Decizie prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Contestaţie la executare. Capacitate procesuală activă. Lipsa citării. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
C. proc. pen., art. 24, art. 1403, art. 141, art. 386, art. 387
1. La judecarea recursului împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului nu se impune citarea altor părţi, fiind obligatorie numai prezenţa inculpatului şi a procurorului, deoarece măsura arestării preventive se ia numai împotriva învinuitului sau inculpatului, fiind vorba de un raport de drept procesual de conflict între stat, reprezentat de Ministerul Public, pe de o parte, şi învinuit sau inculpat, de cealaltă parte.
2. Soţul supravieţuitor al victimei infracţiunii nu poate avea calitatea de parte vătămată, ci numai calitatea de parte civilă, deoarece raportul între acesta şi inculpat este un raport derivat din primul raport, pentru că vătămarea pe care a suferit-o acesta nu rezultă nemijlocit din săvârşirea faptei, ci este derivată din aceasta.
3. Cum contestatorul nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, acesta nu are calitate procesuală în procesul penal şi, cu atât mai mult, nu are calitatea procesuală necesară pentru a formula contestaţie în anulare. Deoarece, în materia arestării preventive, raportul de conflict este stabilit între stat şi persoana în legătură cu care se presupune că a comis fapta prevăzută de legea penală, partea civilă neavând nici o calitate în acest raport de conflict.
Decizia penală nr. 749/R din 9 decembrie 2005 - S.F.
Contestatorul C.D. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 637 din 27 octombrie 2005 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. 1129/2005 al aceleiaşi instanţe, pe motiv că procedura de citare a sa nu a fost îndeplinită conform legii, raportat la art. 3 8511 C. proc. pen., care prevede că judecarea recursului se face cu citarea părţilor, că judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta este în stare de deţinere, iar la lit. c) se prevede că dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
în dezvoltarea motivelor, contestatorul a arătat că s-a constituit parte vătămată în dosarul penal nr. 1047/2005 în care inculpatul D.E. are calitatea de inculpat şi că la soluţionarea recursului privind măsura arestării preventive a acestuia nu a fost citat în calitate de parte vătămată.
Contestatorul a arătat că art. 38511 alin. (1) C. proc. pen. nu face nici o distincţie faţă de tipul recursului, Codul de procedură penală impune în mod imperativ citarea tuturor părţilor, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte singura excepţie de la regulile instituite de art. 38511 în materia recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive, referitoare însă la prezenţa inculpatului, şi nu la citarea părţilor, şi, în conformitate cu art. 301 C. proc. pen., instanţa fiind sesizată prin rechizitoriu, părţile pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii şi pot exercita căile de atac împotriva încheierilor ce pot fi atacate separat, distincţie făcută şi de art. 1403 şi art. 141 C. proc. pen. şi, pentru acest motiv, instanţa de fond, de fiecare dată când s-a pus în discuţie menţinerea măsurii arestării preventive, i-a acordat cuvântul, potrivit principiului contradictorialităţii şi prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi, prin refuzul de a se constitui parte civilă, s-a alăturat acuzării.
Contestatorul a invocat şi argumentul că, atât în ceea ce priveşte fondul cauzei, cât şi în ce priveşte materia specială a măsurilor preventive, părerea victimei, a părţii vătămate şi argumentele juridice [cererile, excepţiile şi concluziile la care face referire art. 301 alin. (2)
C. proc. pen.] trebuie avute în vedere şi că pericolul reprezentat pentru ordinea publică de inculpat este resimţit în primul rând de victimă, partea vătămată şi apoi de colectivitate, de opinia publică şi că acesta este sensul noilor prevederi procedurale instituite prin Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victim-melor infracţiunilor, argument la care se adaugă jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale a României - Deciziile nr. 100 şi nr. 482/2004, care conferă victimei infracţiunii funcţii similare Ministerului Public în domeniul acţiunii penale.
De aceea, citarea în proces a părţii vătămate este o condiţie indispensabilă a contradictorialităţii procesului penal, cerută de dispoziţiile procesuale comune privind procedura în recurs, care este aplicabilă în cauză, precum şi de exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în concurs cu cerinţele art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a solicitat admiterea în principiu a contestaţiei în anulare (prin încheiere), cu consecinţa desfiinţării deciziei atacate, suspendarea executării deciziei cu consecinţa reîncarcerării inculpatului până la judecarea recursului, cerere care este admisibilă, chiar dacă a avut loc punerea în libertate a inculpatului ca efect al admiterii recursului, deoarece art. 390 C. proc. pen. nu prevede nici o limitare sub acest aspect, şi fixarea termenului pentru rejudecarea recursului cu citarea tuturor părţilor din proces.
