Modificare contract individual de muncă, în vederea respectării obligaţiei stabilite de instanţa penală de a nu desfăşura profesia în exercitarea căreia angajatul a săvârşit fapte pentru care este urmărit penal. Legalitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 23/R din data de 21.01.2014
Modificare contract individual de muncă, în vederea respectării obligației stabilite de instanța penală de a nu desfășura profesia în exercitarea căreia angajatul a săvârșit fapte pentru care este urmărit penal. Legalitate.
Consimțământul viciat putea fi presupus a fi dat în condițiile în care măsura angajatorului ar fi fost dispusă sau lăsată la liberul arbitru al acestuia. În cauza de față, dispozițiile instanței penale permiteau angajatorului să ia acele categorii de măsuri posibile, dar care nu ar fi avut consecințe mai grave pentru angajat. Neacceptarea locului de muncă propus nu îi permitea angajatorului altă soluție decât concedierea. Cu alte cuvinte, nu măsura unilaterală a angajatorului a determinat modificarea contractului de muncă, respectiv a locului de muncă, ci dispozițiile instanței penale.
Prin Sentința civilă nr. 1580 din 27 iunie 2013 Tribunalul Mureș a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul H. F. I. în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. C."; S.A.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 8678/102/2012 din 29.11.2012 reclamantul H. F. I. a solicitat instanței ca in contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. C."; S.A. să constate nulitatea absolută a deciziei nr.A1/69/29.10.2012 și a actului adițional nr.A1/114/29.10.2012, aferent acestuia, pentru încălcarea prevederilor art.1246, 1204, 1206 și 1216 din Noul Cod Civil, consimțământul reclamantului la semnarea acestor acte fiind smuls prin constrângere morală. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței între salariul aferent funcției de muncitor necalificat și cea de șef de tren, pe perioada 29.10-20.12.2012 precum și la plata daunelor morale.
Pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
In fapt, instanța de fond a reținut, în esență, că prin încheierea penala din data de 26.10.2012 a Tribunalului Brașov - Secția penală, pronunțată in dosar 11579/62/2012 s-a dispus, față de reclamant, alături de obligația de a nu părăsi localitatea, obligația de a nu desfășura profesia, meseria, activitatea in exercitarea căreia a săvârșit faptele prezentate in dosarul penal 529/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.
În data de 29.10.2012, urmare a dispozițiilor hotărârii penale mai sus arătate, s-a emis decizia A1/69/29.10.2012 de către Directorul General al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "CFR C."; SA prin care s-a propus reclamantului modificarea contractului individual de muncă avut anterior, in baza căruia ocupa funcția de șef de tren într-un contract pe durată nedeterminată pentru funcția de muncitor necalificat.
Reclamantul a confirmat decizia cu mențiunea " de acord"; .
În temeiul acestui acord exprimat de reclamant, a fost încheiat la aceeași dată actul adițional A1/114/29.10.2012 pentru modificarea contractului individual de muncă, in sensul modificării felului muncii, cu un salariu de baza de 600 lei.
În ceea ce privește cauza de nulitate constând din vicierea prin constrângere psihică a consimțământului reclamantului, instanța a constatat că în raport de vechimea acestuia de aproximativ 20 de ani în calitate de conductor și mai apoi de șef tren și de situația financiară a acestuia, care urma a fi grav afectată de reducerea salariului ca urmare a modificării contractului de muncă având în vedere diferența considerabilă existentă între salariul cuvenit pentru funcția de sef tren de aproximativ 1800 Ron net și cel datorat unui muncitor necalificat, de aproximativ 600 Ron net, reclamantul se afla într-un moment dificil, având alegerea de a fi de acord cu varianta continuării raporturilor de muncă în cadrul CFR pe funcție necalificată sau aceea constând din manifestarea dezacordului la continuarea raporturilor de muncă conform celor propuse de angajator, cu consecința trecerii sale în perioada de preaviz, urmată de încetarea raporturilor de muncă.
Totuși, împrejurările concrete în care a fost încheiat actul adițional contestat conduc la concluzia că, deși situația reclamantului de la momentul încheierii actului adițional pentru modificarea contractului de munca era una dificilă, nu se poate reține că acesta a consimțit la încheierea contractului sub imperiul unei temeri justificate induse fără drept de cealaltă parte și că în lipsa consimțământului său reclamantul ar fi fost expus unui pericol grav și iminent.
