Solicitare de arestare preventivă a inculpatului fără a se proceda la audiere în această calitate. Drept la apărare. Consecinţe.
| Comentarii |
|
Dacă în cursul urmăririi penale se comite vreo încălcare a dispoziţiilor procedurale sancţionabilă cu nulitatea relativă, iar inculpatul sau apărătorul său iau cunoştinţă de aceasta (prin încălcare înţelegându-se fie aplicarea greşită a legii de procedură, fie o neaplicare), nu există nulitate câtă vreme inculpatul sau avocatul său nu au adus la cunoştinţă organului de urmărire penală neregularitatea procedurală observată şi nu au cerut la momentul respectiv, aplicarea legii în mod corect.
Prin urmare, dacă o persoană are calitatea de învinuit, după care se solicită arestarea preventivă a acestuia în calitate de inculpat, fără a fi ascultat în această calitate, situaţia constituie o încălcare a dreptului la apărare a inculpatului, atrăgând nulitatea relativă, în condiţiile art.197 alin.1 C.proc.pen., cu condiţia să fie invocată de inculpat sau apărător în cursul audierii.
Încheierea penală nr. 12/R/13.02.2008
Tribunalul Maramureş, prin încheierea penală nr.53 din 5 februarie 2008 a admis propunerea formulată de DIICOT - Biroul Teritorial Maramureş şi în temeiul art.149/1 C.proc.pen. a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor R.C.I. şi M.V. pe o durată de 29 de zile începând cu data de 5 februarie 2008 şi până la 4 martie 2008, ambii fiind cercetaţi pentru comiterea infracţiunilor de iniţiere a unui grup infracţional organizat prev.de art.7 alin.1 din Legea 39/2003 şi contrabandă prev.de art.270 rap.la art.274 din Legea nr.86/2006, ambele cu aplicarea art.33 lit.a C.pen.
Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut în fapt că inculpaţii, în a doua jumătate a anului 2007, împreună cu N.V.G. şi un cetăţean ucrainean pe nume R. au constituit un grup infracţional organizat referitor la contrabanda cu ţigări la frontiera româno-ucraineană din nordul tării.
În această grupare, s-a învederat că inculpatul R.C.I., în calitate de inspector principal de poliţie având funcţia de ofiţer specialist III la Compartimentul Ture serviciu al Sectorului de Poliţie de Frontiera Sighet, ar fi avut rolul ca prin planificarea făcută la intrarea în serviciu să creeze o breşă de timp de o oră sau două ore la anumite date şi între anumită semne de frontieră, astfel încât să rămână descoperită o anumită porţiune din frontiera de stat pe care ceilalţi membri ai grupului puteau introduce în România, ţigări de contrabandă din Ucraina.
30
De asemenea s-a stabilit că pentru fiecare acţiune de contrabandă reuşită, ofiţerului îi revenea suma de 800 de euro.
Deoarece în perioada noiembrie-decembrie 2007, grupul a reuşit să introducă în ţară de două ori ţigări de contrabandă, ofiţerului R.C.I. i-a revenit suma totală de 1600 de euro de la numitul N.V.G.
Referitor la inculpatul M.V. s-a învederat că în această grupare era persoana care investea sume de bani pentru achiziţionarea ţigărilor de contrabandă, punea la dispoziţia grupului autovehicule pentru transportul ţigărilor în ţară şi găsea piaţă de desfacere pentru marfa de contrabandă, astfel că în perioada noiembrie-decembrie 2007 a fost implicat în trei acţiuni de contrabandă cu ţigări la frontiera româno-ucraineană.
Prin ordonantele din 4.02.2008 emise de Biroul Teritorial Maramureş din cadrul Direcţiei de Investigare a infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în dosarul nr. 149-D/P/2007 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţi pentru comiterea infracţiunilor de iniţiere a unui grup organizat şi contrabandă prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 şi de art. 270 raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.
Prin ordonanţele din 4 februarie 2008 ale aceluiaşi birou teritorial s-a dispus reţinerea inculpaţilor pe o durată de 24 de ore.
Potrivit art. 148 C.pr.penală, măsură arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi doar în cazurile expres limitate prevăzute în art. 148 C.pr.penaIă.
