Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi mijloacele de probă. Forţa probantă şi aprecierea mijloacelor de probă în ansamblul probator
| Comentarii |
|
Conform art. 63 alin. (2) C.proc.pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.
Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 192 din 17 februarie 2011
Prin sentința penală nr. 406 pronunțată de către Judecătoria Târgoviște la 27 noiembrie 2009 s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. achitarea inculpatului F.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art.86 alin. (1) din O.U.G. nr.195/2002 republicată iar în baza art. 192 alin. (3) C.proc.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului F.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr.195/2002, republicată.
în actul de sesizare s-a stabilit că la data de 04.05.2008, orele 16,00, lucrătorii de poliție din cadrul poliției V., aflându-se în serviciul de supraveghere și control a traficului rutier pe DN 72.A, pe raza localității M., județul Dâmbovița,au procedat la oprirea regulamentară a autoturismului marca Dacia 1310 de culoare albă cu nr. de înmatriculare DB-…-... La cererea organelor de poliție de a prezenta actele la control, inculpatul F.G. a declarat că nu posedă permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule .
S-a mai reținut că inculpatul a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale, recunoscând săvârșirea faptei de conducere pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.
în cadrul cercetării judecătorești, în condițiile respectării art. 322 C.proc.pen., și în prezența apărătorului ales, a fost ascultat inculpatul F. G. care a declarat că nu recunoaște fapta pentru care a fost trimis în judecată.
La solicitarea reprezentantului Ministerului Public a fost audiat martorul din acte S.V. iar la solicitarea inculpatului soția acestuia F.M.
în urma analizei actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a reținut că fapta imputată inculpatului - aceea prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr.195/2002 republicata nu există, nefiind făcută dovada că F.G. a condus la data de 04.05.2009, orele 16:00, autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare de mai sus.
Instanța de fond a apreciat că situația de fapt expusă prin rechizitoriu nu este confirmată de probe, deoarece probele administrate în acuzare sunt insuficiente și în plus nici nu se coroborează între ele, conținând totodată mențiuni necorespunzătoare realității, mai mult decât atât, unele din acestea, respectiv declarația inculpatului de recunoaștere, au fost obținute cu încălcarea garanțiilor procesuale prevăzute de art. 171 C.proc.pen.
Astfel, în ceea ce privește declarația de la fila 9 din dosarul de urmărire penală, prin care inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei fiind doar semnată, nu și scrisă de acesta, s-a observat că, practic, a reprezentat singura proba în acuzare, care să confirme săvârșirea de către F.G. a infracțiunii pentru care a fost trimis in judecată.
Judecătoria a observa că, potrivit art. 69 C.proc.pen., declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
în aceste condiții, s-a apreciat de către instanța de fond că declarația de recunoaștere dată în fața organului de cercetare penală nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, mai mult decât atât, că a fost dată cu încălcarea garanțiilor procesuale prevăzute de art. 171 alin. (3) C.proc.pen., inculpatului nefiindu-i adusă la cunoștință învinuirea sau dreptul de a fi asistat de un apărător.
S-a mai reținut că deși procesul-verbal încheiat de organele de poliție la data de 04.05.2008, orele 16:00 (fila 5 dosar urmărire penală) a fost de asemenea semnat de inculpat, și vine să confirme, aparent, învinuirea care i se aduce, înscrisul în discuție cuprinde o serie de mențiuni care nu corespund realității, ceea ce l-a făcut să nu constituie o probă credibilă.
Astfel, prima instanță a reținut că în acest proces-verbal s-a consemnat că agenții de poliție B.C. și Ș.A. au procedat la data și ora arătate mai sus la „oprirea regulamentară a autoturismului marca Dacia 1310 cu numărul de înmatriculare DB-…-…, care circula pe sensul de mers V. - C.”, iar „în prezența martorului asistent S.V.” au identificat persoana care se afla la volanul autoturismului ca fiind inculpatul F.G., menționându-se că, în momentul opririi, inculpatul se afla „singur în autoturism”, și a afirmat că a condus mașina în discuție deoarece „nu cunoștea faptul că nu are voie să conducă”.
Așadar, din cuprinsul procesului-verbal a rezultat că organele de poliție au constatat direct săvârșirea faptei de către inculpat, fapt atestat de martorul asistent S.V., care era de față.
