Lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie, sub aspectul formei de vinovăţie
| Comentarii |
|
C. pen., art. 220
Pentru ca o faptă ce modifică realitatea înconjurătoare să poată fi considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, să atragă răspunderea penală, prin acţiunea de coerciţie a statului, este necesar, indiferent de conţinutul său, să îndeplinească condiţiile de existenţă ale acesteia, astfel cum sunt prevăzute în art. 17 C. pen., respectiv să fie o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală, precum şi toate condiţiile de existenţă specifice infracţiunii respective. Din această perspectivă, tulburarea de posesie, presupune, în ceea ce priveşte latura subiectivă, săvârşirea acesteia numai cu intenţie. Este necesar, în consecinţă, ca făptuitorul să fi ştiut, în momentul săvârşirii faptei, că ocupă, fără drept, imobilul aflat în posesia altuia. Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la această împrejurare, adică a considerat că este în drept să ocupe imobilul, lipsind intenţia, fapta nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie.
Decizia penală nr. 109 din 19 februarie 2009
Prin sentinţa penală nr. 300/9.07.2008 a Judecătoriei Paşcani, s-a dispus condamnarea inculpatului P.P. la două pedepse de câte 500 lei amendă penală, pentru săvârşirea a două infracţiuni de ameninţare prevăzute de art. 193 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) şi 75 lit. a) C. pen., pedepse care au fost contopite, aplicându-se cea mai grea de 500 lei amendă penală.
Au fost condamnaţi inculpaţii P.C., G.E. şi G.G. la pedepsele de câte 400 lei amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, prevăzute de art. 193 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii P.P., P.C., G.E. şi G.G., în ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (2) şi (3) C. pen. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii P.P. şi P.C. în ceea ce priveşte infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen.
Instanţa a reţinut că suprafaţa de 2.179 mp, situată în tarlaua T8 Pârloage, cu care partea vătămată P.G. a fost pusă în posesie la data de
12.04.2005, se află în litigiu între părţile vătămate P.G. şi V. şi inculpaţii P.P. şi C. de mai mult timp, fapt confirmat de toţi martorii audiaţi în cauză.
Aşa cum rezultă din declaraţiile părţilor şi ale martorilor, terenul respectiv a aparţinut anterior numitului G.I., tatăl inculpaţilor G.G. şi P.C. şi, respectiv, socrul inculpatei G.E. Cu acest teren a fost pus în posesie în 1991 numitul B.D., ginerele inculpatului P.P. şi, respectiv, nepotul lui G.I. Din declaraţia acestuia, rezultă că în 1996 s-a emis titlul de proprietate pe numele lui G.I., pentru toată suprafaţa de 56 ari în tarlaua Pârloage, din care el a primit doar 10 ari, restul rămânând pentru fiica titularului, inculpata P.C.
Instanţa a mai reţinut că punerea în posesie a numitului B.D. cu terenul menţionat nu a fost anulată, deşi ulterior acest teren i-a fost atribuit părţii vătămate P.G., abia în prezent între cei doi existând un litigiu sub acest aspect.
în condiţiile în care inculpaţii P.P., P.C., G.E. şi G.G. invocă dreptul lor de proprietate, provenit de la autorii lor, în ceea ce priveşte terenul în litigiu care i-a fost atribuit ulterior părţii vătămate P.G., a avut loc incidentul din data de 13.04.2005, la care fac referire martorii. Astfel, martorii confirmă că inculpaţii P.P. şi P.C. au ameninţat partea vătămată P.G. De asemenea, martorul P.I. susţine că i-a văzut pe inculpaţii G.E. şi G.G. în timp ce îl ameninţau cu sapa pe P.G. dar şi pe inculpatul P.P. care fugea cu un cuţit după partea vătămată H.V.
De asemenea, martorii B.B.D., Z.D. şi B.D. confirmă acel incident, prin declaraţiile lor. în ceea ce priveşte pe martorul B.D., acesta susţine că a fost şi el de faţă la incident fiind ameninţat de partea vătămată P.G. să părăsească terenul în litigiu. De asemenea, mai arată că socrul său, inculpatul P.P., nu a participat la incident, fiind plecat din localitate, iar ceilalţi inculpaţi nu au adresat ameninţări părţii vătămate P.G. şi nici nu au smuls semnele de hotar.
Având în vedere însă starea conflictuală în care se află acest martor cu partea vătămată P.G., în ceea ce priveşte stăpânirea terenului în litigiu, dar şi contradicţiile care rezultă între declaraţiile martorului B.D. şi restul probatoriului administrat, instanţa nu a reţinut declaraţia acestuia sub aspectul relatării incidentului, înlăturând-o parţial, doar cu privire la acest aspect.
Astfel, având în vedere împrejurarea că inculpaţii cunoşteau de mai mult timp faptul că sunt singurii proprietari de drept ai terenului în litigiu, considerând acest aspect de necontestat, întrucât terenul aparţinuse anterior autorului lor, G.I., iar partea vătămată P.G. fusese pusă în posesie cu acel teren doar cu o zi înainte de data incidentului, instanţa apreciază că inculpaţii în cauză nu au acţionat cu intenţie, neputându-se reţine astfel în sarcina lor săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie. De asemenea, instanţa a reţinut că în cauză nu s-a probat fară dubiu împrejurarea că inculpaţii ar fi distrus bornele de hotar care delimitau terenul în litigiu.
Faţă de acestea, constatând că infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. (2), (3) C. pen. este lipsită de latura sa subiectivă, s-a dispus achitarea inculpaţilor sub aspectul săvârşirii acesteia.
Cu toate acestea, dată fiind împrejurarea că în cauză s-a făcut dovada că cei patru inculpaţi stăpânesc şi în prezent terenul în litigiu, iar actul prin care a fost atribuit acesta părţii vătămate P.G. fiind valabil, instanţa i-a obligat pe inculpaţi să lase în liniştită posesie părţii vătămate suprafaţa menţionată.
întrucât din probatoriul administrat a rezultat vinovăţia inculpatului P.P. privind săvârşirea infracţiunilor de ameninţare faţă de părţile vătămate P.G. şi H.V., s-a dispus condamnarea acestuia, contopite ulterior, conform art. 34 lit. c)C. pen.
De asemenea, instanţa a constatat dovedită vinovăţia inculpaţilor P.C., G.E. şi G.G. privind săvârşirea infracţiunilor de ameninţare faţă de partea vătămată P.G., dispunând condamnarea acestora.
Având în vedere că infracţiunea de insultă a fost dezincriminată, s-a dispus achitarea, sub acest aspect, a inculpaţilor P.P. şi P.C. la plângerea părţii vătămate H.V.
împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii P.P. şi P.C. şi partea vătămată P.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând greşita lor condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare, raportat la probatoriul administrat în cauză.
Prin decizia penală nr. 467 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul Iaşi a respins ca nefondate apelurile formulate de inculpaţi şi de partea vătămată.
A reţinut tribunalul că din ansamblul probator administrat în faţa instanţei de fond, rezultă cu certitudine vinovăţia inculpaţilor apelanţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ameninţare.
Astfel, declaraţiile martorilor confirmă faptul că inculpaţii au ameninţat părţile vătămate. Pe de altă parte, inculpaţii cunoşteau o situaţie de fapt, aceea că sunt singurii proprietari de drept ai terenului, teren care anterior fusese al autorului lor, G.I. Partea vătămată fusese pusă în posesie cu o zi înainte de data incidentului, astfel încât inculpaţii nu au acţionat cu intenţie, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond. Faţă de aceste motive, nu poate fi reţinută în sarcina inculpaţilor săvârşirea cu intenţie a infracţiunii de tulburare de posesie. Cu toate acestea, cum inculpaţii ocupau terenul şi la data desfăşurării litigiului, în mod corect aceştia au fost obligaţi să lase în liniştită posesie părţii vătămate suprafaţa de 2.179 mp.