Din cuprinsul actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală rezultă probe şi indicii temeinice în sensul presupunerii că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care sunt cercetaţi.
Astfel, sunt incidente pentru cei doi inculpaţi dispoziţiile art. 148 lit. f C.pr.penală deoarece faptele pentru care sunt cercetaţi sunt sancţionate cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare iar lăsarea lor în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Pe de altă parte se presupune că inculpaţii s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni grave, de mare rezonanţă, astfel că pericolul social potenţial se apreciază în raport de aceasta, de comportamentul făptuitorilor şi reacţia opiniei publice căreia i s-ar crea o stare de insecuritate pe motivul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt cercetate în stare de libertate.
Referitor la inculpatul M.V. s-a reţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. d C.proc.pen. deoarece din cuprinsul fişei de cazier rezultă că a suferit trei condamnări din care una pentru infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 şi 3 Cod penal a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 97/2002 a Judecătoriei Alba Iulia la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani, astfel că se presupune că a comis cu intenţie noi infracţiuni.
Potrivit art. 139 alin. 1 C.pr.penaIă măsura arestării preventive luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
În cauză nu s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la momentul reţinerii inculpaţilor, astfel că nu se justifică punerea în libertate a acestora şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă şi punerea în libertate a acestora.
Împotriva încheierii tribunalului au declarat recurs inculpaţii solicitând casarea ei în întregime şi rejudecând cauza, cercetarea lor în stare de libertate, având în vedere că în speţă nu sunt întrunite cerinţele pericolului concret pentru ordinea
31
publică prev.de art.148 lit.f C.proc.pen., iar pentru inculpatul M.V. nici art.148 lit.d C.proc.pen. şi, pe de altă parte, nu există nici probe de vinovăţie raportat la faptele ce li se impută.
Apărătorul ales al inculpatului M.V. solicită admiterea recursului în baza art.385/15 pct.2 lit.d C.proc.pen., reţinerea cauzei spre rejudecare de către curtea de apel, respingerea propunerii de arestare ca fiind lovită de nulitate absolută încălcându-se prevederile art.149/1 C.proc.pen., precum şi art.203 şi 235 C.proc.pen. respectiv după punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de recurentul M.V. nu a fost audiat în calitate de inculpat, singura declaraţie efectuată în faţa organului de urmărire penală fiind în calitate de învinuit la data de 4 februarie 2008.
Apărătorul ales al inculpatului M.V. susţine în esenţă că la 4 februarie 2008 clientul său a fost reţinut de către DIICOT Biroul Teritorial Maramureş pe timp de 24 de ore şi tot la data de 4 februarie 2008 prin ordonanţa DIICOT Maramureş s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva susnumitului, fără însă a-l audia în calitate de inculpat, sesizând apoi Tribunalul Maramureş cu propunerea de arestare în calitate de inculpat al acestuia, încălcându-se astfel dreptul la apărare al inculpatului prev.de art.6 C.proc.pen., precum şi art.5 şi 6 din CEDO, respectiv dreptul la un proces echitabil.
Pe de altă parte, apărătorul ales învederează curţii că la dosar nu există probe şi indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că recurentul M.V. ar fi săvârşit faptele pentru care este cercetat.
Nu în ultimul rând, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, se susţine de către apărare că nu cuprinde date referitoare la organul emitent, obiectul actului, al dosarului, ci doar încadrarea juridică şi persoana faţă de care s-a dispus măsura.
Apreciază că doar audierea lui M.V. în calitate de învinuit, iar după punerea în mişcare a acţiunii penale neascultarea în calitate de inculpat, urmată de sesizarea instanţei de judecată cu propunere de arestare preventivă este lovită de nulitate absolută, fiind incidente disp.art.197 alin.2 C.proc.pen., fiind încălcate flagrant dispoziţiile referitoare la sesizarea instanţei.
Curtea examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Instanţa de fond în mod judicios a apreciat că sunt prezente prevederile art.143 şi 148 lit.f şi d C.proc.pen.,în privinţa inculpatului M.V., pentru inculpatul R.C.I. fiind incident doar art.148 lit.f C.proc.pen., arestarea inculpaţilor impunându-se în vederea efectuării urmăririi penale, a unei bune administrări a probelor, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Inculpaţii sunt cercetaţi pentru comiterea infracţiunilor de iniţiere a unui grup infracţional organizat prev.de art.7 alin.1 din Legea 39/2003, şi contrabandă prev.de art. 270 rap.la art.274 din Legea 86/2006 cu aplicarea art.33 lit.a C.pen. de către DIICOT - Biroul Teritorial Maramureş.
La data de 5 februarie 2008 s-au emis împotriva inculpaţilor de către Tribunalul Maramureş pe o durată de 29 de zile, măsura arestării preventive care este contestată potrivit art.149/1 alin.13 C.proc.pen.
Măsura arestării inculpaţilor s-a luat cu respectarea disp.art.143 şi 148 lit.f C.proc.pen., în sarcina inculpaţilor reţinându-se infracţiuni pentru care pedepsele prevăzute de lege depăşesc 4 ani închisoare, iar lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pentru inculpatul M.V. este incident şi art.148 lit.d C.proc.pen., din fişa de cazier a acestuia rezultând că până în prezent a suferit trei condamnări definitive pentru infracţiuni la legea circulaţiei, lovire şi ultraj. În acest context, incidenţa art.148 lit.d C.proc.pen. este pe deplin justificată în
32
privinţa recurentului M.V., acesta săvârşind anterior trei infracţiuni, pentru care a fost condamnat definitiv.
Astfel, din probele administrate până în această fază a urmăririi penale, rezultă indicii temeinice şi presupunerea rezonabilă că inculpaţii ar fi comis faptele pentru care sunt cercetaţi, fiind incidente temeiurile arestării preventive prev.de art.148 lit.f C.proc.pen., iar în privinţa inculpatului M.V. şi lit.d a art.148 C.proc.pen.
Împrejurarea că inculpaţii susţin că sunt nevinovaţi de comiterea infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi reprezintă o prezumţie legală, respectată de autorităţi şi care subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
În consecinţă, prin luarea măsurii arestării preventive, nu s-a înlăturat această prezumţie, ci doar s-au verificat condiţiile limitative prevăzute de art.148 şi următoarele din Codul de procedură penală, în raport de materialul probator administrat până în această fază a urmăririi penale.
Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond sub aspectul reţinerii sau nu a vinovăţiei inculpaţilor.
Analizând încheierea atacată din perspectiva art.5 din CEDO, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, curtea a apreciat că sunt respectate şi aceste dispoziţii, în sensul că inculpaţii recurenţi au fost iniţial arestaţi în vederea aducerii în faţa instanţei competente, existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune.
În legislaţia română motivele limitative pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp.art.148 C.proc.pen., iar în prezenta cauză, sunt incidente disp.art.148 lit.f C.proc.pen., iar în privinţa inculpatului M. şi lit.d din art.148 C.proc.pen.
În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpaţilor să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică, conform art.148 lit.f C.proc.pen. este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei; sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii, chiar, a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpaţilor, cum se susţine, ci şi date referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concură la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Pe de altă parte, este de observat că orice faptă contrară normelor de conduită, care constituie substanţa ilicitului abstract determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea de drept, cât şi mediul social.
Această tulburare, coroborată cu riscul repetabilităţii unor atari atitudini neconforme, de încălcare a legii penale, creează o stare de insecuritate pentru raporturile sociale şi, concomitent, un sentiment firesc de dezaprobare din partea colectivităţii.
Ori, exigenţele impuse de necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate se realizează, între altele, prin îndeplinirea cu promptitudine a actelor procedurale, cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor.
33
De aceea, asigurarea respectării termenelor prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţilor specifice procesului penal, în cadrul cărora împiedicarea făptuitorilor de a se sustrage urmăririi penale constituie un deziderat major, care impune luarea măsurilor preventive.
Măsura arestării este justificată şi de împrejurarea că infracţiunile pentru care sunt cercetaţi inculpaţii nu au fost clar stabilite, fiind nevoie de administrarea unui material probator complex, din care să rezulte în mod clar şi indubitabil implicarea recurenţilor în infracţiunile pentru care sunt cercetaţi.