Instanța de fond a observat însă că așa-zisă constatare nu a fost făcută în prezența unui martor asistent, numitul S.V. declarând în cursul judecății (fila 22), că nu a asistat la oprirea in trafic a inculpatului și nu l-a văzut pe acesta să conducă vreun autovehicul în data de 04.05.2008 și că l-a văzut pentru prima dată pe inculpat când acesta se afla deja în incinta postului de poliție și dădea o declarație, și că nu l-a auzit să afirme că ar fi condus vreun autoturism.
Deși declarația dată în cadrul cercetării judecătorești diferă de cea de la urmărirea penală (fila 8 dosar urmărire penală), S.V. susținând în fața instanței de fond că nu a citit declarația înainte de a o semna, s-a observat că, și în fața organelor de poliție, martorul nu a susținut nici un moment că a fost de față la momentul depistării în trafic a inculpatului, dimpotrivă, relatând că în ziua de 04.05.2009, în jurul orelor 16:00, se afla la domiciliu și că a fost solicitat de organele de poliție să participe la încheierea unui proces-verbal în calitate de martor asistent, sens în care s-a deplasat la sediul poliției unde l-a văzut pentru prima data pe inculpat.
Prin urmare, prima instanță a constatat că, în cauză, nu a existat nici un martor care să confirme identificarea în trafic a inculpatului la volanul autoturismului marca Dacia cu nr indicat mai sus, astfel că procesul-verbal din 04.05.2009, în contextul în care cuprinde mențiuni care nu corespund realității, nu poate constitui o probă sub acest aspect.
în legătură cu declarația de la fila 9 din dosarul de urmărire penală, instanța de fond a mai reținut că, deși s-a menționat că ar fi fost consemnată de martorul S.V., acest fapt a fost infirmat de martor în cursul judecății, susținând că, dimpotrivă, a fost scrisă de către un agent de poliție iar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală F.G. a arătat că nu recunoaște săvârșirea infracțiunii (abia la acel moment, fiindu-i adus la cunoștință dreptul de a fi asistat de către un apărător).
Totodată, mențiunea că inculpatul „se afla singur în autoturism”, pe lângă faptul ca nu a fost confirmata de alte probe, a fost contrazisă prin declarația martorei F.M, care l-a însoțit pe inculpat în ziua de 04.05.2009, fiind de față când acesta a fost condus la sediul poliției.
Pentru toate motivele expuse mai sus instanța de fond a constatat că, în cauză, nu există probe certe din care să rezulte că inculpatul a condus, la data de 04.05.2008, orele 16:00, pe raza localității M. jud. Dâmbovița, autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare indicat mai sus, astfel că fapta nu există.
în plus, situația de fapt reținută prin actul de sesizare a fost răsturnată prin declarația martorei F.M., care a arătat că autovehiculul în discuție fusese cumpărat de la numitul „Nae” din localitatea G., urmând a fi valorificat de inculpat la un centru de colectare fier vechi, autoturismul (transportat la acea data într-o căruță), fiind nefuncțional și într-o stare avansată de degradare (declarația aflată la fila 29 dosar fond - autoturismul „avea 2 roți și caroseria deteriorată”). Mai mult decât atât, martora a subliniat că soțul său nu a condus nici un autovehicul în ziua respectivă, și a ajuns în acea zi la sediul poliției ca urmare a solicitării unui agent cu care s-au intersectat pe drum, care nu i-a explicat motivul pentru care trebuie să dea o declarație - aspect care s-a coroborat cu declarația dată de către inculpat în cursul judecății.
Prin urmare, s-a apreciat că probele pe care s-a fundamentat rechizitoriul au fost insuficiente pentru a răsturna prezumția de nevinovăție care a operat în favoarea inculpatului și nu s-a făcut dovada existenței faptei.
împotriva sentinței a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în ceea ce privește greșita achitare a inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății, susținându-se că instanța de fond a dat dovadă de lipsă de rol activ deoarece având dubii cu privire la exactitatea constatărilor făcute de organul de poliție în procesul verbal de cercetare la fața locului nu a audiat persoanele care au făcut constatările consemnate, apreciind ca fiind suficientă declarația martorului S.V. pentru a considera că acest înscris nu este credibil.
S-a mai apreciat că audierea lucrătorilor de poliție în calitate de martori, în legătură cu redactarea procesului verbal de cercetare la fața locului nu are semnificația nerespectării dispozițiile art. 287 alin. (2) C.proc.pen. fiind în deplină concordanță cu art. 78 C.proc.pen.
