Despăgubiri pentru erori judiciare. Condiţii. Jurisprudență Despăgubiri, penalităţi
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 74/A din data de 14.01.2014
Legislația internă recunoaște posibilitatea acordării unor despăgubiri morale, însă norma internă condiționează acordarea acestor despăgubiri de anumite împrejurări și anume: atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv, în urma rejudecării, a fost achitată ori atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Caracterul nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuie stabilit fie printr-o ordonanță a procurorului într-o eventuală cale de atac exercitată de reclamantă, fie printr-o hotărâre a instanței de judecată. Nu sunt atinse cerințele prevăzute de art. 504 alin. 3 Cod procedură penală când instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare a reclamantei, ci trebuie să constatate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate.
Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2013, reclamanta B. E. a chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 116.000 lei, din care 66.000 lei, daune materiale și 50.000 lei, cu titlu de daune morale, daune produse prin arestarea preventivă a reclamantei, trimiterea ei în judecată și apoi condamnarea de către prima instanță și instanța de apel.
În motivarea cererii reclamanta a arătat următoarele:
Reclamanta a fost cercetată penal de către DIICOT - Biroul Teritorial Harghita în dosarul nr. 32/D/P/2010 și față de ea s-a luat măsura arestării preventive și apoi interdicția de a părăsi localitatea de domiciliu. După trimiterea în judecată, a fost condamnată de către Tribunalul Harghita, soluția fiind menținută în apel de către Curtea de Apel Târgu-Mureș.
În recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 10 lit. a raportat la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală.
Procesul penal a durat 15 luni și a debutat cu arestarea reclamantei, la data de 25.11.2010, în localitatea Miercurea Ciuc. Tratamentul la care a fost supusă în cele 24 de ore a fost traumatizant, s-a profitat de reclamantă prin aducerea fiului ei și a fost obligată să declare împotriva intereselor sale.
Pe perioada judecății nu a avut niciun fel de venit și, drept urmare, a fost obligată să-și interneze un copil la casa de copii. Timp de 15 luni nu i-a fost permis să părăsească localitatea Miercurea Ciuc și acest lucru i-a cauzat un prejudiciul de 66.000 lei în condițiile în care aceasta dorea să meargă în Austria, unde putea să obțină, ca ziler, venituri de 1.000 - 1.500 euro lunar. Starea de sănătate a reclamantei s-a deteriorat din cauza acestui proces.
Pe de altă parte, datorită informațiilor furnizate de organele statului presei, din care rezulta că reclamanta ar fi făcut trafic de droguri prin intermediul fiului său, mama reclamantei a repudiat-o și a fost nevoită să-și caute o altă locuință.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504, 505 și 506 Cod procedură penală, art. 52 din Constituția României și art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, s-a invocat cauza Danev c/a Bulgariei, pronunțată de CEDO.
Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului Român, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și, totodată, chemarea în garanție a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Ministerului Justiției, invocând prevederile art. 233, 236, 261, 262, 300 Cod procedură penală.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a solicitat respingerea atât a cererii reclamantei cât și a cererii de chemare în garanție, apreciind că, potrivit art. 506 alin. 3 Cod procedură penală, doar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză.
Sub aspectul fondului, Ministerul Public a apreciat că cererea reclamantei este nefondată și, în raport cu practica CEDO, suma pretinsă este exagerată.
La rândul său, Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii formulate împotriva ministerului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-au invocat prevederile art. 504, 505 Cod procedură penală, dispoziții care conferă calitate procesuală pasivă în cauză doar Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat, la rândul său, întâmpinare, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ministerului în prezenta cauză, iar, pe fond, respingerea acțiunii în condițiile în care măsurile dispuse de organele de cercetare penală nu contravin prevederilor Convenției.
