Măsuri asigurătorii luate de procuror. Plângere inadmisibilă. Acces la justiţie. Cerere de aplicare directă şi prioritară a art. 6 par. 1 şi art. 13 CEDO. Decizia nr. 71/2009 a ÎCCJ. Recurs nefondat
| Comentarii |
|
Curtea de apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 1079/R din 4 septembrie 2013
Analizând actele şi lucrările dosarului nr. ..., înregistrat la Curtea de Apel Cluj în data de 28 mai 2013, instanţa constată că prin Sentinţa penală nr. 116 din 4 aprilie 2013, în baza art. 168 al. 1 Cod procedură penală s-a respins ca inadmisibilă plângerea
împotriva măsurii sechestrului asigurator dispusă prin Ordonanţa cu nr.20D/P/2010 din data de 17.02.2010 a D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Cluj, formulată de către W.L. cu sediul în ... şi cu sediul procesual ales în prin apărător ales.
În baza art. 192 al. 2 Cod Procedură Penală petenta a fost obligată la plata în favoarea statului a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Ordonanţa cu nr. 20D/P/2009 din data de 17.02.2010 dispusă de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor aflate în proprietatea societăţii W.L., până la valoarea de 1.001.000 euro, în vederea confiscării speciale.
Împotriva măsurii sechestrului asigurator, petenta W.L. a formulat plângere pe cale ierarhică, aceasta fiind însă respinsă prin Ordonanţa nr. 123/05.02.2013 de către procurorul şef serviciu din cadrul D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală.
Analizând plângerea formulată prin prisma dispoziţiilor art. 168 C. proc. penală, potrivit cărora „în contra măsurii asiguratorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acestuia, învinuitul sau inculpatul, persoana responsabilă civilmente, precum şi orice persoane interesate se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal”, prima instanţă a apreciat plângerea ca fiind inadmisibilă.
Aceasta a avut în vedere şi Decizia nr. 71/2007 a Î.C.C.J, pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 C. proc. penală, revine procurorului în cursul urmăririi penale, respectiv instanţei de judecată în cursul judecăţii.
Împotriva hotărârii pronunţate de către prima instanţă a declarat recurs
W.L..
În memoriul formulat, aceasta a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, aplicând direct şi prioritar (în pofida art. 168 C. proc. penală) art. 6 par. 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu art. 1 Protocolul adiţional nr. 1, precum şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, admiterea plângerii ca întemeiată şi, în consecinţă, ridicarea măsurii asiguratorii instituite la data de
17.02.2010.
În argumentarea solicitării sale, recurenta a arătat că această plângere este admisibilă nu în baza dispoziţiilor art. 168 C. proc. penală, ci în baza aplicării directe şi prioritare a dispoziţiilor art.6 par.1 şi art. 13 din Convenţia C.E.D.O. şi art. 47 din C.D.F.U.E., care instituie o procedură prin care se asigură dreptul oricărei persoane de a avea acces la un recurs efectiv, în faţa unui tribunal independent şi imparţial.
Recurenta apreciază că, în condiţiile în care prima instanţă a refuzat să exercite deplina sa jurisdicţie şi a respins plângerea ca inadmisibilă, nejudecând pe fond argumentele formulate, singura cale de asigurare a acestui drept de acces la justiţie (în sens real şi nu formal) rămâne cea a recursului îndreptat împotriva acestei sentinţe.
În opinia recurentei, sentinţa Tribunalului Cluj este nelegală, deoarece instanţa nu a respectat ierarhia normelor juridice şi şi-a fundamentat soluţia doar pe dispoziţiile art. 168 C. proc. pen., ignorând norme de valoare superioară ce recunosc dreptul persoanei al cărei drept de proprietate a fost limitat de a avea acces la un tribunal independent şi imparţial.
Aceasta a mai arătat că instanţa de fond nu a motivat hotărârea atacată deoarece nu a răspuns argumentului esenţial invocat în plângere, şi anume faptul că baza legală a
admisibilităţii plângerii la judecător este Convenţia E.D.O. şi C.D.F.U.E. iar nu art. 168 C. proc. pen.
În aprecierea recurentei, sentinţa primei instanţe este nelegală întrucât este fundamentată exclusiv pe dispoziţiile art. 168 C. proc. pen., fără a aplica direct şi prioritar dispoziţiile Convenţiei Europene a C.E.D.O. şi a Cartei Drepturilor Fundamentale a U.E., încălcând obligaţia impusă de art. 11, 20 şi 148 din Constituţie.
În final, s-a arătat că acest recurs reprezintă epuizarea căilor de atac interne în perspectiva formulării unei plângeri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul declarat în cauză este nefondat.
La data de 17.02.2010, prin ordonanţă, D.I.I.CO.T. Serviciul Teritorial Cluj a dispus faţă de numitul S.C. (învinuit la data de 11.02.2010) o măsură asiguratorie asupra bunurilor companiei W. (considerând-o pe aceasta proprietatea învinuitului) în vederea confiscării speciale până la valoarea de 1.001.000 euro.