S-a mai susținut că aprecierile primei instanțe în legătură cu inexistența infracțiunii nu sunt fundamentate atâta vreme cât nu au avut loc încălcări ale normelor procedurale de natură să atragă nulități absolute, solicitându-se admiterea apelului și condamnarea inculpatului.
Instanța de apel a procedat la completarea probatoriului, în baza rolului său activ, sens în care au fost audiați inculpatul F.G. precum și martorii S.V., B.C. și Ș.A.
Tribunalul Dâmbovița prin decizia penală nr. 228/15.11.2010 a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște împotriva sentinței penale nr. 406 pronunțată de către Judecătoria Târgoviște la 27 noiembrie 2009 în dosarul nr. 3349/315/2009 .
A desființat sentința atacată în sensul că, în baza dispozițiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr.195/2002, republicată, l-a condamnat pe inculpatul F.G., la o pedeapsă de 1 an închisoare.
în baza dispozițiile art. 83 alin. (1) Cod penal, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 201 pronunțată de Judecătoria Câmpulung la 3.04.2006, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.
în baza dispozițiile art. 71 alin. (1) și (2) Cod penal, pe durata executării pedepsei principale, s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) Cod penal, ca pedepse accesorii.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Așa după cum în mod corect a reținut și procurorul, în declarația dată de către inculpat la data de 04.05.2008 (pagina 9 dosar urmărire penală), adică imediat după depistarea în trafic a acestuia conducând un autoturism fără a poseda permis de conducere, inculpatul F.G. a recunoscut că a condus autoturismul marca Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare DB-…-… pe DN 72.A, pe raza comunei M., fără a deține permis de conducere pentru nici o categorie de vehicule pe o distanță de 300 de metri. Mai mult, inculpatul a precizat că la momentul opririi autoturismului de către organele de poliție se afla singur în autoturism, fapt confirmat și de declarațiile martorilor S.V., B.C. și Ș.A., cât și de mențiunile din procesul verbal de cercetare la fața locului încheiat la data de 04.05.2008.
Judecătorul fondului a omis să examineze această declarație, rezumându-se să aprecieze ca fiind conformă realității doar depoziția dată de către inculpat ulterior, în fața instanței de fond.
S-a apreciat de tribunal că, nu există însă nici o explicație pentru care prima depoziție să fie înlăturată și să se dea eficiență numai celei date în fața primei instanțe, pe motiv că deși este singura probă în acuzare care confirmă săvârșirea de către F.G. a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, iar procesul verbal încheiat de organele de poliție la data de 04.05.2008, de asemenea, semnat de către inculpat vine să confirme aparent învinuirea ce i se aduce, înscrisurile în discuție cuprind o serie de mențiuni care nu corespund realității, ceea ce face să nu constituie o probă credibilă.
Instanța de prim control judiciar a apreciat că aceasta este o analiză trunchiată și selectivă a materialului probator, în condițiile în care nu există nici un argument și nici o explicație logică și credibilă care să motiveze revenirea inculpatului asupra primei declarații și opțiunea sa pentru relatarea unei alte situații de fapt, care așa după cum se va arăta în continuare, nu rezistă criticilor.
Tribunalul a mai observat că declarația de la fila 9 din dosarul de urmărire penală este semnată de către inculpatul F.G., fiind același scris ca și în declarația de la fila 10 din același dosar, declarație recunoscută de acesta ca fiind scrisă personal de el, mai mult aceeași semnătură regăsindu-se și pe cele două declarații date în fața instanțelor de judecată.
Mai mult, martorul S.V. în declarația dată în fața instanței de apel a precizat că în declarațiile date în fața organelor de poliție, inculpatul F.G. a recunoscut că se afla singur în autoturismul pe care îl conducea pe drumurile publice, fără a avea actele necesare, respectiv carnet de conducere (fila 39 dosar apel), astfel că declarația soției inculpatului, care nu se coroborează cu nici o altă probă din dosar a fost apreciată ca fiind dată „pro causa” în favoarea inculpatului, în contextul consecințelor pe care le poate avea pentru inculpat o nouă condamnare, ținând cont de faptul că acesta a mai fost condamnat de către Judecătoria Câmpulung prin sentința penală nr. 201/03.04.2006 tot pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice fără a deține permis de conducere.
O altă dovadă că situația prezentată de către inculpat și soția sa, martora F.M. în fața instanței de fond nu corespunde realității a fost apreciată și faptul că martora F.M. nu a dat nici o declarație în fața organelor de urmărire penală, iar inculpatul a semnat procesul-verbal de cercetare fără a formula obiecțiuni.
Tribunalul a apreciat de asemenea că, este greșită opinia judecătorului de fond cu privire la faptul că procesul-verbal din 04.05.2008 încheiat de organele de urmărire penală, cât și declarația de recunoaștere dată de F.G. la urmărirea penală (fila 9) nu pot constitui probe credibile întrucât în această fază procesuală nu i-a fost adus la cunoștință inculpatului dreptul de a fi asistat de către un apărător și nici învinuirea ce i se aduce, atâta timp cât la data de 04.05.2008 când acesta a semnat procesul-verbal și a semnat declarația de recunoaștere de la fila 9 din dosarul de urmărire penală avea doar calitatea de făptuitor și nu de învinuit sau inculpat cum prevede dispozițiile art.171 alin.1 Cod procedură penală.
Este îndeobște cunoscut că declarațiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă faptele așa cum s-au petrecut, sunt cele date imediat după producerea unui eveniment, cum este și cazul celei făcute de către intimatul-inculpat la data de 04.05.2008, care în aprecierea tribunalului a fost calificată ca cea mai plauzibilă, din care rezultă fără echivoc că acesta a condus la data de 04.05.2008 pe drumurile publice, respectiv pe D.N.72, pe raza comunei M., autoturismul marca Dacia 1310, de culoare albă, cu nr. de înmatriculare DB-…-…, fără a poseda permis de conducere.
Ca atare, a apreciat instanța de prim control judiciar că în drept, fapta inculpatului care la data de 04.05.2008 a fost identificat de către lucrători ai Biroului de Poliție V., din cadrul I.P.J. Dâmbovița, conducând autoturismul marca Dacia 1310, de culoare albă, cu nr. de înmatriculare DB-…-…, fără a poseda permis de conducere, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 86 alin.1 din OUG nr.195/2002 republicată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul F.G, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicei, prin prisma greșitei sale condamnări pentru infracțiunea dedusă judecății, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunțată de către instanța de apel și menținerea sentinței.
A susținut recurentul-inculpat că în mod greșit s-a dispus condamnarea sa de către instanța de apel, corectă fiind soluția de achitare pronunțată de către judecătorie, deoarece nu sunt probe certe care să confirme vinovăția sa, iar declarația martorului S.V. dată în apel este subiectivă, motiv pentru care recurentul a înțeles să formuleze plângere penală împotriva acestui martor în legătură cu săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. De asemenea, susține recurentul că subiective sunt și declarațiile polițiștilor ce au fost audiați în calitate de martori de către instanța de prim control judiciar, solicitând înlăturarea acestora din ansamblul probator.
Un alt aspect criticat de către inculpat este și acela vizând greșita revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei, deoarece din cazierul judiciar depus atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, rezultă că recurentul nu figurează cu antecedente penale, fiind deci reabilitat de drept cu privire la pedeapsa anterioară.
în fine, a mai susținut recurentul că instanța de apel a realizat o greșită individualizare judiciară a pedepsei, ignorând circumstanțele sale personale, respectiv faptul că este unicul întreținător de familie , având 4 copii minori.
Curtea a constatat că recursul este nefondat, observând că instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, atât în cursul judecății cauzei în primă instanță, cât și cu ocazia completării probelor în calea devolutivă de atac, din care rezultă atât existența faptei pentru care recurentul - inculpat a fost trimis în judecată, cât și săvârșirea acesteia cu vinovăție, în forma cerută de lege, de către inculpat.
Apărările recurentului, în sensul că nu el este persoana care a condus autovehiculul, în mod corect au fost înlăturate de către instanța de prim control judiciar, observându-se că, potrivit depoziției martorului S.V., dar și declarațiilor celor doi polițiști care l-au oprit în trafic pe recurent - martorii B.C. și Ș.A. - recurentul era singur în autoturism în momentul în care a fost oprit pentru control de către aceștia.
Chiar dacă recurentul a invocat faptul că nu știe carte, neștiind să scrie și să citească, cu toate acestea curtea observă faptul că la dosar există, la fila 10 dosar urmărire penală, o declarație scrisă personal de către recurent, în care acesta a recunoscut că, la data de mai sus, conducea autovehiculul sus-menționat. Deși nu este finalizată descrierea situație de fapt, totuși recurentul , în cuprinsul declarației, după ce indică data și ora de mai sus, menționează olograf,, în timp ce con…’’, după care a refuzat să mai continue declarația.
Instanța de prim control judiciar în mod judicios a observat că nu poate fi primită apărarea recurentului conform căreia s-a oprit din scrierea acestei declarații, refuzând să o mai continue în momentul când a realizat că lucrătorii de poliție îl acuză pe nedrept de săvârșirea faptei.
în realitate, se observă că recurentul nu a contestat nici un moment la urmărirea penală, comiterea faptei de care a fost acuzat, deoarece, astfel cum a fost reținut și de către instanța de apel, recurentul a semnat procesul-verbal de constatare ce a fost întocmit de către lucrătorii de poliție, fără a formula obiecțiuni, iar martorul S.V. a întărit faptul că recurentul s-a aflat singur în autoturism la momentul opririi de către poliție, astfel încât și martorul a semnat același proces-verbal fără obiecțiuni.
Nici apărarea recurentului în sensul că acest autovehicul nu era în stare de funcționare, fiind atât de deteriorat încât practic era transportată doar caroseria sa , cu căruța condusă de către recurent, nu este în mod evident viabilă față de ansamblul probator administrat în cauză.
Astfel, nici un moment în derularea urmăririi penale recurentul nu a susținut această împrejurare, care de altfel nu este confirmată de nuci o probă administrată la urmărirea penală, ci doar de declarația soției recurentului, martora F.M., dată în fața primei instanțe, persoană care este însă în mod evident subiectivă, deoarece pe de o parte nu rezultă că ar fi fost de față la oprirea recurentului de către organele de poliție, nefiind de altfel nici audiată la urmărirea penală din acest motiv, iar pe de altă parte este în mod direct interesată de exonerarea recurentului de răspundere penală.
în contextul celor expuse anterior, Curtea a constatat că în mod greșit instanța de fond a conferit forță probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătorești, înlăturând practic din ansamblul probator, mijloacele de probă administrate în decursul urmăririi penale, deși conform art. 63 alin. (2) C.proc.pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuințării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forței probante a acestora și conferirea de forță probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătorești.
Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea a observat că în mod judicios instanța de control judiciar a procedat la o reapreciere a probelor administrate și, după completarea probelor în apel, a pronunțat o soluție legală și temeinică, reținând în mod corect vinovăția recurentului în săvârșirea infracțiunii deduse judecății, apărările acestuia în sensul nevinovăției fiind înlăturate ca fiind contrazise de către restul acestor probe administrate.
Prin urmare, criticile recurentului sub acest aspect au fost apreciate ca nefondate, soluția de condamnare fiind justă, iar individualizarea pedepsei realizându-se cu respectarea cerințelor înscrise în art. 52 și art. 72 Cod penal, pedeapsa fiind orientată de altfel la limita minimă specială prevăzută de textul legal incriminator, această critică a recurentului vizând individualizarea pedepsei fiind de asemenea apreciată ca nefondată.
în fine, în legătură cu ultima dintre critici, aceea privind greșita revocare a suspendării condiționate, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit fișei de cazier judiciar aflată la fila 13 din dosarul de urmărire penală, recurentului i-a fost aplicată anterior prin sentința penală nr. 201 pronunțată de Judecătoria Câmpulung la 03.04.2006 o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 78 alin. (1) din O.U.G. 195/2002.
Este adevărat că recurentul a depus în fața instanței de recurs, copia certificatului de cazier judiciar nr. 952072/25.01.2011 eliberat de către I.P.J.Argeș, în cuprinsul căruia se menționează că recurentul nu figurează înscris în cazierul judiciar.
însă, verificând în baza rolului activ sentința de condamnare care figurează în fișa de cazier judiciar aflată la dosarul de urmărire penală, prin solicitarea unei copii de pe această sentință, cu mențiunea datei și a modalității de rămânere definitivă, Curtea a constatat că această sentință îl privește în mod cert pe recurent, fiind vorba despre una și aceeași persoană, excluzându-se deci posibilitatea ca această sentință să privească o altă persoană decât recurentul.
Așadar, cum sentința de condamnare de mai sus a rămas definitivă la data de 14.04.2006 prin neapelare, iar infracțiunea dedusă judecății a fost comisă la data de 04.05.2008, în decursul termenului de încercare de 3 ani stabilit prin această sentință, rezultă cu claritate că aplicarea dispozițiile art. 83 Cod penal s-a realizat în mod corect în cauză, critica sub acest aspect fiind deci nefondată.
(Judecător Cristina Georgescu)
