Incidenţa principiului „in dubio pro reo” şi a dispoziţiilor art.16 alin.1 lit.c Cod procedură penală
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 920 din data de 22.09.2015
Singurele elemente de fapt, cu caracter probatoriu, în ceea ce privește vinovăția inculpatului A.I. de comitere a faptei, se desprind din declarațiile martorului F.I., neexistând alte mijloace de probă certe cu care să se coroboreze.
Pe de altă parte, declarațiile acestui martor au unele aspecte contradictorii și altele care nu pot căpăta caracter de certitudine.
Mențiuni contradictorii sunt reliefate în prima declarație dată la instanța de fond, în care declară că nu este posibil să îl fi identificat pe inculpat după o planșă foto, pentru că nu a stat lângă acesta pentru a-i vedea trăsăturile, ci la o distanță de aproximativ 20-30 metri, pentru ca apoi în cea de-a doua declarație dată la prima instanță să arate că nu își mai amintește declarația pe care a dat-o în fața aceleiași instanțe, fiind vorba de un interval de timp de doar două luni.
Aspecte care nu pot căpăta caracter de certitudine sunt acelea care vizează observarea în mod clar a unor trăsături ale inculpatului, pe timp de noapte. Chiar dacă parcarea era luminată, de la o distanță de circa 20-30 de metri sunt greu de reținut trăsăturile unei persoane, astfel încât să poată fi realizată ulterior o recunoaștere fără dubii a acesteia.
De asemenea, recunoașterea după planșa foto a inculpatului s-a făcut după aproape 9 luni de la incident, perioadă de timp suficient de lungă pentru a se trage concluzia că, această modalitate de identificare, bazată pe semnalmente reținute pe timp de noapte, nu este mai presus de orice incertitudini.
În consecință, în cauză își găsește pe deplin aplicabilitatea principiului ,,in dubio pro reo";(dubiul profită inculpatului), prezumția de nevinovăție în raport cu persoana inculpatului A.I. nefiind răsturnată.
Decizia penală nr. 920/A/22.09.2015 a Curții de Apel Galați
Prin sentința penală nr. 522/14.04.2015 a Judecătoriei Galați, în temeiul dispozițiilor art. 396 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. c) Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul A.I. pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută și pedepsită de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În temeiul dispozițiilor art.25 și art. 397 Cod de procedură penală a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă formulată partea civilă SC T. SRL.
În temeiul dispozițiilor art. 272 Cod de procedură penală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu (av. M.C.) în sumă de 200 lei, a fost avansat din fondul Ministerului Justiției, către Baroul de Avocați Galați.
În temeiul art. 275 alin. 3 Noul Cod de procedură penală cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reținut printre altele că, în seara zilei de 31.12.2012 martorul F.I. a declarat că a observat un bărbat ale cărui semnalmente le-a descris în mod amănunțit în fața organelor de poliție, care a distrus oglinzile retrovizoare a două autobuze ce aparțineau SC T. SRL.
Prin rechizitoriul nr. 13/P/2013 din 21.05.2014 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A.I. pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.
Potrivit art. 396 alin. 1 Cod procedură penală asupra învinuirii aduse inculpatului, instanța hotărăște prin sentință, pronunțând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Art. 396 alin. 2 din același Cod precizează că soluția de condamnare a inculpatului se pronunță numai dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Din economia acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanța de judecată pronunță condamnarea inculpatului numai în situația în care probele strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârșită de inculpat.
Potrivit art. 285 Cod procedură penală ,,urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată";.
Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.
Numai după verificarea efectuată, în aceste condiții instanța poate reține motivat, că ele exprimă adevărul.
Pe de altă parte, în raport de dispozițiile Cod procedură penală, hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.
Probele administrate în cauză nu au relevat în mod cert că inculpatul A.I. este autorul infracțiunii de distrugere din prezenta cauză.
Astfel, analizând declarațiile părții vătămate prin prisma dispozițiilor art. 97 Cod de procedură penală, instanța a apreciat că acestea nu pot servi la aflarea adevărului, în considerarea următoarelor argumente:
- persoana vătămată C.G., reprezentantul SC T. SRL a precizat că își însușește plângerea formulată de martorul G.A., martor indirect care a aflat despre săvârșirea infracțiunii și despre autorul acesteia de la un alt martor F.I.
În ceea ce privește declarațiile date de martorul F.I., instanța a apreciat că acestea sunt nesincere datorită următoarelor împrejurări:
Cu ocazia audierilor inițiale, martorul F.I. a declarat că în seara respectivă în timp ce se afla cu familia la Biserica Sf. M., din mun. G., a observat un bărbat de aproximativ 50 ani, grăsuț, înălțime de 1,65m-1,70 m, îmbrăcat cu blugi albaștri și geacă de fâș albastră care a lovit oglinzile retrovizoare a două autobuze. Martorul a arătat că a strigat la bărbatul respectiv care a fugit printre blocuri. Ulterior martorul a sunat la Serviciul de Urgență 112.