Tribunalul Harghita, prin sentința civilă nr. 4437 din 11.10.2013, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, precum și a Ministerului Justiției, iar, pe fond, a admis în parte acțiunea reclamantei obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 5.000 lei reprezentând daune morale.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
Asupra excepțiilor invocate, Tribunalul a constatat că reclamanta a invocat prevederile art. 506 Cod procedură penală, care, la alineatul 3, stabilește faptul că Statul Român are calitatea de pârât fiind reprezentat în astfel de cereri de acordare a despăgubirilor de către Ministerul Finanțelor Publice.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. 2 și 3 Cod procedură penală, persoana care a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la despăgubiri. Caracterul nelegal al privării de libertate sau al restrângerii dreptului de libertate trebuie stabilite fie printr-o ordonanță a procurorului, fie printr-o hotărâre a instanței, prin care se revocă măsura privativă sau restrictivă de libertate ori se pronunță o decizie de achitare.
De asemenea, s-a mai reținut că dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat și de art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În speță, față de reclamantă s-a dispus reținerea pe o durată de 24 de ore la data de 25.11.2010, ulterior față de aceasta luându-se măsura interdicției de a părăsi localitatea de domiciliu.
Asupra acuzei de săvârșire a unor infracțiuni, Tribunalul Harghita, ca instanță de fond, a pronunțat o hotărâre de condamnare la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, hotărâre menținută de Curtea de Apel Târgu-Mureș, ca instanță de apel, însă recursul reclamantei a fost admis și Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, față de reclamantă, o hotărâre de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) Cod procedură penală.
Constatarea instanței de recurs care a dispus achitarea conduce la concluzia că nu existau motive întemeiate de a bănui că reclamanta a săvârșit infracțiuni, ceea ce înseamnă că măsurile privative ori restrictive de libertate nu au fost conforme exigențelor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta fiind astfel îndreptățită la acordarea unor despăgubiri pentru daune morale.
În echitate, Tribunalul a apreciat că suma de 5.000 lei este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerile aduse onoarei, reputației și vieții private.
În ceea ce privește daunele materiale, instanța de fond a apreciat că nu au fost dovedite.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta și Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În ordinea înregistrării căilor de atac, reclamanta B. E., prin apelul formulat, a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că instanța de fond și-a motivat hotărârea constatând că nu au fost dovedite daunele materiale, însă acest fapt nici nu trebuia dovedit în condițiile în care față de reclamantă s-au luat măsuri de restrângere a dreptului de mișcare. În aceste condiții, reclamanta nu putea să-și găsească un loc de muncă.
În ceea ce privește daunele morale, deși Tribunalul a invocat echitatea atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor, totuși acesta este prea mic în raport cu suferințele determinate de apariția unor informații în ziare care i-au afectat imaginea, producându-i o stare profundă de depresie.
În drept, au fost invocate prevederile art. 296 Cod procedură civilă.
Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat admiterea apelului și schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat schimbarea hotărârii și în ceea ce privește cererile de chemare în garanție.
În motivarea apelului s-au arătat următoarele:
Cererile de chemare în garanție a Ministerului Public și a Ministerului Justiției sunt întemeiate în condițiile în care prejudiciile invocate de reclamantă au fost cauzate prin erori judiciare. Cei doi chemați în garanție sunt în măsură să justifice și să susțină cu probe concludente atât ordonanța de reținere cât și cea de aplicare a măsurii interzicerii de a părăsi localitatea de domiciliu.
Pe fondul cauzei, art. 5 din Protocolul 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile prevăzute de art. 5 din Convenție. În practica sa, Curtea europeană a refuzat să constate o violare a art. 5 lit. c) din Convenție pentru simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauzele Cenoiu c/a României, Baka c/a României).
Achitarea dispusă în procesul penal în cazul reclamantei nu echivalează cu nelegalitatea măsurii reținerii în înțelesul art. 504 alin. 3 Cod procedură penală.
În concluzie, atât normele interne cât și normele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu asigură acordarea unor despăgubiri în situația în care, după luarea unor măsuri preventive față de inculpat, acesta este achitat.
În ceea ce privește daunele materiale, așa cum a reținut, de altfel, și instanța de fond, nu au fost dovedite.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs, solicitând analizarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii probelor administrate. Recurentul a apreciat că, în cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, instanța de fond interpretând greșit actul dedus judecății.