Contestatorul a mai arătat că prezenta contestaţie este admisibilă în raport cu motivele menţionate şi, în plus, a invocat şi o decizie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a declarat admisibilă o asemenea cale de atac, mai ales că partea vătămată are un interes indiscutabil de a pune concluzii pe toate aspectele cauzei.
Curtea a respins contestaţia la executare ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Contestatorul C.E. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 637/R din 27 octombrie 2005 a Curţii de Apel Braşov, decizie prin care a fost admis recursul declarat de inculpatul
D.E. împotriva încheierii de şedinţă pronunţate de Tribunalul Braşov la data de 20 octombrie 2005 în dosarul nr. 1047/2005 al aceleiaşi instanţe, s-a casat această încheiere cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi, în baza art. 139 alin. (1) şi art. 145 C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi municipiul Braşov fară încuviinţarea instanţei şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
în primul rând, se impune observaţia că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 şi art. 176 lit. b) şi d), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. b), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în seara de 6 decembrie 2004, a pătruns în incinta farmaciei aparţinând SC T. SRL Braşov, în timpul programului de funcţionare, şi le-a ucis cu o armă de foc pe farmacistele C.M. şi S.D., sustrăgând din încasări suma de 41 milioane lei ROL.
Decizia contestată a statuat, în esenţă, că în prezent se conturează un dubiu cu privire la comiterea acestor fapte de către inculpat, dubiu de care, potrivit art. 52 şi art. 66 C. proc. pen., beneficiază inculpatul şi că temeiul de fapt pe care se întemeiază cazurile concrete ale arestării preventive a dobândit în prezent valenţe noi şi aceasta duce la necesitatea înlocuirii măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea Braşov.
La dezbaterea acestui recurs a fost citat inculpatul arestat, prezenţa acestuia fiind obligatorie, fără a se dispune citarea şi a celorlalte părţi, deoarece acest recurs, declarat împotriva încheierii prin care a fost menţinută arestarea preventivă, viza numai această măsură.
Dispoziţiile art. 38511 C. proc. pen. invocate de contestator, în sensul că judecarea recursului se face cu citarea părţilor, şi prevederile alin. (2) referitoare la prezenţa obligatorie a inculpatului arestat la judecarea recursului nu sunt aplicabile la judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, deoarece se referă la judecarea recursului declarat împotriva hotărârilor enumerate expres şi limitativ în art. 3851 alin. (1) C. proc. pen., nu şi la încheierile care, potrivit legii, nu pot fi atacate separat cu recurs, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Dispoziţia înscrisă în alin. (3) al art. 3 8511 C. proc. pen. se referă la situaţiile în care inculpatul se sustrage de la urmărirea penală sau judecată ori dacă acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă şi recursul va fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului - art. 1403 şi art. 141 C. proc. pen.
De altfel, la judecarea recursului împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului nici nu se impune citarea altor părţi, fiind obligatorie numai prezenţa inculpatului şi a procurorului, deoarece măsura arestării preventive se ia numai împotriva învinuitului sau inculpatului şi este vorba de un raport de drept procesual de conflict între stat, reprezentat de Ministerul Public, pe de o parte, şi învinuit sau inculpat, de cealaltă parte, astfel că nu se impune citarea părţii vătămate, a părţii civile ori a părţii responsabile civilmente, numai acestea fiind părţi în procesul penal.
în al doilea rând, se impune lămurirea calităţii procesuale a contes-tatorului, care este soţul victimei C.M.
în raportul juridic de drept penal există un subiect pasiv generic, care este statul, alături de care apare ca subiect special şi victima infracţiunii.
Categoria de victimă aparţine dreptului penal, dreptul procesual penal operând cu noţiunea de persoană vătămată, prin care se înţelege persoana nemijlocit vătămată prin infracţiune, iar calitatea de persoană vătămată derivă din raportul creat pe plan social între cel care a săvârşit fapta penală şi cel care a suferit vătămarea produsă, implicând vocaţia de a participa în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă, iar potrivit art. 24 C. proc. pen., este parte vătămată persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, materială sau morală, dacă participă în procesul penal.
Din economia acestui text rezultă că numai persoana care a suferit direct, nemijlocit o asemenea vătămare poate avea calitatea de parte vătămată în procesul penal; cum această persoană este victima infracţiunii, respectiv victima C.M., soţul acesteia - contestatorul C.D. - putea participa în proces numai în calitate de parte civilă, deoarece partea vătămată este subiect în latura penală a procesului care nu valorifică pretenţii materiale, iar decesul său lasă un gol procesual neînlocuibil de succesori, întrucât se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său, succesorii având posibilitatea de a continua numai acţiunea civilă subsecventă acţiunii penale, cu condiţia existenţei manifestării de voinţă a titularului dreptului în acest sens, partea vătămată având posibilitatea de a cumula calitatea de parte civilă cu prima calitate.
