Extrădare. Prelungirea arestării în vederea extrădării. Legea nr. 296/2001. Competenţă materială
| Comentarii |
|
Intrucât, începând cu data de 17.07.2001, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 296/2001, judecarea cererilor de extrădare, în condiţiile art. 32, sunt în competenţa curţilor de apel, încheierea prin care tribunalul a dispus, ulterior datei sus-menţionate, prelungirea arestării preventive a persoanei extrădabile este lovită de nulitate absolută.
(Decizia nr. 1366 din 25 septembrie 2001 - Secţia a 11-a penală)
Prin încheierea de şedinţă pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală, la data de 03.09.2001, s-a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului S.H., cetătean turc, pe o durată de 30 de zile, de la 08.09.2001 la 07.10.2001.
Măsura a fost dispusă la solicitarea, expres consemnată în încheiere, a procurorului de şedinţă, în condiţiile în care, prin rechizitoriu, inculpatul este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000 şi în vederea extrădării solicitate de autorităţile judiciare din Turcia.
împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul, invocând nulitatea absolută a măsurii dispuse, întrucât aceasta s-a făcut de către o instanţă necompetentă material.
Recursul este fondat.
Aşa cum rezultă din ordonanţa emisă la 10.04.2001, precum şi din mandatul de arestare preventivă nr. 178 din 10.04.2001, aflate în dosarul de urmărire penală, inculpatul a fost arestat în vederea extrădării, la solicitarea autorităţilor turce, pentru infracţiuni comise şi judecate în Turcia, precum şi pentru săvârşirea de către acelaşi inculpat, pe teritoriul României, a infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000 (deţinere de droguri).
Cauza a fost înregistrată la instanţa competentă material la acea dată -Tribunalul Bucureşti - la 04.06.2001.
Rechizitoriul este neechivoc şi începe prin a preciza că arestarea inculpatului s-a dispus la solicitarea Biroului Interpol din Ankara, în vederea extrădării, iar cu ocazia descinderii la locuinţa inculpatului, au fost descoperite 7,98 grame de cannabis.
Cauza privindu-l pe inculpat şi-a urmat cursul, dispunându-se o serie de măsuri, inclusiv prelungiri succesive ale duratei arestării preventive a inculpatului.
Dar, la data de 18.06.2001, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 326 Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, lege care, la art. 32, dispune expres că judecarea cererilor de extrădare este dată în competenţa curţilor de apel.
Conform art. 56 din aceeaşi lege, intrarea în vigoare survine după 30 de zile de la data publicării, adică la 17.07.2001.
Rezultă că Tribunalul Bucureşti, ia data de 03.09.2001, nu mai avea competenţa materială să judece cauza privind extrădarea recurentului-inculpat din cauza de faţă.
Conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, judecarea unei cauze de către o instanţă ce nu are competenţă materială se sancţionează cu nulitatea, iar conform alin. 3 al aceluiaşi text procedural, nulitatea prevăzută în alin. 2 este absolută şi poate fi invocată în orice stare a procesului penal.
în consecinţă, măsurile dispuse de către tribunal prin încheierea de şedinţă din 03.09.2001 sunt lovite de nulitate absolută.
Curtea, constatând că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 din Codul de procedură penală, va admite recursul şi conform art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală va proceda la rejudecarea cauzei.
La rejudecare, constatându-se nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, Curtea va respinge cererea de prelungire a duratei arestării preventive (întrucât şi anterioara prelungire, din 02.08.2001, fusese nelegal acordată, în aceleaşi condiţii de nulitate absolută) şi va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
NOTĂ:
Soluţia este discutabilă.
în materia extrădării, sediul materiei îl constituie în prezent Legea nr. 296/2001.
Anterior, extrădarea era reglementată prin Legea nr. 4/1971, care a fost abrogată expres, odată cu intrarea în vigoare a noii reglementări.
Totodată, prin Legea nr. 80/1997 au fost ratificate Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13.12.1957, şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi 17.03.1978.
Se poate spune că ulterior ratificării Convenţiei europene de extrădare şi până la apariţia noii reglementări, legea română în materie (Legea nr. 4/1971) şi-a încetat practic aplicabilitatea, deşi nu a fost abrogată expres, păstrându-şi actualitatea numai în ce priveşte instanţa competentă să dispună asupra extrădării, respectiv tribunalul.
în concluzie, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 296/2001 privind extrădarea, condiţiile şi procedura de extrădare erau analizate prin prisma Convenţiei europene în materie, la care România a devenit parte, odată cu ratificarea ei, prin Legea nr. 80/1997.