Probele ce trebuie administrate în cauză sunt dintre cele mai diverse şi, astfel, există posibilitatea ca inculpaţii să influenţeze administrarea lor.
Această temere există şi datorită poziţiei şi atitudinii, precum şi acţiunilor pe care inculpaţii le-au avut şi le-au desfăşurat pe timpul anchetei penale.
Este de remarcat că aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică are în vedere şi modalitatea concretă în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, caracterul organizat al acesteia precum şi reacţia generată în rândul societăţii civile de faptul că împotriva unor asemenea infracţiuni, organele statului nu acţionează eficient.
În acest context, curtea apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar şi pentru buna desfăşurare a procesului penal.
În conformitate cu art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unor noi infracţiuni, fiind necesar astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Instanţa de recurs reţine că infracţiunile pentru care inculpaţii sunt cercetaţi prezintă o gravitate sporită, faptele comise având o rezonanţă în rândul opiniei publice şi determinând reacţia negativă a acesteia faţă de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzaţii sunt judecate în stare de libertate.
Calitatea inculpatului R.C.I. de lucrător de poliţie-frontieră potenţează acest pericol social, determinând o stare de nelinişte şi insecuritate în rândul societăţii, determinată de prezenţa apărătorilor ordinii publice într-un grup infracţional acuzat de săvârşirea unor fapte grave.
În plus, curtea reţine că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie, conform jurisprudenţei CEDO „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpaţilor fiind conformă scopului instituit prin art.5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune”, măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.
Curtea apreciază că în baza art.136 C.proc.pen. pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea inculpaţilor de la urmărirea penală sau de la judecată este oportună măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror şi reţinute de judecătorul fondului.
Probele şi indiciile temeinice în speţă sunt: declaraţiile martorilor D.Gh.S., B.P., H.C.L., R.L., N.V.G., C.M., C.N.I., C.M.D., C.V., coroborate cu declaraţiile inculpaţilor recurenţi.
În privinţa susţinerii că propunerea de arestare a inculpaţilor formulată de DIICOT Maramureş este lovită de nulitate absolută întrucât după punerea în mişcare
34
a acţiunii penale recurenţii nu au fost audiaţi în calitate de inculpaţi sunt de remarcat următoarele:
La dosarul de urmărire penală există ordonanţele de reţinere a celor doi învinuiţi din 4 februarie 2008. La aceeaşi dată, există declaraţiile de învinuiţi a celor doi recurenţi, audieri efectuate în prezenţa apărătorilor din oficiu prin care aceştia nu au recunoscut acuzaţiile aduse de procurori, exercitându-şi în condiţii legale dreptul la apărare şi arătând că pe moment nu au de efectuat cereri de probaţiune (învinuitul M.), iar învinuitul R.C. şi-a propus în apărare pe martorii B.P. şi D.S., ambii colegi de serviciu din IJPF Maramureş.
La aceeaşi dată este depusă ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de cei doi învinuiţi, aceştia dobândind calitatea de inculpaţi. Corespunde realităţii însă că în calitate de inculpaţi, recurenţilor nu li s-au luat declaraţie de către procuror, deşi apărătorii din oficiu au fost prezenţi şi nici unul dintre aceştia nu au invocat neaplicarea dispoziţiilor legale.
În conformitate cu practica judiciară constantă în materie, curtea reţine că „dacă o persoană are calitatea de învinuit, după care urmează arestarea preventivă a acestuia în calitate de inculpat, fără a fi ascultat în această calitate, constituie o încălcare a dreptului la apărare a inculpatului, atrăgând nulitatea relativă, în condiţiile art.197 alin.1 C.proc.pen., cu condiţia să fie invocată de inculpat sau apărător în cursul audierii. În acelaşi sens, practica judiciară şi doctrina a statuat că „dacă în cursul urmăririi penale se comite vreo încălcare a dispoziţiilor procedurale sancţionabilă cu nulitatea relativă, iar inculpatul sau apărătorul său i-au cunoştinţă de aceasta (prin încălcare înţelegându-se fie aplicarea greşită a legii de procedură, fie o neaplicare) - cazul în speţă - nu există nulitate câtă vreme inculpatul sau avocatul său nu au adus la cunoştinţă organului de urmărire penală neregularitatea procedurală observată şi nu au cerut la momentul respectiv, aplicarea legii în mod corect”.
