Tentativă de omor. Vătămare corporală. Criterii de diferenţiere
| Comentarii |
|
C. pen., art. 20, art. 175, art. 182
Există tentativă de omor şi nu vătămare corporală ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei ne-producându-se din motive independente de voinţa acestuia, fiind fără relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală.
Decizia penală nr. 42 din 18 martie 2010
Prin sentinţa penală nr. 745 din 18 decembrie 2009, Tribunalul Iaşi a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi respectiv art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului D.C. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
Prima instanţă a reţinut că în seara zilei de 16.09.2009, inculpatul i-a aplicat părţii vătămate (soţia sa) în zona toracelui, o lovitură de cuţit, leziunile necesitând un număr de 25-30 zile îngrijiri medicale şi punându-i în pericol viaţa.
In termen legal, hotărârea primei instanţe a fost apelată de inculpat, criticând-o - între altele - şi pentru greşita încadrare juridică a faptei, în raport de lipsa intenţiei de a ucide, considerând că a fost reţinută în mod greşit în sarcina sa comiterea infracţiunii de tentativă de omor, corecta încadrare juridică a faptei fiind cea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 C. pen.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că esenţială pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat ori în vătămare corporală gravă [art. 182 alin. (2) C. pen.] este stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta.
Dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul
acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la omor
acesta acţionează cu intcntia de ucidere.
Desigur că infracţiunea de vătămare corporală gravă poate avea ca element subiectiv şi intenţia depăşită, însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieţii persoanei -fiind imputat acestuia pe baza culpei, situaţie ce caracterizează forma mixtă de vinovăţie „praeterintcnţie” (intenţie depăşită).
In cazul infracţiunii de omor, rămasă în forma tentativei, actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor şi nu vătămare corporală ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voinţa acestuia, fiind fară relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală.
In practica judiciară, intenţia de a ucide se stabileşte în funcţie de materialitatea actului care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului şi de împrejurările în carc s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenţia de ucidere.
In concret, se apreciază că există intenţia de a ucide în funcţie de intensitatea loviturii, de zona anatomică vitală vizată, de aptitudinea obiectului cu care s-a acţionat de a leza.
în speţa de faţă, examinând împrejurările concrete ale comiterii faptei, curtea de apel a constatat că inculpatul D.C. a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa victimei, nefiind incidenţă forma de vinovăţie specifică infracţiunii de vătămare corporală gravă.
Inculpatul s-a înarmat cu un obiect de agresiune şi chiar dacă nu ar fi avut intenţia directă dc a ucide, prin modalitatea concretă de acţiune a avut reprezentarea gravităţii faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părţii vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa şi acţiunea lui (viaţa victimei fiind salvată datorită asistenţei medicale acordate).
Fapta s-a produs pe fondul conflictelor anterioare între victimă şi inculpat, cunoscut cu un comportament permanent agresiv, prin folosirea de către inculpat a unui obiect apt a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toracică) o lovitură puternică, dc mare intensitate carc a avut consecinţe grave (plagă toraco-
pulmonară cu secţiune arteră mamară internă dreaptă, secţiune C7 dreaptă, hemopneumotorax drept).
Toate aceste elemente demonstrează intenţia de a ucide şi exclud apărarea inculpatului în sensul că ar fi acţionat cu intenţia generală de vătămare.