Prin urmare, soţul supravieţuitor al victimei infracţiunii nu poate avea calitatea de parte vătămată, ci numai calitatea de parte civilă, deoarece raportul între acesta şi inculpat este un raport derivat din primul raport, pentru că vătămarea pe care a suferit-o acesta nu rezultă nemijlocit din săvârşirea faptei, ci este derivată din aceasta.
Cum contestatorul nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 1 iunie 2005, chiar dacă acesta a fost citat în continuare în calitate de parte vătămată (în mod greşit), s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală în procesul penal şi, cu atât mai mult, nu are calitatea procesuală necesară pentru a formula contestaţie în anulare.
Chiar dacă acesta s-ar fi constituit parte civilă în procesual penal, tot nu ar fi avut calitatea procesuală necesară pentru formula contestaţie în anulare, deoarece, aşa cum s-a argumentat anterior, în materia arestării preventive raportul de conflict este stabilit între stat şi persoana în legătură cu care se presupune că a comis fapta prevăzută de legea penală, partea civilă neavând nici o calitate în acest raport de conflict.
Sediul materiei arestării preventive şi căile de atac împotriva încheierilor prin care se dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului se află în dispoziţiile art. 160a şi art. 160b C. proc. pen., şi nu ale art. 385" C. proc. pen. care, aşa cum s-a arătat, se referă la judecarea recursului declarat împotriva altor hotărâri decât cele prin care se dispune asupra arestării preventive.
Judecarea recursului declarat împotriva încheierii prin care se dispune asupra arestării preventive fară citarea părţilor vătămate sau a părţii civile nu aduce atingere nici unui drept al acestei părţi, nici dreptului la un proces echitabil şi nici principiului contradictorialităţii.
In ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale invocată de contestator ca argument în favoarea admisibilităţii contestaţiei în anulare, Curtea a constatat că Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 a instanţei de contencios se referă la neconstituţionalitatea art. 362 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi are în vedere exercitarea căii ordinare de atac a apelului, indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală, din oficiu sau la plângere prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală, or, această situaţie presupune existenţa unei hotărâri pronunţate pe fondul cauzei, nu o hotărâre prin care s-a dispus asupra măsurii arestării preventive.
Situaţia este aceeaşi şi în cazul Deciziei nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a Curţii Constituţionale, care a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei înscrise în art. 361 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în măsura în care nu permite părţii civile şi părţii responsabile civilmente să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului, deoarece priveşte tot o hotărâre pronunţată pe fondul cauzei.
Cu privire la decizia nr. 1841 din 16 martie 2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată ca argument în favoarea admisibilităţii contestaţiei în anulare formulată de partea vătămată, s-a constatat că această decizie a statuat asupra contestaţiei în anulare formulate de inculpat împotriva deciziei prin care s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive, instanţa supremă constatând că judecarea recursului declarat împotriva încheierilor privind arestarea preventivă se poate face şi în lipsa inculpatului aflat în stare de deţinere, dar care a fost legal citat; este vorba de contestaţia în anulare formulată de inculpatul arestat şi pe acesta îl priveşte măsura arestării preventive, nu de partea vătămată care nu este în nici un mod afectată de această măsură, pentru că inculpatului i se îngrădeşte dreptul la libertate.
Un alt argument al contestatorului a fost reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 211/2004, care prevăd, cu titlu de principiu, că victima infracţiunii are dreptul să fie informată cu privire la momentul procedurii penale şi că are dreptul să pună concluzii în întreaga derulare a procesului penal şi că interesul victimei indirecte a infracţiunii este evident, pentru că acesta nu vizează numai obligarea inculpatului la repararea prejudiciului, ci absolut toate aspectele, inclusiv cele de natură morală privind acţiunea penală, care cuprind şi materia arestării preventive.
Analiza acestei legi impune, ca primă observaţie, că raţiunea legiuitorului în edictarea acestui act normativ a fost aceea de a proteja victimele infracţiunii şi, în al doilea rând, nu cuprinde nici un fel de dispoziţie cu privire posibilitatea părţii vătămate sau a părţii civile de a pune concluzii în ce priveşte măsura arestării preventive a inculpatului, ci doar măsuri referitoare la protejarea victimelor infracţiunilor şi la diverse modalităţi de despăgubire a acestora.
Faţă de aceste considerente, s-a constatat că prezenta contestaţie în anulare formulată de contestatorul C.D. este inadmisibilă, în speţă nefiind îndeplinite cerinţele art. 386 şi art. 387 C. proc. pen.
<Vezi şi alte speţe de drept penal:
