acest mod nu erau reale nu are nici o relevanţă sub aspectul vinovăţiei inculpatului, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev.de art.215 alin.3 şi 5 C.pen. şi art.290 C.pen.
Din dosarul de cercetare penală nu rezultă indicii temeinice de vinovăţie sub aspectul cunoaşterii de către inculpat a nerealităţii datelor, ci, cel mult se pot aduce prezumţii simple, care, însă, necoroborate cu alte probe, nu au valoare probantă, măsura arestării fiind ilegală sub acest aspect.
De asemenea, trebuie cumulativ îndeplinită şi condiţia pericolului public pe care inculpatul l-ar fi prezentat dacă ar fi fost lăsat în libertate.
Pe de o parte, nu se poate vorbi de un cumul de condiţii, de vreme ce prima condiţie, referitoare la indicii temeinice de săvârşire a faptei, nu există, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi existat aceste indicii, inculpatul, în concret, nu
prezintă pericol social, fiind de notorietate că a ajutat la reconstituirea datelor prin prezentarea de acte care să determine aflarea adevărului.
La toate acestea se adaugă şi faptul că în cauză s-ar fi impus, eventual, o altă măsură preventivă, în raport şi de boala de care suferă inculpatul, certificată de actele medicale de la dosar.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de inculpat, a casat încheierea Tribunalului şi, rejudecând în fond, a admis plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei de arestare din 11 august 2000.
Ca urmare, a fost revocată măsura arestării preventive şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(Secţia I penală, decizia nr. 1364/2000)
NOTĂ: Apreciem că atât soluţia Curţii, cât şi motivarea acesteia sunt discutabile.
La examinarea plângerii împotriva ordonanţei de luare a măsurii arestării preventive, potrivit art.1401 alin.5 C.pr.pen., instanţa are a verifica legalitatea luării măsurii, acesta fiind, în esenţă, obiectul plângerii.
în acest sens, se stabileşte, în primul rând, dacă luarea şi alegerea acestei măsuri s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art.136 lit.b şi c C.pr.pen., cu respectarea art.137 şi 1371 C.pr.pen., în condiţiile de sesizare prev.de art.138 C.pr.pen., dacă sunt îndeplinite condiţiile prev.de art.146 şi 148 C.pr.pen.
în al doilea rând, raportat la motivele şi temeiurile arestării indicate în ordonanţa supusă examinării, instanţa verifică existenţa acestor motive şi temeiuri în raport de actele dosarului şi persoana învinuitului sau inculpatului.
în consecinţă, se impunea a verifica, mai întâi, dacă sunt întrunite dispoziţiile art. 143 alin.3 C.pr.pen. şi care, la rândul lor, constituie prima din condiţiile prev.de art.148 C.pr.pen.
Astfel, sunt indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o infracţiune atunci când, din datele existente în cauză, rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
Or, aşa cum rezultă din expozeul deciziei în discuţie, în mod greşit şi contradictoriu instanţa a analizat indiciile de vinovăţie „sub aspectul cunoaşterii de către inculpat a nerealităţii datelor", reţinând că, „cel mult, se pot face prezumţii simple" (deci, presupuneri, în sensul art. 143 alin.3 şi art.148 C.pr.pen), dar consideră că acestea, necoroborate cu alte probe, nu ar avea forţă probantă.
Deci, pe lângă greşita referire la probe, în loc de datele existente în dosar privind indiciile temeinice care conduc la presupunerea că inculpatul a săvârşit fapta, instanţa nici nu arată, în concret, „probele" avute în vedere. în schimb, se contrazice, arătând că, în lipsa altor probe, „simplele prezumţii" nu au forţă probantă.
Or, aşa cum a statuat Curtea Constituţională (decizia nr.173 din 4 noiembrie 1999 - M.Of. nr.624 din 21 decembrie 1999), art.148 C.pr.pen. nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, ci prevede doar condiţiile pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Totodată, termenul „infracţiune", folosit de legiuitor în art.148 alin.1, lit.h C.pr.pen. are semnificaţia unei fapte prevăzute de legea penală, care se încadrează într-un anumit text de lege ce o prevede şi o sancţionează şi nu desemnarea unei infracţiuni a cărei existenţă să fi fost constatată printr-o hotărâre de condamnare definitivă.
De asemenea, măsura arestării preventive este o restrângere a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie prin art.49, în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta imputată inculpatului să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune de o anume gravitate, reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a măsurii în discuţie.
Aşa fiind, considerăm că aprecierea din decizie asupra lipsei vinovăţiei inculpatului constituie o antepronunţare asupra fondului cauzei şi nu o înlăturare a condiţiei privind existenţa indiciilor temeinice (greşit luată în considerare ca o condiţie prev.de art.148 lit.h C.pr.pen.), ci stă la baza luării măsurii arestării, potrivit art.148 alin.1 C.pr.pen.
în schimb, din cele două condiţii cumulative ale literei h din acelaşi articol, ce constituie în speţă temeiul arestării, instanţa a omis-o pe cea principală, respectiv că, pentru fapta presupus a fi săvârşită, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, condiţie care există în cauză, referitor la art.215 alin.3 şi 5 C.pen.
Cu privire la cea de-a doua condiţie, respectiv pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi lăsat în libertate, instanţa nu a demonstrat convingător inexistenţa lui, făcând referire la „pericol public", noţiune care, lingvistic, are alt înţeles (agresiune, violenţă, sănătate mintală precară etc.).
în acest sens este irelevantă şi referirea la „notorietatea" (probabil mediatică) atitudinii inculpatului de a ajuta la aflarea adevărului şi care, dacă ar fi reală, ar constitui doar un element de individualizare a pedepsei, alături de sinceritate, nu de inexistenţă a indiciilor temeinice că a săvârşit fapta şi nici că nu ar prezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul legii.
De asemenea, este irelevantă referirea la starea de sănătate a inculpatului, care ar fi impus, eventual, o altă măsură preventivă.
Or, despre existenţa acestei stări procurorul nu a avut cunoştinţă în cadrul dispunerii măsurii, conform art.136 alin.3 C.pr.pen. (Judecator Mihai Despina)