Recurentul a apreciat că raționamentul instanței de fond este eronat sub aspectul acordării daunelor morale în contextul în care măsura reținerii pentru o perioadă de 24 de ore a fost luată în conformitate cu exigențele art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Legalitatea măsurii dispuse de parchet trebuie apreciată în raport cu probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală, or, în speță, organele de cercetare penală au avut probe și indicii temeinice că reclamanta a săvârșit o faptă penală.
În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că dispozițiile art. 5 din Convenție nu trebuie interpretate în sensul că orice privare de libertate constituie o încălcare a dreptului la libertate ocrotit de această dispoziție (în acest sens este amintită cauza Engel c/a Olandei).
De asemenea, recurentul a arătat că interpretarea dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu trebuie să conducă la concluzia potrivit căreia absența unei inculpări sau a unei trimiteri în judecată ulterioare restrângerii dreptului la libertate conduce după sine la o încălcare a Convenției.
Recurentul a apreciat că hotărârea Tribunalului Harghita este nelegală și sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, se observă faptul că față de reclamantă a fost luată măsura reținerii pe o perioadă de 24 de ore și apoi măsura de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile. Măsura a fost luată ca urmare a săvârșirii și constatării în flagrant a unei fapte penale, la data de 25.11.2010, iar pentru această faptă reclamanta a fost trimisă în judecată. Reclamanta nu a formulat nicio plângere cu privire la modul în care a fost tratată pe perioada reținerii, deși a fost asistată de apărător pe tot parcursul urmăririi penale și apoi în fața instanței.
De asemenea, reclamanta nu a contestat măsurile luate în cursul urmăririi penale, plângerea depusă de reclamantă împotriva ofițerului din cadrul SCCO Harghita fiind înregistrată abia în anul 2011, după aproximativ un an de zile, și a fost soluționată printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.
În fine, recurentul a precizat faptul că nu au apărut articole în presa locală sau centrală cu privire la persoana sau activitatea infracțională a reclamantei, ci doar a fost emis un comunicat de presă în care erau menționate doar inițialele numelor celor cercetați.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, recurentul a apreciat că în practica Curții europene (cauza Tolstoy Miloslosky c/a Regatului Unit) la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere atingerea adusă reputației, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse. În același sens, recurentul a făcut trimitere la jurisprudența Curții europene în cauzele în care România a fost parte, cauze în care s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 6.000 euro (cauza Tiron c/a României), de 3.000 euro (cauza Mihuță c/a României), de 2.800 euro (cauza Tudorache c/a României) ori cauza Samoilă și Cionca c/a României, unde s-au stabilit despăgubiri de 2.000 euro.
Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la apelul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, în care, invocând aceleași argumente ca la fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție a ministerului.
Verificând hotărârea atacată, Curtea a reținut următoarele:
I. Prin căile de atac exercitate de reclamanta B. E., de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a fost investită, pe de o parte, cu două cereri de apel, iar pe de altă parte, cu o cerere de recurs.
Ca urmare, în temeiul art. 129 Cod procedură civilă și art. 99 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Curtea a pus în discuția părților calificarea căilor de atac.
Potrivit dispozițiilor art. 506 alin. 5 din vechiul Cod de procedură penală, hotărârile judecătorești ale instanțelor de fond în cauzele în care se solicită repararea pagubei materiale sau a prejudiciilor morale în cazul condamnării pe nedrept ori a privării sau restrângerii dreptului la libertate în mod nelegal sunt supuse numai recursului, însă, la data de 1 februarie 2014, înainte ca părțile să-și expună punctul de vedere cu privire la recalificarea căilor de atac, dispozițiile vechiului Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013. Noile norme de procedură aplicabile tuturor cauzelor (art. 3 din Legea nr. 255/2013) nu prevăd o cale de atac specială și în raport cu normele de procedură civilă cuprinse la art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a calificat căile de atac exercitate în prezenta cauză ca fiind apeluri.
II. În fapt, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri atât pentru "arestarea preventivă"; cât și pentru trimiterea în judecată și condamnarea sa în fața primei instanțe și în apel.
Starea de fapt descrisă în motivarea cererii de chemare în judecată nu corespunde, în întregime, realității. Față de reclamantă s-a dispus măsura reținerii și nu a arestului preventiv pe o perioadă de 24 de ore și ulterior, s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost contestată de reclamantă iar, la momentul trimiterii ei în judecată, adică la data de 19.01.2011, încetase măsură restrictivă sau privativă de libertate.