Compania W.L. a fost pusă sub învinuire pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani ulterior, prin ordonanţa din 28.04.2010.
Faţă de societatea W.L. în calitate de învinuit nu a fost dispusă nicio măsură asiguratorie. Bunurile societăţii au rămas în continuare indisponibilizate până la valoarea de 1.001.000 euro în considerarea măsurii asigurătorii dispuse, la data de 17.02.2010, faţă de numitul S.C. în calitatea acestuia de învinuit şi în considerarea faptului că societatea W.L. este proprietatea sa.
Prin rechizitoriul întocmit la data de 9.07.2010 în dosarul nr. 191D/P/2010, organul de urmărire penală a dispus trimiterea în judecată a numitului S.C. pentru săvârşirea infracţiunii de manipulare a pieţei de capital şi spălare de bani. În faţa Tribunalului Bucureşti, dosarul a primit numărul .../3/2010, iar sentinţa a fost dispusă la data de 4.07.2010 sub numărul 577/F.
În ceea ce privesc măsurile asigurătorii este important de subliniat faptul că în rechizitoriu, în partea privind măsurile procesuale, organul de urmărire penală a menţionat doar prima ordonanţă prin care a instituit aceste măsuri, şi anume cea din data de 12.02.2010 ce a privit alte bunuri ale domnului S.C., nu şi ordonanţa din 17.02.2010, cea ce a privit bunurile companiei W..
Astfel, deşi trimiterea în judecată a numitului S.C. a avut în vedere şi infracţiunea de spălare de bani presupus a fi săvârşită prin intermediul societăţii W.L., organul de urmărire penală a ales ca măsura asiguratorie dispusă având în vedere această învinuire să nu urmeze fapta principală. Măsura asiguratorie dispusă faţă de bunurile societăţii W.L. a fost păstrată în faza de urmărire penală în dosarul în care este învinuită această societate, deşi faţă de W.L., în calitate de învinuit, nu a fost dispusă niciodată vreo măsură asiguratorie. Singura calitate în care societatea a fost nevoită să suporte măsura sechestrului a fost aceea de societate aflată în proprietatea numitului S.C. în calitate de învinuit.
În cursul judecăţii în primă instanţă în faţa Tribunalului Bucureşti, la data de
21.03.2011, numitul S.C. a încetat din viaţă. Prin încheierea pronunţată în data de
05.04.2011, instanţa a dispus ridicarea în parte (în ceea ce-1 priveşte pe numitul S.C.) a măsurii asigurătorii dispuse în data de 12.02.2010. Ministerul Public nu a formulat recurs în ceea ce priveşte această decizie.
Având în vedere decesul lui S.C. soluţia dispusă de instanţă a fost aceea de încetare a procesului penal. Totuşi, instanţa a fost nevoită să realizeze o analiză a faptelor
ce au constituit obiectul acuzaţiilor aduse numitului S.C. deoarece de temeinicia acestora depindea soarta altor inculpaţi, acuzaţi de fapte aflate în legătură cu cele dintâi.
Cu ocazia acestei analize, Tribunalul Bucureşti, în cuprinsul sentinţei penale nr. 577/F/2011, a constatat că faptele imputate numitului S. nu au caracter penal. În acest sens, instanţa a stabilit că acuzaţia referitoare la manipularea pieţei de capital este nefondată, întrucât faptele reproşate nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în rechizitoriu, precum şi că tranzacţiile incriminate au fost realizate în conformitate cu legea.
Curtea de Apel Bucureşti a menţinut sentinţa primei instanţe. Împotriva deciziei Curţii de Apel acuzarea a formulat recurs, această cale de atac având termen de judecată în ianuarie 2014.
Deşi Tribunalul Bucureşti a ridicat măsura asiguratorie dispusă la data de
12.02.2010 faţă de numitul S.C. şi a constatat ulterior prin sentinţă legalitatea faptelor ce constituiau obiectul acuzaţiei, bunurile societăţii W., sechestrate prin ordonanţa din
17.02.2010, au rămas în continuare indisponibilizate în dosarul nr. xxxxD/P/2010 aflat încă în instrumentarea organului de urmărire penală.
Practic, prin despărţirea artificială a măsurii asigurătorii dispuse în raport cu învinuirea adusă numitului S.C. de această învinuire, bunurile aflate în proprietatea W. au rămas în continuare indisponibilizate (de mai bine de 3 ani de la instituirea măsurii).
În aceste condiţii, petenta a formulat plângere la Tribunalul Cluj, solicitând instanţei ca, în pofida textului art. 168 C. proc. pen., să aplice direct şi prioritar dispoziţiile CEDO şi Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acte normative cu forţă juridică superioară şi să constate că persoana al cărui drept de proprietate a fost limitat printr-un act al procurorului are drept de acces la un judecător în faza de urmărire penală.
Având în vedere textul art. 21 din Constituţie, dar şi poziţia Curţii Constituţionale, petenta apreciază că art. 168 alin.2 C. proc. penală îngrădeşte exercitarea dreptului de acces la justiţie, în măsura în care nu permite intervenţia instanţei pentru a cenzura în cursul urmării penale actul procurorului.
Textul în discuţie prevede următoarele:
„În contra măsurii asiguratorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se poate plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.”
După cum se ştie, instanţele judecătoreşti nu au avut un punct unitar cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii formulate în temeiul acestui text de lege.
Astfel, unele instanţe au apreciat că, în raport cu dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este instituită o competenţă alternativă, plângerea în contra măsurilor asiguratorii luate şi a modului de ducere la îndeplinire a acestora poate fi adresată fie procurorului, fie instanţei de judecată.
Alte instanţe au considerat că, în cursul urmăririi penale, competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor asiguratorii dispuse de procuror aparţine în exclusivitate procurorului.
Prin Decizia nr. LXXI din 15 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit competenţa de a soluţiona plângerea
formulată în temeiul art. 168 C. proc. penală, aceasta revenind procurorului în cursul urmăririi penale şi, respectiv instanţei de judecată în cursul judecăţii.
Această decizie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008 a devenit obligatorie pentru instanţe de la data publicării.
Potrivit art. 98 lit. ş din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, constituie abatere disciplinară „nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.”
Prin urmare, la soluţionarea acestei plângeri, judecătorul fondului nu putea face abstracţie de conţinutul acestei decizii a cărei nerespectare atrăgea răspunderea disciplinară.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că, instanţa de fond, nu a respectat ierarhia normelor juridice, ignorând norme cu valoare superioară, cum sunt cele prevăzute de Constituţie, Convenţia E.D.O. şi C.D.F.U.E., care trebuiau aplicate în mod prioritar.
În acest sens, recurenta a invocat o situaţie în care Curtea de Apel Cluj, prin aplicarea directă şi prioritară a dispoziţiilor Convenţiei E.D.O., a constatat că un asemenea recurs este admisibil şi întemeiat.
Decizia nr. 499/R/2010 din 17.06.2010 vizează însă o altă situaţie, lipsa unei norme interne care să permită persoanei interesate, ca urmare a deciziei procurorului, să formuleze plângere la judecător.
În cazul de faţă, problema accesului la justiţie, reglementată de Constituţie, Convenţia E.D.O. şi C.D.F.U.E., trebuie cântărită pornind de la analiza unor aspecte ce ţin de modul de desfăşurare a procesului penal, care în reglementarea Codului de procedură penală cuprinde trei faze, dar şi de la conţinutul articolului 163 Cod procedură penală.
Acest din urmă text de lege prevede că „ măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării amenzii.”
Prin urmare, instituirea unui astfel de sechestru urmăreşte trei scopuri: confiscarea specială; repararea pagubei produse prin infracţiune şi garantarea executării amenzii, în cazul de faţă sechestrul asigurator fiind aplicat în vederea confiscării speciale până la concurenţa sumei de 1.001.000 euro.
Această măsură a fost instituită prin Ordonanţa nr. 20/D/P/2009 la data de
17.02.2010 de către Serviciul Teritorial Cluj, deci în urmă cu aproximativ 3 ani.
În condiţiile în care, la acest moment urmărirea penală nu este finalizată, accesul la o instanţă de judecată ar fi pur formal, aceasta neavând cum să aprecieze dacă măsura sechestrului se mai justifică sau nu.
Prin urmare, problema importantă care apare în această fază este cea a termenului rezonabil de desfăşurare a urmăririi penale, a cărei cenzură nu este de competenţa instanţei de judecată.
Amintim în acest sens că, în materie penală, prima cerinţă a art. 6 din Convenţie este aceea de a asigura un proces echitabil, de către un tribunal competent, care să se
pronunţe asupra oricăror acuzaţii penale, dar aceasta nu înseamnă că art. 6 nu se aplică şi fazei de urmărire penală.
Revenind la susţinerile recurentei referitoare la faptul că n-a avut acces la justiţie, Curtea arată că acest acces este condiţionat de pronunţarea unei soluţii în faza de urmărire penală, indiferent dacă aceasta este una de trimitere sau netrimitere în judecată.
Astfel, o soluţie de netrimitere în judecată permitea petentului accesul la justiţie în condiţiile art. 2781 C. proc. penală iar o soluţie de trimitere în judecată presupunea obligatoriu ca instanţa să se pronunţe asupra menţinerii sau ridicării măsurii obligatorii.
Mai mult, art. 168 alin. 3 C. proc. penală permite ca, „ după soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva măsurii aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile, ceea ce presupune o altă cale de acces la justiţie”
Pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei decizii, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de W.L., împotriva sentinţei penale nr. 116 din 4 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj.
Va obliga pe recurenta W.L. să plătească în favoarea statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare. (Judecător Sorina Siserman)