În acest sens s-a reținut că potrivit deciziei, in lipsa acordului pentru modificarea contractului, reclamantul ar fi fost expus desfacerii contractului după expirarea unui termen de preaviz de 20 de zile. Or, împotriva deciziei de acordare a preavizului, care are caracterul unui act unilateral de dreptul muncii, există calea de atac a contestației, potrivit art. 268 alin. 1 lit. a cod muncii, cu posibilitatea dobândirii drepturilor bănești aferente perioadei pentru care ar fi operat măsura nelegală. Alăturând celor arătate anterior experiența de viață și studiile reclamantului instanța nu putea aprecia că decizia respectivă a fost de natură a crea reclamantului o temere sub imperiul căreia a acceptat modificarea contractului de muncă. Prin urmare motivul de nulitate invocat de reclamant cu privire la constrângerea sa care ar fi condus la vicierea consimțământului nu se confirmă.
Instanța a constatat de asemenea că și în ipoteza în care reclamantul ar fi apreciat că în lipsa acordului său s-ar fi desfăcut contractul de muncă fără să poată întreprinde nimic pentru a evita această împrejurare, pericolul la care ar fi fost expus reclamantul în lipsa acordului față de actul adițional atacat era acela al pierderii postului de muncitor necalificat oferit de pârâtă, ceea ce nu poate justifica motivul de nulitate invocat.
Pe de altă parte, ca urmare a dispunerii obligației de a nu desfășura profesia, meseria, activitatea în exercitarea căreia a săvârșit faptele prezentate în dosarul penal 529/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și anume aceea de șef tren, reclamantul nu mai putea exercita atribuțiile aferente postului ocupat în baza contractului de muncă încheiat cu pârâta sub sancțiunea arestării preventive a acestuia pentru încălcarea obligației.
Ca urmare a impunerii acestei interdicții se constată că obligația impusă reclamantului îi era opozabila pârâtei, copia încheierii penale comunicându-se si angajatorului, măsurile dispuse în cadrul procesului penal fiind opozabile erga omnes .
Prin urmare, pentru perioada în care reclamantului i-a fost impusă o astfel de obligație, executarea contractului individual de muncă pentru postul de șef tren nu putea continua iar continuarea raporturilor de muncă pe perioada măsurii dispuse de instanța penală și prelungită succesiv ulterior ar fi avut un obiect ilicit. În cazul arestării preventive cât și în cel al obligației dispuse alături de măsura preventivă a interdicției de a nu părăsi localitatea, angajatul se afla în imposibilitate de a presta munca pe o perioada limitata de timp, de cel mult 30 de zile (caz în care operează suspendarea de drept a raporturilor de muncă conform art. 50 lit. g cod muncii ) și, respectiv de peste 30 de zile(caz în care se justifică concedierea reclamantului potrivit art. 61 lit. b C muncii ), fără ca prin luarea măsurii să se pună în discuție săvârșirea faptei, vinovata reclamantului ori caracterul nelimitat ori îndelungat al imposibilității de a presta muncă ca și în cazul condamnării la o pedeapsă privativă, a luării unei măsurii complementare sau de siguranță a interdicției de a desfășura funcția sau profesia.
Instanța a constatat că deși la momentul comunicării deciziei și semnării actului contestat măsura dispusă era inferioară duratei prevăzute de lege la art. 61 lit. b C muncii, totuși, ca urmare a prelungirilor succesive ulterioare a măsurii potrivit încheierii penale anterior amintite, o eventuală neregularitate al vreunei decizii de concediere s-ar fi acoperit.
De altfel, obligația impusă reclamantului în dosarul penal ar fi putut fi analizată cel puțin ca un caz de necorespundere profesională, împrejurare în care, în lipsa acceptării postului vacant oferit, măsura desfacerii contractului de munca după respectarea termenului de preaviz de 20 de zile ar fi fost legala, conform art. 61 lit. d C muncii raportat la art. 64 alin 4 C muncii.
Față de cele de mai sus, constatând în continuare că măsura la care făcea referire pârâta în decizie era legală și că prin aceasta nu s-au urmărit obținerea unor avantaje injuste reiese că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele viciului de consimțământ al violenței prevăzute la art. 1216 si respectiv 1217 NCC.
Prin urmare, capătul de cerere având ca obiect constatarea vicierii consimțământului la momentul semnării actului adițional A1/114/29.10.2012, cu consecința plății diferențelor salariale reactualizate astfel cum au fost precizate, urmează a fost respins ca neîntemeiat. În subsidiar instanța a constatat că la data de 20.12.2012 între părți a fost încheiat un nou act adițional, A1/1204, care a revocat actul adițional atacat în prezenta cauză, lăsându-l fără efect.
Referitor la cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, instanța a constatat că in cauză nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii materiale delictuale având in vedere că semnarea actului adițional si presupusul stres zilnic continuu cauzat reclamantului nu s-a datorat exercitării unor acțiuni ilicite din partea paratei, ci acordului părților și eventual a măsurii dispuse prin încheierea penală.
Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs reclamantul solicitând: modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În drept recurentul a invocat dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art. 299 și urm. Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurentul a arătat, în esență, că așa cum au arătat și martorii audiați de instanța de fond, consimțământul său la semnarea actului adițional a fost cerut pe loc, fără a i se da posibilitatea unui termen de gândire și mai ales sub presiunea că in situația în care nu va semna se va dispune concedierea sa. Tribunalul a aplicat greșit și nu a reținut faptul că la semnarea acestor acte s-a aflat într-o puternică stare de constrângere morală.
S-a mai arătat că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art.1216 din Codul civil, neținând cont tocmai de împrejurările excepționale în care se afla reclamantul.
Faptul că după promovarea procesului, pârâta a procedat la anularea actului adițional reprezintă atât o recunoaștere a pretențiilor și dovedește și culpa procesuală a pârâtei, astfel că aceasta trebuie să fie obligată la plata pretențiilor bănești solicitate.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului.
Examinând sentința atacată în raport cu motivele de recurs invocate și din oficiu, în temeiul art. 304 indice 1 și art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Criticile recurentului converg, în esență, spre două aspecte principale, respectiv: lipsa consimțământului exprimat "serios, liber și în deplină cunoștință de cauză"; și neîndeplinirea de către angajator a obligației prealabile de informare a angajatului în privința măsurilor luate și a consecințelor acestora, fapt ce a înfrânt principiul bunei credințe instituit de art. 8 din Codul muncii.
În aprecierea inexistenței consimțământului liber, neviciat, instanța poate și trebuie să analizeze întreg ansamblul factual ce a determinat măsura contestată.
În mod evident, nu pot fi ignorate dispozițiile instanței penale, respectiv încheierea din 26.10.2012 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul nr. 11579/62/2012, definitivă prin Încheierea 97/R/7.11.2012, încheieri prin care, față de reclamant s-a luat măsura obligării de a nu desfășura activitatea /funcția în exercitarea căreia a săvârșit faptele de natură penală pentru care este cercetat, respectiv funcția de șef de tren, funcție în care reclamantul era angajat și în care solicită a fi reintegrat.
Mai mult, se arată în mod expres în încheierile instanței penale că, în caz de încălcare a obligațiilor impuse, deci inclusiv a celei referitoare la ocuparea funcției de șef de tren în cadrul pârâtei, se va lua măsura arestării preventive.
În consecință, în nici un caz nu se poate reține că pârâta, propunând reclamantului un alt loc de muncă, în condițiile în care acesta era obligat să nu mai desfășoare activitatea în vechiul loc de muncă, putea să-i creeze acestuia o stare de temere și putea să îi vicieze consimțământul.
Obligațiile stabilite de instanța penală erau cunoscute atât angajatorului pârât, cât mai ales angajatului reclamant, care avea, în procesul penal, calitatea procesuală de inculpat.
Din această perspectivă argumentele reclamantului recurent urmează a fi înlăturate, întrucât consimțământul viciat putea fi presupus a fi dat în condițiile în care măsura angajatorului ar fi fost dispusă sau lăsată la liberul arbitru al acestuia. În cauza de față, dispozițiile instanței penale permiteau angajatorului să ia acele categorii de măsuri posibile, dar care nu ar fi avut consecințe mai grave pentru angajat. Neacceptarea locului de muncă propus nu îi permitea angajatorului altă soluție decât concedierea. Cu alte cuvinte, nu măsura unilaterală a angajatorului a determinat modificarea contractului de muncă, respectiv a locului de muncă, ci dispozițiile instanței penale.
Astfel fiind, sunt neîntemeiate susținerile recurentului privind obligațiile legale încălcate de angajator și anume obligația de informare prealabilă și principiul consensualismului și al bunei credințe.
De asemenea, faptul că ulterior a avut o nouă modificare a locului de muncă al reclamantului, nu are relevanță în soluționarea acestei acțiuni. Nimic nu împiedică părțile semnatare ale unui contract de muncă să modifice clauzele acestuia ori de câte ori se apreciază că interesele acestora justifică acest fapt. Dacă reclamantului i s-a oferit ulterior un nou loc de muncă superior celui avut urmare a actului adițional atacat, nu are relevanță în ceea ce privește încheierea în mod valabil a acestuia din urmă.
Apreciind că, asupra soluției pe fond, hotărârea tribunalului este corectă, iar actul atacat nu este lovit de nulitate, criticile privind diferențele salariale și plata daunelor morale nu se impun a mai fi analizate.
Văzând dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.