Tribunalul Harghita, investit cu soluționarea acuzei aduse reclamantei, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 3 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată, stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani.
Apelul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia penală nr. 75/A/3.11.2011, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei și, prin decizia nr. 1011 din 04.04.2012, a dispus achitarea acesteia de sub acuza săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de risc.
III. Reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 50.000 lei, dar și pentru daune materiale în cuantum de 66.000 lei.
a) Cerere de acordare a despăgubirilor pentru daune morale
În motivarea cererii sale, reclamanta a invocat faptul că procesul penal a durat 15 luni și că în cursul urmăririi penale s-a luat măsura reținerii și apoi a obligării de a nu părăsi localitatea timp de 30 de zile. Reclamanta a mai susținut că, pe parcursul cercetării, s-a "profitat"; de ea, fiind anchetată în prezența fiului său, fiind obligată să declare împotriva intereselor sale și în lipsa unui apărător.
De asemenea, în susținerea aceleiași solicitări de acordare a unor despăgubiri pentru daune morale, reclamanta a acuzat faptul că despre această anchetă au fost furnizate informații către presă, care i-au afectat imaginea atât față de membrii familiei, mama sa, cât și față de opinia publică.
Așadar reclamanta a invocat, în susținerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, pe de o parte, durata procedurii penale, iar, pe de altă parte, luarea unor măsuri privative sau restrictive de libertate, precum și efectele pe care le-au produs asupra sa aceste măsuri.
Într-adevăr, de la data sesizării instanței prin rechizitoriu, 19.01.2011, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, 04.04.2012, s-au scurs 15 luni, însă durata este una rezonabilă în condițiile în care în acest interval de timp cauza a fost analizată pe fond, în apel și în calea de atac a recursului.
Nu au existat intervale de timp în care cauza a rămas în nelucrare. În fața instanței de fond, cauza (în care erau trimiși în judecată și alți inculpați, dintre care unul aflat în stare de arest) a fost soluționată în nouă termene de judecată, în intervalul cuprins între 20.01.2011, data sesizării instanței, și 30.06.2011, data pronunțării hotărârii. Hotărârea a fost redactată în termenul legal de 20 de zile, Curtea de Apel Târgu-Mureș fiind sesizată la data de 26.07.2011. Apelul a fost soluționat în două termene de judecată, pronunțarea fiind amânată la data de 3.11.2011. Și această decizie a fost redactată în termenul legal, adică la data de 22.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind sesizată la data de 5.12.2011, decizia în recurs fiind pronunțată la data de 19.03.2012
În susținerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale reclamanta a înțeles să invoce ca probă doar dosarul penal, fără a aduce dovezi suplimentare în ceea ce privește existența unor informații publicate în presă în legătură cu ancheta penală, ori cu privire la efectele produse de aceste informații în relațiile pe care reclamanta le-a avut cu mama sa sau cu alte persoane.
Ministerul Public, în recurs, a confirmat că a existat un comunicat de presă în legătură cu ancheta penală pe care a desfășurat-o, însă a precizat că s-au folosit doar inițialele persoanelor anchetate.
Potrivit art. 1169 din vechiul Cod civil, reclamanta avea obligația de a-și dovedi susținerile și, sub acest aspect, Curtea constată că reclamanta nu a dovedit faptul că în presă au apărut informații concrete cu privire la persoana sa, informații de natură să-i afecteze imaginea publică. De asemenea, Curtea constată că reclamanta nu a dovedit faptul că mama sa a repudiat-o pentru presupusele fapte penale pentru care a fost anchetată. Trebuie subliniat faptul că, deși reclamanta a fost asistată de un avocat pe parcursul soluționării cauzei civile, nu au fost în mod concret propuse probe care să dovedească afectarea imaginii publice a reclamantei.
Aceste aspecte pe care le invocă reclamanta puteau fi dovedite foarte ușor prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că în presă au ajuns informații cu privire săvârșirea unor fapte penale. Menționarea într-un comunicat de presă a inițialelor reclamantei nu este de natură să stabilească o legătură directă între persoana anchetată și reclamantă.
Așadar, sarcina de a dovedi afectarea imaginii publice a reclamantei, dar și degradarea relațiilor dintre aceasta și mama sa era una facilă, la îndemâna reclamantei.
În susținerea aceleiași cerere de acordare a despăgubirilor pentru daune morale reclamanta a invocat presiuni cu ocazia efectuării urmăririi penale. Ancheta penală efectuată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș, în urma plângerii formulate de reclamantă, a avut drept rezultat neînceperea urmăririi penale. De altfel, cu ocazia urmăririi penale, reclamanta a fost asistată de un avocat la luarea declarației în data de 26.11.2011. De asemenea, la perchezițiile domiciliare și corporale au participat și martori asistenți.
Instanța de fond a admis în parte cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale fără a preciza în mod concret care dintre prejudiciile morale invocate de reclamantă sunt întemeiate.
De asemenea, reclamanta a declarat apel reiterând motivele din cererea de chemare în judecată și apreciind că aceste despăgubiri sunt prea mici.
Este adevărat faptul că prevederile art. 504 - 507 Cod procedură penală garantează dreptul la despăgubiri pentru condamnări pe nedrept ori pentru privări sau restrângeri de libertate în mod nelegal, cu alte cuvinte, legislația internă recunoaște posibilitatea acordării unor despăgubiri morale, însă norma internă condiționează acordarea acestor despăgubiri de anumite împrejurări și anume: atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv, în urma rejudecării, a fost achitată ori atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Instanța de fond a statuat că reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru daune morale, apreciind că nelegalitatea măsurilor reținerii pentru 24 de ore respectiv a interdicției de a părăsi localitatea pentru 30 de zile rezultă din hotărârea de achitare a reclamantei, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor speciale din legislația națională, cuprinse la art. 504 alin. 3 Cod de procedură penală, deoarece caracterul nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuia stabilit fie printr-o ordonanță a procurorului într-o eventuală cale de atac exercitată de reclamantă, fie printr-o hotărâre a instanței de judecată. Nu sunt atinse cerințele prevăzute de art. 504 alin. 3 Cod procedură penală când instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare a reclamantei, ci trebuie să constatate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate.
Reclamanta, deși avea posibilitatea, potrivit art. 1401 și art. 1402 Cod procedură penală, să formuleze plângeri împotriva măsurilor privative sau restrictive de libertate, nu a făcut-o. Abia la un an de zile de la data luării acestor măsuri, a fost depusă o plângere pentru cercetare abuzivă, plângere care, însă, a fost soluționată printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale la data de 13.11.2012 (filele 71-81 din dosarul de urmărire penală).
Așadar, sub aspectul legislației naționale, cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale nu este întemeiată.
Reclamanta a invocat în cererea sa și dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a făcut trimitere a o decizie de speță a Curții europene, este vorba de cauza Danev c/a Bulgariei.
La rândul lor, pârâtul și Ministerul Public au invocat în criticile de nelegalitate a hotărârii instanței de fond aceleași norme europene.
Potrivit art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, excepție fiind situația în care persoana a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
În cauza Creangă împotriva României (cererea nr. 29226/2003), Curtea europeană a reamintit că art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale precizează explicit că garanțiile pe care le consacră acest articol se aplică pentru orice persoană, cauzele prevăzute la lit. a) - f) din acest paragraf conținând o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate. Mai mult, Curtea europeană a apreciat că în privința legalității unei restrângeri a dreptului la libertate, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond și normele de procedură ale acestei legislații, fără însă a fi arbitrară, deci contrară Convenției. Într-o altă hotărâre (cauza Degeratu c/a României, cererea nr. 35104/2002) Curtea a stabilit încă o dată că dreptul la reparații enunțat la art. 5 paragraful 5 din Convenție presupune că încălcarea uneia dintre celelalte alineate a fost deja stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției.