In termen legal, hotărârile astfel pronunţate au fost recurate de către partea vătămată, fiind criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor cu privire la săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, aceştia fiind prezenţi la data punerii sale în posesie, astfel că nu pot invoca lipsa intenţiei în săvârşirea faptei, cum în mod greşit a reţinut tribunalul, care nu a ţinut cont de probele administrate în acest sens, respectiv declaraţiile de martori.
Curtea a constatat că nu este întemeiat prezentul recurs, în considerarea celor expuse mai jos, motiv pentru care, prin decizia penală nr. 109/19.02.2009, l-a respins ca atare.
Intenţia indirectă sau eventuală, analizată având în vedere contextul cauzei şi specificul infracţiunii, se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-1 urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui. în situaţia intenţiei indirecte, caracterizată, prin eventualitatea producerii rezultatului, făptuitorul adoptă o atitudine de indiferenţă faţă de acest rezultat.
Prin prevederea rezultatului, atât în cazul intenţiei directe, cât şi indirecte, se înţelege reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sau inacţiunea, adică lezarea sau periclitarea adusă valorilor sociale. Prevederea rezultatului este anticipată săvârşirii acţiunii şi implică totodată şi cunoaşterea legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi rezultatul generat de ea.
Din ansamblul probator administrat în dosarul cauzei, interpretat şi analizat în mod coroborat de instanţele fondului, rezultă fără echivoc că acţiunea inculpaţilor de ocupare a terenului din litigiu şi asupra căruia nu s-a concretizat cu exactitate titularul dreptului de proprietate, se circumscrie formei de vinovăţie a intenţiei, în forma sa abstractă, definită de legiuitor şi doctrină. însă, pentru ca o faptă ce modifică realitatea înconjurătoare să poată fi considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, să atragă răspunderea penală, prin acţiunea de coerciţie a statului, este necesar, indiferent de conţinutul său, să îndeplinească condiţiile de existenţă ale acesteia, astfel cum sunt prevăzute în art. 17 C. pen., respectiv să fie o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală, precum şi toate condiţiile de existenţă specifice infracţiunii respective. Din această perspectivă, tulburarea de posesie presupune în ceea ce priveşte latura subiectivă săvârşirea acesteia numai cu intenţie. Este necesar, în consecinţă, ca făptuitonil să fi ştiut, în momentul săvârşirii faptei, că ocupă, fără drept, imobilul aflat în posesia altuia. Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la această împrejurare, adică a considerat că este în drept să ocupe imobilul, lipsind intenţia, fapta nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie.
Or, chiar dacă în cauză fapta inculpaţilor a adus modificări în realitatea obiectivă, pe care inculpaţii le-au urmărit, dat fiindcă aceste modificări s-au urmărit a se produce în ceea ce priveşte chiar persoana lor, fiind evidentă reprezentarea faptului că terenul pe care l-au ocupat le aparţine, fapt confirmat atât de proba cu martori, cât şi de proba cu acte, aşa cum s-a precizat situaţia juridică a terenului fiind incertă, câtă vreme asupra lui poartă un litigiu, fapta acestora nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie, lipsind intenţia în tulburarea posesiei părţii vătămate.
Astfel, curtea a constatat că în mod corect instanţele fondului au reţinut că faptei inculpaţilor, care există în realitatea obiectivă, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, îi lipseşte unul dintre elementele sale constitutive, respectiv intenţia de ocupa imobilul aflat în posesia altuia, câtă vreme, aşa cum rezultă din actele dosanilui, aceştia s-au considerat în drept să ocupe imobilul respectiv.
<Vezi şi alte speţe de drept penal:
