Menţinere arestare. Termen rezonabil

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal

Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate. La finalul unei perioade de detenţie preventivă de 1 an şi 6 luni, timp în care a fost finalizată urmărirea penală, dosarul a fost înaintat instanţei de judecată, doi dintre inculpaţi au fost deja condamnaţi în primă instanţă, inculpaţii arestaţi, cu excepţia unuia singur, au fost puşi în libertate, nu mai subzistă condiţia reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea şi, respectiv, menţinerea până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, iar în speţă nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidenţa altor temeiuri prevăzute în art. 148 C.proc.pen. ce ar impune menţinerea inculpatului în stare de arest.

Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 1364 din 30 septembrie 2011

Prin încheierea din data de 26.09.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 3428/105/2011, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul G.M. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, iar în baza art. 3002 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C.proc.pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive și s-a menținut această măsura.

Pentru a pronunța această încheiere instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr.157/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.- SERVICIUL TERITORIAL PLOIEȘTI, înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. 4474/105/2010, s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpați, printre care se află și inculpatul G.M.

In sarcina inculpatului s-a reținut săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal și art. 33 lit. a) Cod penal.

S-a motivat în fapt că începând cu anul 2006, pe raza jud. Prahova, s-a constituit o grupare infracțională organizată, profilată pe înșelarea unor persoane în vârstă cu probleme psihice sau alcoolice.

Sub diferite pretexte, membrii grupului intră în contact cu părțile vătămate, după care prin diferite metode, le determină pe acestea să semneze anumite acte, în realitate acestea fiind procuri prin care partea vătămată mandatează pe unul dintre membrii grupului să facă toate demersurile necesare pentru vânzarea imobilului proprietatea sa. După aceasta, cei care sunt mandatați prin procură, vând imobilul unui membru al grupului. în realitate este vorba despre o vânzare fictivă, nefiind dată nici o sumă de bani, părțile vătămate necunoscând faptul că imobilul le-a fost vândut. La rândul lui membrul grupului care a cumpărat,vinde imobilul unui cumpărător de bună credință care cumpără imobilul în schimbul unor sume de bani.

în cadrul acestui grup, inculpatul G.M. avea rolul de a racola și în același timp de a ajuta pe ceilalți membri ai grupului la obținerea documentelor necesare (finanțe, cadastru, notari, cadre medicale).

La data de 19.03.2010 Tribunalul Prahova prin încheierea nr. 9 a admis propunerea parchetului și a dispus luarea măsurii arestării preventive față inculpați pe o durată de 29 de zile, cu începere de la 19.03.2010 și până la 16.04.2010, inclusiv.

Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen., în sensul că există indicii temeinice că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați, precum și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C.proc.pen., în sensul că inculpații sunt cercetați pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani (de la 10 ani la 20 ani și interzicerea unor drepturi) și există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din împrejurările concrete ale săvârșirii faptelor.

Ulterior această măsură a fost prelungită succesiv cu câte 30 de zile de către Tribunalul Prahova, prin încheierea din 16.10.2009 dată în dosar nr. 4936/ 105/ 2009, respectiv de la 22.10.2009 și până la 20.11.2009, prin încheierea de la 17.11.2009 dată în dosarul nr. 5514/105/2009, respectiv de la 21.11.2009 până la 20.12.2009 inclusiv prin încheierea din 18.12.2009, dată în dosar nr. 6103/105/2009, de la 21.12.2009 și până la 19.01.2010 inclusiv și prin încheierea din 12 02 2010 dată în dosarul nr. 679/105/2010 de la 19.02.2010 și până la data de 20.03.2010, inclusiv.

Prin încheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificată măsura arestării preventive, în baza art. 3001 C.proc.pen.

La termenul de judecată din data de 18 martie 2011, inculpații B.C. și V.M. în prezența apărătorilor au arătat că înțelege să se judece pe procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C.proc.pen., motiv pentru care față de ceilalți inculpați, precum si cu privire la latura civilă a cauzei s-a dispus disjungerea cauzei, formându-se dosarul nr. 3428/105/2011 cu termen de judecată la data de 10 mai 2011.