Această neaplicare a dispoziţiilor procesuale nu a fost invocată de apărătorii inculpaţilor nici în faţa procurorului şi nici măcar în faţa instanţei de fond cu ocazia audierii acestora, când s-a dispus arestarea preventivă, deşi avocaţii fuseseră prezenţi de fiecare dată.
Faţă de cele expuse mai sus, rezultă că în prezenta speţă nu a fost vătămat dreptul la apărare al inculpaţilor deoarece art.6 C.proc.pen. stabileşte că organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Prin învinuire în sensul art.6 alin.3 C.proc.pen. se înţelege orice fel de acuzaţie adusă persoanei faţă de care se efectuează cercetarea penală sau cercetarea judecătorească.
„Principiul egalităţii armelor se deduce din conţinutul deosebit de complex al disp.art.6 al CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil”. Potrivit acestui principiu care constituie o componentă a bunei administrări a justiţiei, acuzarea şi apărarea trebuie să aibă şanse egale, fiecare parte trebuie să acorde celeilalte posibilitatea de a formula obiecţii la argumentele celeilalte.
Deşi aceste cerinţe sunt specifice fazei publice a procesului penal, dispoziţiile imperative ale art.23 din Constituţie, care reglementează libertatea individuală, reclamă ca atribute ale echităţii să se regăsească şi în faza nepublică a procesului penal.
Indiferent în ce fază a procesului ne aflăm, sensul disp.art.23 din Legea Fundamentală este cel al ocrotirii în mod egal a libertăţii individuale.
35
Pe cale de consecinţă, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie ascultat şi informat cu privire la orice acuzaţie care i se aduce şi, totodată, întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună în apărare.
Procedura arestării vizând o măsură care afectează grav libertatea persoanei, necesită o serie de garanţii suplimentare pentru învinuit sau inculpat, prevăzută în art.23 din Constituţie şi art.137/1 C.proc.pen.
În cazul în speţă, la data de 4 februarie 2008 cei doi recurenţi au fost audiaţi în calitate de învinuiţi în prezenţa apărătorilor din oficiu, învinuitul R.C. propunându-şi şi probe în apărare, recurentul M.V. apreciind că nu se impune încă acest fapt.
Este de remarcat că în aceeaşi zi procurorii DIICOT au pus în mişcare acţiunea penală împotriva celor doi recurenţi fără a-i mai audia însă ca inculpaţi, procedură realizată tot în prezenţa apărătorilor din oficiu, ocazie cu care nimeni nu a solicitat organului de anchetă aplicarea corectă a dispoziţiilor procesuale şi încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor, tocmai datorită împrejurării că, cu câteva ore înainte acestora li s-a adus la cunoştinţă învinuirea adusă, au dat declaraţii cu privire la faptele presupus a fi comise, şi şi-au exercitat dreptul la apărare fiecare după cum a crezut de cuviinţă, aşa cum am mai arătat, recurentul Radu Cristian propunându-şi doi martori în apărare.
Ceea ce este de remarcat este că această neregularitate care reprezintă în fapt o nulitate relativă nu a fost invocată nici la procuror în cursul audierii şi nici în faţa judecătorului de la Tribunalul Maramureş.
Nu în ultimul rând este de remarcat că în speţă au fost respectate întrutotul prevederile art.203 şi 235 C.proc.pen., texte care reglementează cuprinsul ordonanţei organului de urmărire penală precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale prin acest act procesual, nefiind fondat nici acest motiv de recurs.
Astfel, rezultă că ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale cuprinde data şi locul întocmirii, numele, prenumele procurorului, calitatea acestuia, cauza la care se referă, obiectul actului sau a măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.
Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că sesizarea instanţei s-a făcut în mod legal, încheierea tribunalului prin care s-a dispus arestarea preventivă este legală şi temeinică şi, neexistând motive de revocare a acesteia sau de înlocuire cu o altă măsură preventivă, în baza art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen. curtea a respins ca nefondate recursurile inculpaţilor.<
