Dreptul muncii . Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 253 din data de 21.04.2016
Potrivit art. 406 alin. 4 C.proc.civ., dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți.
În cauză intimatul-pârât a arătat în mod expres că nu este de acord cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.
Întrucât momentul la care reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la judecarea acțiunii sale este ulterior momentului prev. de art. 406 alin. 4 C.proc.civ., respectiv prin cererea de apel, Curtea constată că nu se mai poate da curs cererii de renunțare la judecarea acțiunii.
Decizia civilă nr. 253/21.04.2016 a Curții de Apel Galați
Prin cererea formulată la data de 13.11.2015, înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 2257/91/2015, reclamanta N.M. a solicitat obligarea pârâților M.J. și C.A.B.
- la plata sumelor reprezentând diferența de 2,5% aplicată sporului de vechime în muncă din indemnizația de bază brută lunară începând cu data de 01.11.2012 la zi;
- la plata sumelor reprezentând diferența de 2,5% aplicată la sporul de vechime în magistratură din indemnizația de bază brută lunară, începând cu data de 01.11.2012 la zi;
- la plata pe viitor a sporurilor de vechime în muncă și vechime în magistratură în cuantum de câte 5% din indemnizația de bază brută lunară;
- la plata sumelor reprezentând dobânzi legale și actualizarea în raport de indicele de inflație pentru sumele datorate pentru trecut cu titlu de diferență de 2,5% spor de vechime în muncă și spor de vechime în magistratură, calculate începând cu data la care drepturile salariale trebuiau acordate și până la plata efectivă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că urmare a Ordinului Ministrului Justiției nr. 4216/C/11.12.2012 prin care s-a dispus trecerea sa, în calitate de judecător la C.A.B. în gradația 4 clasa de salarizare 106, prin trecerea în tranșa de vechime în funcție și în muncă între 15-20 de ani, indemnizația de bază brută lunară a fost majorată cu câte 2,5% pentru vechimea în muncă, respective în funcție. S-a precizat că prin aplicarea prevederilor Legii 284/2010 procentele corespunzătoare tranșelor de vechime au fost reduse cu câte 2,5%, în condițiile în care anterior anului 2011 acestea erau de 5%. A fost invocată decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, făcându-se referire și la adresa Ministerului Justiției înregistrată la C.A.B. sub nr. 2833/I/A/22/08.09.2011 care stabilea în mod greșit că pentru persoanele care au împlinit vechimea în anul 2011 legea nouă trebuie aplicată întocmai, cu noile procente.
În drept au fost invocate prevederile art. 11 alin.3, art 10 alin.5 din Legea 284/2010, art.2, art.4 alin.3, art.6 din Legea 285/2010, art. 1053 NCCiv., OG 13/2011, Dec.2/2014 a ÎCCJ.
Prin precizarea din 19.11.2012, reclamanta a arătat că solicitarea sa de stabilire a cuantumului drepturilor bănești cuvenite și de plată a diferențelor trebuie să se raporteze la valoarea calculată pentru ceilalți judecători având aceeași vechime în muncă și în funcție, același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă, dar dobândite anterior datei de 31.12.2010. S-a precizat că legiuitorul face distincție între reîncadrare și plata efectivă a drepturilor salariale pentru anul 2011, fără a se ține seama de coeficientul de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.
Prin întâmpinare, pârâta C.A.B. a lăsat soluția la aprecierea instanței, arătând că nu are posibilitatea de a interpreta și aplica dispozițiile legale în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale, efectuând doar plata drepturilor stabilite prin ordin al ministrului justiției.
Pârâtul, Ministerul Justiției, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vrancea, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția tardivității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vrancea, pârâtul a arătat că prin acțiunea sa, reclamanta își exprimă nemulțumirea față de modul de stabilire a drepturilor salariale, contestație care potrivit art. 7 Cap.VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 trebuie adresată organelor de conducere ale angajatorului, iar plângerea formulată împotriva soluției acestora este de competența C.A.B, instanță în favoarea căreia ar trebui declinată prezenta cauză.
Excepția inadmisibilității a fost motivată în sensul că reclamanta nu a contestat ordinele de stabilire a drepturilor salariale, potrivit aceluiași text de lege care instituie o procedură prealabilă înainte de formularea pretenției de către persoana nemulțumită direct în fața instanței de judecată.
Excepția tardivității a avut ca argument dispozițiile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 care impun contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei într-un anumit termen.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prin chiar Decizia 32/19.10.2019 a ÎCCJ se stabilește ca plata efectivă a salariilor să se efectueze potrivit art. 2 din Legea 285/2010 cu raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv în raport cu persoanele care au împlinit vechimea în muncă/în funcție ulterior intrării în vigoare a Legii 285/2010, iar nu în raport cu cei care au împlinit aceste vechimi potrivit Legii 330/2009, astfel cum solicită reclamanta în sens contrar. În aceste condiții, M.J. a procedat corect și în acord cu dispozițiile legale la stabilirea drepturilor salariale.
Prin sentința civilă nr.32/25.01.2016, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale.
A respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii și excepția tardivității acțiunii.
A respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâții MJ și CAB.
În motivare instanța a reținut următoarele:
Excepția necompetenței materiale este neîntemeiată, deoarece acțiunea reclamantei nu constă în contestația reglementată de art. 7 alin.I Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010, ci prin aceasta se solicită plata unor drepturi salariale datorate și neacordate, cerere ce are natura unui conflict de muncă ce intră în competența materială a tribunalului, potrivit art. 208 Legea nr. 62/2011.
Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, instanța considerând că neformularea contestației împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale potrivit art. 7 alin.I Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010 nu poate constitui un fine de neprimire a prezentei acțiuni, ci o apărare de fond ce va fi luată în considerare în analizarea temeiniciei pretențiilor formulate, în raport de prevederile legale de drept material aplicabile.
Pentru motivele expuse la cele două excepții anterioare, nici excepția tardivității formulării acțiunii, pe care pârâtul MJ a raportat-o la termenul stabilit de art. 7 alin. I Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010, nu este întemeiată, formularea acțiunii în pretenții pentru plata drepturilor salariale nefiind supusă decât termenului general de prescripție de 3 ani.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că în concordanță cu disp. art. 162 alin.3 din Codul muncii, prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a prevăzut în mod explicit în art.6 că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite și că ordonatorii principali de credite au obligația să stabilească salariile de bază, (...) indemnizațiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură stabilite potrivit legii (…) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.
Prin Ordinul nr. 4216/C/11.12.2012 al MJ s-a stabilit încadrarea reclamantei NM, judecător la CAB, în clasa de salarizare nr. 106, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție și în muncă de la 15 la 20 de ani, stabilindu-se, de asemenea, cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuro-psihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității.
Potrivit dispozițiilor legale amintite petenta nu ar fi putut fi plătită în toată această perioadă fără ca indemnizația sa lunară de încadrare să fi fost calculată prin acest ordin al ministrului.
Ori, câtă vreme ordonatorul principal de credite a stabilit drepturile salariale ale reclamantei, iar aceasta nu a contestat în condițiile art. 7 Anexa VI Cap. VIII din Legea nr. 284/2010 modul de stabilire a drepturilor salariale, instanța de judecată nu poate obliga MJ la recalculare și nici celălalt pârât la plata diferențelor rezultate, decizia de încadrare necontestată fiind singurul act în temeiul căruia se poate face plata atâta vreme cât nu se constată nelegalitatea ei de către autoritatea sau instanța de contencios administrativ competentă.
Instanța competentă să soluționeze conflictele individuale de muncă nu poate decât să verifice dacă plata salariului s-a realizat conform modului de stabilire a drepturilor salariale de către ordonatorul principal de credite și, eventual, să îl oblige pe acesta la plata diferențelor constatate. Ori, de vreme ce diferența de salariu pretinsă de către reclamantă nu rezultă dintr-o astfel de neconcordanță, ci se bazează pe o pretinsă nelegalitate în calculul drepturilor salariale, această acțiune nu poate fi admisă până ce însuși modul de stabilire a drepturilor salariale nu este schimbat, iar această modificare se poate realiza numai pe calea procedurii contencioase prev. de art. 7 Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010.
Prin Decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nepublicată, dar invocată de către reclamantă, se face distincție între reîncadrare potrivit legii-cadru de salarizare și plata efectivă a drepturilor, dar acest lucru nu înseamnă că plata drepturilor va avea alt temei decât salariul stabilit prin actul ordonatorului de credite. Potrivit acestei interpretări, atunci când se vor constata diferențe între drepturile salariale acordate unei persoane față de cele acordate altei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție, care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii 285/2010, în actul ordonatorului de credite se vor face două determinări deosebite pe baza celor două criterii diferite, respectiv încadrarea în baza legii-cadru, iar cuantumul salariului prin raportare la persoana mai bine plătită.
Astfel cum am reținut deja, în situația de față prin ordinul ministrului emis pentru reclamantă se stabilesc deja în mod distinct încadrarea reclamantei în tranșa de vechime în funcție și în muncă și drepturile salariale cuvenite, însă calculul salariului s-a realizat potrivit dispozițiilor legii-cadru și potrivit încadrării, fără raportare de o persoană mai bine plătită în situație similară. Numai prin modificarea modului de calcul al salariului în cuprinsul acestui ordin pretențiile reclamantei ar putea fi justificate.
Pe de altă parte, situația de discriminare invocată de către reclamantă și în susținerea căreia a indicat Decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ nu se verifică.
Potrivit acestei hotărâri pronunțată de Curtea Supremă în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, deși se face distincție între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare și plata efectivă a drepturilor salariale care se efectuează potrivit art.2 din Legea nr. 285/2010, raportarea se face la cei care au trecut în tranșele de vechime în muncă și în funcție ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, iar nu la cei care au îndeplinit aceste condiții anterior, potrivit vechii legi de salarizare.
Toate aceste argumente au impus respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea parțială a ei și să se ia act de renunțarea la judecată acțiunii civile, cu menținerea soluției referitoare la excepțiile invocate.
În motivare a arătat că apelul este întemeiat pe dispozițiile art. 466, 480 alin. 1 și 2 coroborate cu art. 405 alin. 1, 5 din Codul de procedură civilă.
Intimatul MJ a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind că hotărârea Tribunalului Vrancea este legală și temeinică.
În motivare a făcut trimitere la argumentele reținute în considerentele Deciziei nr. 32/19.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că își exprimă dezacordul cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.
Examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate de apelantă, Curtea apreciază că acesta este nefondat față de următoarele considerente:
Potrivit art. 406 alin. (4) Cod de procedură civilă, dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare.
În cauză, pârâtul MJ a arătat în mod expres că nu este de acord cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.
Întrucât momentul la care reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata acțiunii sale este ulterior momentului mai sus arătat, respectiv prin cererea de apel, Curtea constată că nu se poate da curs acestei cereri, în lipsa acordului pârâților.
Având în vedere că reclamanta nu a invocat niciun motiv de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârii instanței de fond și constatând că nu există motive de ordine publică, pentru a putea fi invocate din oficiu de către instanță, în baza art. 480 N. Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