Articolul nr. 16 din Convenţie reglementează arestarea provizorie a persoanei căutate, precizându-se la pct. 4 că "Arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestare, partea solicitată nu a fost sesizată prin cererea de extrădare şi documentele menţionate la art. 12; ea nu va trebui, în nici un caz, să depăşească 40 de zile de la arestare".
Această dispoziţie a Convenţiei a fost deseori interpretată în practica judiciară în mod eronat, în sensul că ea instituie obligativitatea soluţionării în mod definitiv a cauzei privind extrădarea într-un interval de maxim 40 de zile de la data arestării provizorii a persoanei extrădabile.
Este evident că o asemenea concluzie este greşită, fiind totodată practic imposibil ca într-un interval de timp atât de scurt să se procure toate documentele prevăzute de art. 12 din Convenţie, acestea să fie traduse, iar cauza să parcurgă şi cele două faze procesuale (fond şi recurs). Arestarea provizorie este instituită ca o măsură de urgenţă, fiind luată până în momentul în care partea solicitată va primi cererea de extrădare de la partea solicitantă. Ea va putea înceta în termen de 18 zile de la arestare şi nu va putea depăşi 40 de zile, dacă în acest interval de timp partea solicitată nu a fost sesizată cu cererea de extrădare. Altfel spus, persoana căutată va putea fi pusă în libertate după 18 zile, dacă cererea de extrădare nu a fost încă primită de statul solicitat, însă în mod obligatoriu arestarea sa provizorie va înceta după 40 de zile de la data arestării provizorii, dar numai dacă în acest interval nu a fost primită cererea de extrădare.
Faptul că durata arestării provizorii este legată de primirea cererii de extrădare, iar nu de soluţionarea definitivă a cererii de extrădare, este dovedit şi de pct. 5 al art. 16 din Convenţie, în care se arată că punerea în libertate provizorie a persoanei căutate nu va putea fi opusă unei noi arestări şi extrădării, "dacă cererea de extrădare este primită ulterior".
în consecinţă, în măsura în care cererea de extrădare a fost primită de statul solicitat în intervalul de timp de 40 de zile de la data arestării provizorii, procedura de extrădare va continua până la luarea unei hotărâri definitive, pe fondul cererii de extrădare, acesta fiind şi momentul până la care va dura starea de arest a persoanei extrădabile, fără ca instanţa să dispună prelungirea acesteia.
Eventualele controverse în legătură cu măsura arestării provizorii au fost credem depăşite, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 296/2001.
Astfel, în art. 33 alin. (1) se arată că: "în caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea cererii de extrădare", iar în alin. (4) se arată că: "Arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei urmărite, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare şi documentele menţionate la art. 24 alin. (2). Arestarea provizorie va înceta oricum după 40 de zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare."
Aşadar, în mod explicit, legea română privind extrădarea leagă măsura arestării provizorii exclusiv de primirea cererii de extrădare şi a documentelor aferente, aceasta fiind singura condiţie de care depinde încetarea de drept a măsurii arestării provizorii, în termen de 40 de zile de la luarea măsurii.
în acest context, apreciem că după primirea cererii de extrădare, în intervalul celor 40 de zile, măsura arestării provizorii se transformă în arestare în vederea extrădării (la care se referă în mod distinct art. 32 din lege) şi durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, (cu excepţia situaţiei avute în vedere în art. 37 alin. (9) din lege), respectiv până la predarea persoanei extrădabile către statul solicitant (dacă cererea este admisă), nefiind incidente dispoziţiile din Codul de procedură penală şi nici deciziile Curţii Constituţionale, care obligă la prelungirea arestării unui inculpat din 30 în 30 de zile.
Faptul că art. 29 din lege trimite la legea statului român, atunci când este vorba despre măsura arestării provizorii, nu echivalează cu aplicarea prin analogie a întregii proceduri a prelungirii arestării preventive şi în cazul în care este vorba de arestarea, provizorie sau nu, a unei persoane în vederea extrădării.
în procesul penal român, arestarea preventivă se dispune pentru 30 de zile şi poate fi prelungită numai în caz de necesitate şi motivat, această măsură fiind condiţionată de menţinerea temeiurilor de fapt şi de drept care au dus la luarea acestei măsuri. Astfel, se apreciază inclusiv asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice, în sensul că persoana arestată a săvârşit fapta ce i se impută.
Or, în materia extrădării, câtă vreme pe fondul cererii de extrădare instanţa nu se poate pronunţa asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea şi nici asupra oportunităţii extrădării (art. 37 alin. (2) din lege), cu atât mai puţin ar putea ea aprecia la un moment dat asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice de vinovăţie a persoanei în cauză, pentru a se putea pronunţa în sensul prelungirii arestării în vederea extrădării.
Procedura extrădării este una specială, astfel încât aplicarea legii române trebuie circumscrisă strict la luarea măsurii arestării provizorii, nefiind incidente aşadar procedurile obişnuite din procesul penal român privind măsura arestării preventive, relative la prelungirea acesteia.
Revenind la speţa analizată, rezultă mai întâi că suntem în prezenţa unei situaţii sui-generis, căci măsura arestării cetăţeanului străin s-a luat pe de o parte în procedura de extrădare (ca arestare provizorie), iar pe de altă parte în condiţiile în care el a săvârşit o faptă prevăzută ca infracţiune de legea penală română. Tot astfel, tribunalul a fost sesizat atât ca instanţă competentă (la acea dată) să se pronunţe asupra extrădării, cât şi ca instanţă competentă să judece în prima instanţă infracţiunea săvârşită în România.
Chiar dacă prin acelaşi act de sesizare tribunalul a fost învestit să se pronunţe asupra a două chestiuni distincte, cu proceduri diferite de soluţionare, el trebuia să disjungă şi să judece separat cererea de extrădare şi, respectiv, cauza în care aceeaşi persoană are calitatea de inculpat, cu atât mai mult cu cât admiterea cererii de extrădare nu trebuie însoţită imediat de predarea persoanei urmărite, ea putând fi amânată până la soluţionarea definitivă a cauzei în care aceeaşi persoană este cercetată în statul solicitat.
Dacă ar fi procedat astfel, odată cu apariţia Legii nr. 296/2001 şi în măsura în care cauza privind extrădarea nu ar fi fost încă soluţionată, şi-ar fi putut declina competenţa în favoarea curţii de apel, ca instanţă competentă în materia extrădării pasive.
însă, chiar şi în condiţiile în care tribunalul nu a procedat astfel, apreciem că el era competent să se pronunţe asupra prelungirii arestării persoanei în cauză, însă nu ca măsură luată în vederea extrădării (căci aceasta nici nu putea fi supusă unei asemenea proceduri, potrivit celor deja expuse anterior), ci ca măsură preventivă luată împotriva unui inculpat ca urmare a săvârşirii de către acesta a unei fapte prevăzute de legea penală română. Dincolo de ambiguitatea mandatului şi a ordonanţei de arestare, rezultă că, măcar în parte, această măsură a fost luată şi ca urmare a săvârşirii de către inculpat a unei infracţiuni în România, situaţie în care, în această privinţă, Codul de procedură penală şi deciziile Curţii Constituţionale obligau instanţa competentă material în raport de infracţiunea săvârşită (respectiv Tribunalul Bucureşti) să verifice starea de arest a inculpatului, cu consecinţa prelungirii acesteia din 30 în 30 de zile.
în aceste condiţii şi cu limitările expuse, apreciem că în cauză nu putea fi vorba despre o măsură lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală.
De altfel, chiar şi în condiţiile în care Curtea a ajuns la această concluzie, modul în care ea a procedat nu respectă întocmai dispoziţiile art. 38515 din Codul de procedură penală privind soluţiile ce se pot pronunţa în recurs.
Fiind vorba despre un caz de nulitate absolută, admiţând recursul, Curtea trebuia să dispună, conform art. 38515 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, rejudecarea cauzei de către instanţa competentă. Este adevărat că, urmând raţionamentul Curţii, care a apreciat că este vorba exclusiv despre arestarea în vederea extrădării, instanţa competentă să se pronunţe în această materie (fiind vorba despre o cauză privind extrădarea) era tot curtea de apel.
Aceasta nu înseamnă însă că în acelaşi cadru procesual, respectiv recurs la o încheiere, Curtea putea proceda la rejudecarea cauzei, căci acest lucru trebuia făcut tot de Curte, însă ca instanţă de fond, într-o altă compunere (2 judecători) şi printr-un alt fel de hotărâre (respectiv încheiere, supusă căii de atac a recursului).
Desigur că, pe fondul problemei, soluţia ar fi fost probabil aceeaşi, însă Codul de procedură penală, interpretat ad literam, obligă riguros la un asemenea demers din partea instanţei de recurs.
