TENTATIVĂ LA INFRACŢIUNEA DE OMOR CALIFICAT; VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ - ÎNCADRARE JURIDICĂ CORECTĂ
| Comentarii |
|
Inculpatul N.A. a aplicat părţii vătămate C.V. multiple lovituri cu pumnii şi picioarele, în special în abdomen, provocându-i leziuni deosebit de grave, cu punerea vieţii în primejdie.
Din certificatul medico-legal eliberat de Serviciul Medico-Legal Vrancea a rezultat că C.V. a prezentat excoriaţii epicraniene şi faciale, excoriaţie sternală, ruptură traumatică de splină şi arteră mezenterică, cu hemiperitoneu consecutiv (a necesitat intervenţie chirurgicală de urgenţă şi splenectomie), leziuni ce s-au produs prin loviri cu mijloace şi corpuri contondente.
Din punct de vedere medico-legal s-a apreciat că leziunile necesită 35-40 zile de îngrijiri medicale. Prin natura lor, în momentul producerii, leziunile au pus în primejdie viaţa victimei.
S-a mai apreciat că splenectomia de necesitate constituie pierdere de organ şi că leziunile de la nivelul cavităţii abdominale au presupus o intensitate mare a loviturilor.
Inculpatul a fost condamnat pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 20 în referire la art. 174, 175 lit. i Cod penal.
Opinia inculpatului apelant în legătură cu încadrarea juridică a faptei acestuia - în vătămare corporală gravă prev. de art. 182 Cod penal, cum a considerat că ar fi fost corectă - s-a apreciat ca fiind eronată şi neavând la bază argumente juridice.
Chiar dacă latura obiectivă a celor două infracţiuni (tentativă la infracţiunea de omor şi vătămare corporală gravă) este adeseori identică, ceea ce le deosebeşte fundamental este elementul subiectiv, respectiv scopul urmărit sau acceptat de infractor în momentul comiterii actelor de violenţă.
în speţă, inculpatul apelant a aplicat multiple lovituri cu picioarele în zona abdominală a părţii vătămate contiiftiând să o lovească cu intensitate deosebită şi după căderea acesteia la pământ fară cunoştinţă.
Din raportul de expertiză medico-legală rezultă o multitudine de leziuni, de gravitate deosebită fiind ruptura traumatică de splină şi ruptura
traumatică a arterei mezenterice, cu hemiperitoneu consecutiv. Această ruptură de arteră, consecinţă acceptată de inculpat prin modul violent în care a acţionat, a pus în pericol iminent viaţa victimei, numai intervenţia chirurgicală de urgenţă înlăturând efectul letal. La rândul său, ruptura traumatică de splină nu poate fi privită numai ca pierderea unui organ în condiţiile descrise de art. 182 Cod penal ci, în ansamblul situaţiei de fapt, tot ca o consecinţă periculoasă pentru viaţa victimei, acceptată de făptuitor.
Având în vedere aceste aspecte, este evident că modul în care a acţionat inculpatul a vizat viaţa victimei şi nicidecum integritatea fizică a acesteia, neatingerea scopului letal urmărit sau acceptat de inculpat datorându-se în exclusivitate intervenţiei medicale calificate de urgenţă şi nicidecum abţinerii inculpatului de la aplicarea unor lovituri intense în zona vitală atunci când şi-a dat seama că victima nu se mai poate apăra.
Această agresivitate excesivă a inculpatului, prelungită în timp, exclude eventuala praeterintenţie, specifică infracţiunii de vătămare corporală gravă, demonstrând, fară echivoc, că inculpatul a acceptat necondiţionat orice consecinţă a faptelor sale, inclusiv moartea victimei.
Din acest motiv, apelul inculpatului - care viza schimbarea de calificare juridică - a fost respins ca nefondat.
(decizia penală nr. 4/A/0 9.01.2001)