Potrivit dispozițiilor art. 3002 C.proc.pen., în cazul în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b.

Art. 160 b C.proc.pen. prevede că în cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinica arestării preventive.

Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de liberate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale în cauză, instanța a constatat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de inculpatul G. M. impun în continuare privarea sa de libertate.

Astfel, instanța a constatat că măsura arestării preventive a fost legal și temeinic dispusă, în cauză fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen. si art. 148 lit. f) C.proc.pen.

Temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuarea privarea de libertate a inculpatului, această măsură fiind necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

Având în vedere probele existente la dosar, tribunalul a apreciat că în cauza sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 143 C.proc.pen. , în sensul că exista indicii temeinice în a considera că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat și pentru care s-a dispus luarea arestării preventive.

în cauză s-a constatat că sunt îndeplinite și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C.proc.pen. respectiv pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului se prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul concret pentru ordinea publica este dat în cazul inculpatului, de gravitatea faptelor comise de aceștia, infracțiunile comise prezentând un grad ridicat de pericol, modalitatea de comitere a acestor fapte, greutatea cu care sunt depistați autorii unor asemenea fapte și probate și reacția opiniei publice la comiterea unor asemenea fapte.

Instanța a avut în vedere impactul negativ al unor astfel de activități asupra comunității dar si reacția publică referitoare la atitudinea organelor de drept care sunt obligate să intervină ferm pentru stoparea unor astfel de activități.

în cauză luarea măsurii arestării preventive față de inculpat respectă și dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. c) din C.E.D.O., deoarece acesta a fost reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că acesta a săvârșit infracțiunile pentru care este cercetat.

Mai mult, din probele existente la dosar rezultă date și indicii că odată lăsat în libertate inculpatul, ar putea sa zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea coinculpaților și a martorilor, ținând seama și de faptul că aceștia sunt cercetați pentru constituirea unui grup organizat, ceea ce presupune și o puternică coeziune între inculpați.

Referitor la perioada arestului preventiv tribunalul a apreciat că o detenție provizorie de aproximativ 18 luni nu aduce atingere prezumției de nevinovăție și nu poate fi considerată un termen nerezonabil, avându-se în vedere că menținerea arestării preventive este impusă pentru protejarea interesului public în cauză fiind trimiși în judecată mai mulți inculpați constituiți în grup infracțional.

Față de aceste considerente instanța, a constatat că în cauză subzistă în continuare temeiurile avute în vedere cu ocazia luării măsurii arestării preventive față de inculpat, a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de acesta prin apărător de a se înlocui măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitate sau țara și că este necesară cercetarea acestuia în stare de deținere, pentru buna desfășurare în continuare a procesului penal.

în raport de aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul G. M., privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, iar în baza dispozițiilor art. 3002 C.proc.pen. raportat la dispozițiile art. 160 b C.proc.pen. a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului și a menține arestarea preventivă luată față de acesta.

împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, care prin apărător desemnat din oficiu a arătat că, în prezent nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu se mai impune menținerea acestei măsuri în continuare, este arestat de o perioadă destul de îndelungată, fiind depășit termenul rezonabil iar pericolul pentru ordinea publică a fost diminuat.

Mai arată că, în această cauză recurentul este singurul inculpat care se mai află în stare de arest, ceilalți fiind cercetați în stare de libertate iar pentru egalitate de tratament consideră că se impune ca și acesta să fie judecat în stare de libertate.

De asemenea, arată că nu există date certe sau indicii din care să rezulte că odată lăsat în libertate acesta s-ar sustrage de la judecata cauzei.

Față de toate acestea solicită în principal, admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Curtea, examinând încheierea recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3856 alin. (3) C.proc.pen., a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauza Contrada c. Italiei, hotărârea din 14.01.1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31.05.2005), acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franței, hotărârea din 26.06.1991).

în speță, inculpatul G. M. a fost arestat preventiv la data de 19.03.2010, prin încheierea nr.9 a Tribunalului Prahova, prin care s-a admis propunerea parchetului și s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de mai mulți inculpați pe o durată de 29 de zile, cu începere de la 19.03.2010 și până la 16.04.2010, inclusiv.

în sarcina inculpatului G. M., procurorul a reținut săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 - aderarea la un grup infracțional organizat în vederea comiterii de infracțiuni și de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod penal.

Tribunalul, cu ocazia luării măsurii arestării preventive, a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen., în sensul că există indicii temeinice că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați, precum și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C.proc.pen., în sensul că inculpații sunt cercetați pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani (de la 10 ani la 20 ani și interzicerea unor drepturi) și există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din împrejurările concrete ale săvârșirii faptelor.

Prin încheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificată măsura arestării preventive, în baza art. 3001 C.proc.pen.

Așa cum s-a arătat de fiecare dată în hotărârile menționate, această măsură a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară pentru buna desfășurare a procesului penal. Având în vedere infracțiunile deduse judecății - prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; presupusele modalități de comitere a acestor fapte (așa cum sunt reținute în actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, s-a considerat că în cauză erau incidente față de inculpat dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., justificându-se menținerea acestei măsuri.

Persistența motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția. Totuși, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

în situația în care motivele de menținere a stării de arest se mențin o perioadă mai mare de timp și se dovedesc suficiente și pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune și verificarea diligențelor depuse de instanțele naționale pentru soluționarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16.09.2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25.01.2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7.11. 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22.09.2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8.11.2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23.09.2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8.11.2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4.10.2005).

în cauza de față se constată că, la finalul unei perioade de detenție preventivă de 1 an și 6 luni, timp în care a fost finalizată urmărirea penală, dosarul a fost înaintat instanței de judecată, doi dintre inculpați au fost deja condamnați în primă instanță, toți inculpații arestați, cu excepția inculpatului G. M., au fost puși în libertate, nu mai subzistă condiția reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea și, respectiv, menținerea până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, iar în speță nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidența altor temeiuri prevăzute în art. 148 C.proc.pen. ce ar impune menținerea inculpatului în stare de arest.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 parag. 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată (dies a quo) și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 parag. 3 se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități, prin sublinierea complexității (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...).”

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzații în materie penală” a cărei semnificație a fost stabilită pe calea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, și anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudențială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franței, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.

Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

în Codul de procedură penală nu există nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale.

în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C.proc. pen., respectiv existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.proc.pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

în contextul concret al prezentei cauze, Curtea a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 139 alin. (1) C.proc.pen., privind înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul G. M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C.proC.pen.

în sensul celor arătate, Curtea a apreciat ca fiind justificată inițial măsura arestării preventive a inculpatului pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu activitatea infracțională desfășurată în perioada 2007 - 2008, modalitățile de comitere a faptelor, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, și anume cea de-a doua condiție prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unei părți din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei părți din cauză.

în consecință, Curtea a considerat că, prin prisma dispozițiilor Codului de procedură penală și a dispozițiilor din Convenție menționate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CEDO, se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise în perioada și deduse judecății, în raport cu probele administrate, se circumstanțiază cerinței prevăzută în art. 143 C.proc.pen. și conferă, în mod legal, termenului (de peste 18 luni) și scopului (buna desfășurare procesului penal) pentru care măsura a fost luată, accepțiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din același cod, și anume a condiției privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce atrage incidența art. 139 alin. (1) C.proc.pen. și înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C.proC.pen. Această măsură oferă suficiente garanții scopului legitim urmărit.

Detenția trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală si ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, mai ales atunci când nu sunt temeiuri noi care să justifice menținerea arestării.

Astfel, Curtea a apreciază că și în privința acestui inculpat, punerea sa în libertate prin înlocuirea măsurii arestării cu obligarea de a nu părăsii localitatea reprezintă o măsură alternativă în sensul arătat mai sus, măsură ce garantează buna desfășurare a procesului penal în continuare.

(Judecător Daniel Dinu)

Menţinere arestare. Termen rezonabil

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Menţinere arestare. Termen rezonabil