- în cursul audierilor ulterioare martorul a precizat că a aflat numele inculpatului în data de 04.09.2013 când la Secția 4 Poliție i-a fost prezentată o planșă foto în care a recunoscut pe persoana din seara respectivă.
Cu toate că martorul F.I. a declarat că a aflat abia în luna septembrie 2013 numele inculpatului, recunoscându-l pe acesta din planșa foto prezentată de organele de poliție, în declarația martorului G.A., din data de 01.01.2013 acesta a arătat că după ce a observat dimineață pe 01.01.2013, în jurul orei 04:30, că oglinzile retrovizoare ale autobuzului pe care îl conduce sunt sparte și că a observat că și oglinzile de la un alt autobuz al aceleiași firme SC T. SRL, sunt sparte, la întoarcere din cursă, în jurul orei 10:00 a aflat de la o persoană cu numele de F.I. că în seara anterioară acesta a observat un bărbat în jurul vârstei de 50 ani care a spart oglinzile de la autobuze. Martorul a declarat că a aflat ulterior de la martor că pe autorul faptei îl cheamă A.I.
De asemenea, reprezentantul persoanei vătămate, numitul C.G.S., în plângerea formulată în data de 03.01.2013 a arătat că în seara de 31.12.2012, numitul A.I. din com. S., jud. G a distrus oglinzile retrovizoare a două autobuze de la firma sa.
Acesta a indicat numele inculpatului cu mult înainte ca singurul martor care a asistat la eveniment și care a sesizat proprietarul celor două autobuze, SC T. SRL, să fi aflat din planșele foto prezentate de către organele de poliție, numele inculpatului. Totodată persoana vătămată a precizat că își însușește declarațiile date de martorul G.A.
Mai mult, în cursul judecății, martorul F.I. a schimbat declarațiile din cursul urmăririi penale și după sesizarea reprezentantului Parchetului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, a precizat că l-a observat pe inculpat la aproximativ 20-30 metri și că a aflat ulterior de la organele poliție numele acestuia.
În opinia instanței, declarațiile martorilor F.I. și G.A. - nu au fost în măsură să demonstreze adevărul, ci dimpotrivă au ca scop doar susținerea acuzației făcute de partea vătămată împotriva inculpatului, fiind vădit pro causa, motiv pentru care instanța le-a înlăturat.
În ceea ce privește inculpatul, acesta nu a recunoscut în cursul urmăririi penale săvârșirea faptei, declarând că în ziua respectivă a fost la serviciu și nu își amintește ce a făcut după terminarea serviciului, însă știe că nu a spart oglinzile vreunui autobuz. Ulterior în cursul judecății, inculpatul nu a fost prezent. Faptul că inculpatul a negat săvârșirea faptei, nu înseamnă că declarațiile acestuia sunt nesincere. Nici faptul că inculpatul nu a produs dovezi cu privire la nevinovăția sa nu a fost relevant, întrucât, conform art. 99 alin. (2) Cod de procedură penală "inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.";
Există în raport cu întregul material probator administrat în cauză un puternic dubiu că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, dubiu ce profită acesteia.
În opinia instanței, probele administrate în cauză nu au relevat în mod cert și fără dubiu vinovăția inculpatului.
În Codul de procedură penală român, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 4 Cod procedură penală, statuându-se că "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă";.
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:
- vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte "erga omnes";;
- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.
Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, s-a impus a se da eficiență regulii potrivit căreia "orice îndoială este în favoarea inculpatului"; (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală, se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).
Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu s-au întrevăzut ori pur și simplu nu există, și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție"; și deci inculpatul trebuie achitat.
Însă instanța a constatat că pe lângă existența unui dubiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de distrugere, probele administrate în cauză și mai sus analizate, nu au condus la concluzia că o atare infracțiune ar fi fost comisă de vreo altă persoană la acea dată.
Împotriva sentinței penale menționate a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați arătând că nu reiese nicio împrejurare sau dată din care să se poată trage concluzia că martorul F.I. l-ar cunoaște pe inculpat anterior evenimentelor din noaptea de 31.12.2012, ar fi în relații de dușmănie cu acesta sau ar avea vreun interes ca acesta să fie tras la răspundere penală. Nu se poate reține vreun motiv ca martorul să susțină pe persoana vătămată în acuzația făcută împotriva inculpatului.
Apelul este nefondat.
În mod corect prima instanță a dispus în temeiul art.16 al.1 lit.c Cod procedură penală achitarea inculpatului A.I. pentru săvârșirea infracțiunii de ,,distrugere"; prev. de art. 253 al.1 Cod penal cu aplicarea art.5 Cod penal.
Inculpatul A.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr.13/P/2013 din 21.05.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați pentru comiterea infracțiunii de distrugere prev. de art. 253 al.1 Cod penal, constând în aceea că, în noaptea de 31.12.2012, în jurul orei 2230, a distrus oglinzile retrovizoare de la două autobuze, aparținând părții civile SC T. SRL com. P., Jud. G., parcate în zona bisericii ,,Sf. M";, cartier …, Jud. G.
Inculpatul a declarat că nu recunoaște săvârșirea infracțiunii și nu știe ce a făcut pe data de 31.12.2012.
Martorul F.I. a declarat în faza de urmărire penală că în ziua de 31.12.2012, în jurul orei 2330, a văzut o persoană de sex masculin, de aproximativ 50 ani, grăsuț, înălțime 1,65 m -1.70 m, îmbrăcat cu blugi albaștri, geacă de fâș albastru închis, adidași, pe cap având o șapcă, lovind cu o piatră cubică oglinzile laterale de la un autobuz cu nr…., în parcare aflându-se și un alt autobuz, cu nr. …, care avea oglinzile laterale sparte. Martorul a strigat la acea persoană să înceteze, a fugit după aceasta, însă a pierdut-o. Pe data de 04.09.2013, l-a Secția 4 Poliție, l-a recunoscut pe inculpat după o planșă fotografică.
În fața primei instanțe, martorul F.I. a dat două declarații.
În prima dintre ele, din data de 13.01.2015, martorul a menționat că nu crede că este posibil să îl fi identificat pe inculpat după o planșă foto, pentru că nu a stat lângă acesta pentru a-i vedea trăsăturile, ci la o distanță de aproximativ 20-30 metri.
În cea de-a doua declarație, din data de 31.03.2015, martorul F.I. a precizat că își menține declarația dată la Secția 4 Poliție și nu își mai amintește declarația pe care a formulat-o în fața instanței de judecată la termenul la care a fost audiat. Pe inculpat l-a văzut în jurul orei 2330, în parcarea de camioane din fața bisericii Sf. M. care era luminată, se afla la aproximativ 20-30 metri de acesta și crede că a putut să îi vadă foarte bine fizionomia acestuia.
Singurele elemente de fapt, cu caracter probatoriu, în ceea ce privește vinovăția inculpatului A.I. de comitere a faptei, se desprind din declarațiile martorului F.I., neexistând alte mijloace de probă certe cu care să se coroboreze.
Pe de altă parte, declarațiile acestui martor au unele aspecte contradictorii și altele care nu pot căpăta caracter de certitudine.
Mențiuni contradictorii sunt reliefate în prima declarație dată la instanța de fond, în care declară că nu este posibil să îl fi identificat pe inculpat după o planșă foto, pentru că nu a stat lângă acesta pentru a-i vedea trăsăturile, ci la o distanță de aproximativ 20-30 metri, pentru ca apoi în cea de-a doua declarație dată la prima instanță să arate că nu își mai amintește declarația pe care a dat-o în fața aceleiași instanțe, fiind vorba de un interval de timp de doar două luni.
Aspecte care nu pot căpăta caracter de certitudine sunt acelea care vizează observarea în mod clar a unor trăsături ale inculpatului, pe timp de noapte. Chiar dacă parcarea era luminată, de la o distanță de circa 20-30 de metri sunt greu de reținut trăsăturile unei persoane, astfel încât să poată fi realizată ulterior o recunoaștere fără dubii a acesteia.
De asemenea, recunoașterea după planșa foto a inculpatului s-a făcut după aproape 9 luni de la incident, perioadă de timp suficient de lungă pentru a se trage concluzia că, această modalitate de identificare, bazată pe semnalmente reținute pe timp de noapte, nu este mai presus de orice incertitudini.
În consecință, în cauză își găsește pe deplin aplicabilitatea principiul ,,in dubio pro reo"; (dubiul profită inculpatului), prezumția de nevinovăție în raport cu persoana inculpatului A.I. nefiind răsturnată.
Altfel spus, materialul probator nu indică faptul că inculpatul a comis infracțiunea dedusă judecății, nefiind întrunite nici condițiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită a inculpatului, vinovăție, prejudiciu, legătură de cauzalitate) în raport cu partea civilă SC T. SRL com. P., Jud. G.
Față de cele arătate și de disp. art. 417, 418, 420, 421 pct.1 lit. b Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondat acest apel.