Așa cum s-a arătat mai sus, măsura reținerii, respectiv cea a interdicției de a părăsi localitatea luate față de reclamantă corespund legislației naționale, neexistând o ordonanță a procurorului sau o hotărâre a instanței de judecată care să constate contrariul. Mai mult, aceste măsuri nu au avut un caracter arbitrar, ci s-au bazat pe probe care au condus la ideea că există indicii temeinice de săvârșire a unor fapte penale.
Aceste probe au determinat trimiterea reclamantei în judecată pentru săvârșirea unei fapte de natură penală și, mai mult, instanța de fond și instanța de apel au apreciat că aceste probe pot duce la concluzia că acuza adusă reclamantei este fondată. Faptul că, ulterior, instanța de recurs, în interpretarea probelor, a dispus achitarea reclamantei nu echivalează cu constatarea nelegalității măsurilor preventive luate față de aceasta. De altfel, la soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere și alte probe decât cele administrate în cursul urmăririi penale.
Reclamanta a invocat în justificarea cererii de acordare a despăgubirilor hotărârea CEDO în cauza Danev c/a Bulgariei. În această hotărâre de speță Curtea a constatat o încălcare a dispozițiilor art. 5 alin. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru că instanța națională a dovedit un formalism excesiv în soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, cerere formulată de o persoană față de care se constatare deja, prin hotărâri ale instanțelor naționale, caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate.
Or, așa cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză nu s-a putut reține caracterul nelegal al măsurilor privative sau restrictive de libertate la care reclamanta a fost supusă prin raportare la normele interne și nici caracterul arbitrar al acestor măsuri, ele fiind luate în raport cu probele aflate la dosar, probe ce constituiau indicii temeinice de săvârșire a unor fapte de natură penală.
În concluzie, Curtea apreciază că cererea reclamantei B. E. de acordare a despăgubirilor pentru daune morale nu este întemeiată.
b) Cerere de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale
În susținerea cererii de acordare de despăgubiri pentru daune materiale, reclamanta a susținut că timp de 15 luni, cât a durat procesul, nu a putut să lucreze, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit în raport cu veniturile pe care le-ar fi putut obține lucrând în Austria. De asemenea, reclamanta a susținut că, din lipsa veniturilor, a fost nevoită să-și interneze unul dintre copii într-un centru de ocrotire a minorilor.
Deși reclamanta a susținut că timp de 15 luni a fost împiedicată să lucreze, fapt ce i-a cauzat un prejudiciu material, acest aspect nu a fost dovedit. Pe de o parte, se observă faptul că față de reclamantă s-au luat măsuri privative ori restrictive de libertate doar pe o perioadă de 31 de zile, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a depus nicio probă din care să rezulte că, în afara perioadei de 24 de ore cât a fost efectiv reținută, nu a putut să presteze o activitate din care să poată obține venituri.
La dosarul cauzei au fost depuse documente referitoare la o perioadă ulterioară reținerii respectiv interdicției de a părăsi localitatea de domiciliu. Atât adeverințele emise de autoritățile austriece, cât și atestatul privind absolvirea unor cursuri de calificare sunt anterioare anchetei penale, de fapt sunt anterioare finalizării procesului penal. Aceste documente nu fac dovada decât a faptului că, ulterior finalizării dosarului penal, reclamanta a încheiat raporturi de muncă. Nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că reclamanta a fost împiedicată să exercite o profesie în perioada urmăririi penale și a cercetării judecătorești. Mai mult, certificatul de calificare profesională, aflat la fila 37 din dosar, atestă faptul că în această perioadă reclamanta a urmat un curs de calificare ca agent de pază și ordine, deci a avut libertatea de mișcare și posibilitatea de a încerca să obțină venituri din muncă.
În concluzie, reclamanta nu a dovedit existența unui prejudiciu determinat de imposibilitatea obținerii unor venituri pe perioada în care a făcut obiectul urmăririi penale sau al cercetării judecătorești.
Față de cele reținute, fără a mai fi necesară analizarea criticilor de nelegalitate referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de judecată ori cele referitoare la cererile de chemare în garanție, constatând că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, Curtea urmează ca, în temeiul art. 295, 296 Cod procedură civilă, să admită apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, precum și pe cel al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să respingă apelul reclamantei și, pe cale de consecință, să schimbe hotărârea primei instanțe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
