Vătămare corporală din culpă.Plângere împotriva soluţiei de scoatere de sub urmărire penală. Prezumţia de nevinovăţie Latură civilă. Asigurător
| Comentarii |
|
Art. 184 al.2 şi 4 Cod penal
Art. 346, art. 14, art. 2781pct. 8 lit. c Cod procedură penală
Art. 313 Legea 95/2006
„Principiul prezumţiei de nevinovăţie,, reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.
La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor morale cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere probele administrate, culpa comună în producerea accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată de partea vătămată în urma accidentului de circulaţie, produs ca urmare a leziunilor suferite.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013)
Prin sentinţa penală nr.244din30 octombrie 2012, Judecătoria Câmpulung, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare, în condiţiile art. 81 C.pen
A obligat inculpatulul, în solidar cu asigurătorul Asigurătorul G, cu sediul în Spania, prin Asigurătorul A să plătească părţii vătămate BI suma de 23.938 lei, daune materiale şi suma de 50.000 Euro, plătibili în lei, conform cursului la data plăţii, daune morale; părţii civile Spitalul M, suma de 2.442, 26 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la recuperarea integrală a debitului; părţii civile Spitalul C suma de 10.702,05 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la recuperarea integrală a debitului, şi părţii vătămate BI, a unei prestaţii periodice lunare- în sumă de 127,5 lei, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la încetarea stării de nevoie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, că s-a înregistrat plângerea penală formulată de petentul BI, împotriva rezoluţiei nr.83/II/2/2011 din 02.02.2012, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care s-a menţinut rezoluţia nr. 84/P/2009 din 01.07.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung, pe care a considerat-o ca nelegală şi netemeinică, intimat în cauză, fiind inculpatul.
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că, în mod greşit s-a reţinut culpa exclusivă a sa în producerea accidentului, precizând că nu doar alcoolemia pe care acesta a avut-o la momentul incidentului a dus la producerea accidentului, ci şi viteza cu care rula învinuitul, aşa cum s-a reţinut prin decizia penală nr. 488/P/2010 a Tribunalului Argeş. În ceea ce priveşte soluţia adoptată de procuror, petentul a arătat, că aceasta este nelegală, atât timp cât prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a concluzionat culpa comună a părţilor implicate în producerea accidentului. Cât priveşte viteza de rulare a autoturismului (61 km/h) condus de învinuit, organul de urmărire penală a trecut sub tăcere acest aspect, fiind un element esenţial în producerea accidentului.
Referitor la rezoluţia 84/P/2009 din 01.07.2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 al. 2 şi al. 4 C.pen, reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Din analiza actelor de cercetare efectuate în cauză, a rezultat că situaţia de fapt reţinută este corespunzătoare probelor administrate, iar cercetarea penală a fost completă, fiind efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin încheierea de şedinţă din 03.04.2012, în baza art. 2781pct. 8 lit. c C.p.pen, Judecătoria Câmpulung a admis plângerea formulată de petentul BI, a desfiinţat rezoluţia nr.83/II/2/2011, şi rezoluţia nr. 84/P/2009 şi a reţinut cauza spre judecare.
Examinând actele dosarului, instanţa de fond a reţinut, că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat, în sensul că: „principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.
Elementele de probă trebuie să fie, în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în contradictoriu – plenul hot. nr. 6 din dec. 1981 Barbera, Mesesegue şi Jabardo versus Spania.” În sistemul internaţional de drept, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată prin art. 5/2 C.p.pen şi art. 66 al. 1 C.p.pen, îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora.
În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie, împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare. În cauză, prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată pentru următoarele considerente:
Prin expertizele auto de stabilirea dinamicii accidentului în care au fost angrenate partea vătămată şi inculpatul, s-a stabilit fără dubiu, că autoturismul condus de inculpat avea viteza de cel puţin 55 km/h, în momentul impactului, depăşind viteza maximă legală admisă pentru acel tronson de drum, că impactul s-a produs la cca.12,5 m.l. faţă de intersecţie şi la 10 ml distanţă faţă de trecerea de pietoni, iar înainte de impact, chiar în intersecţie, viteza autoturismului era de 60 - 62 km/h.
Având în vedere cele expuse mai sus, există o culpă comună în producerea accidentului. Inculpatul a condus autoturismul cu viteză peste limita legală admisă în localitate, respectiv 55 km./h., încălcând disp art.48 şi 49 din O.U.G. nr.195/2002, avându-se în vedere că era vorba de intersecţie şi zonă marcată cu trecere de pietoni, unde avea obligaţia să adapteze viteza la condiţiile de drum, chiar dacă victima BI traversa strada prin loc nepermis, fără să se asigure, dar la o distanţă de circa 10 m. de trecerea de pietoni. Acesta, la rându-i, a încălcat dispoziţiile art.72 din O.U.G. nr.195/2002.
In raport de aceste circumstanţe concrete, nu poate fi împărtăşită apărarea inculpatului, potrivit căreia accidentul s-a produs din culpa exclusivă a părţii vătămate. Sub acest aspect, cererea privind achitarea inculpatului, conform art.10 lit.d C.p.pen, este neîntemeiată, câtă vreme s-a făcut dovada culpei comune în producerea accidentului de circulaţie.
Fiind dovedită vinovăţia inculpatului, dar şi a părţii vătămate BI şi gradul de participare al fiecăruia la săvârşirea infracţiunii de 50/%, se impune şi o răspundere penală a acestora, corespunzătoare gravităţii faptei şi consecinţelor acesteia.
Autoturismul condus de inculpat avea asigurare de răspundere civila obligatorie. Prin urmare, ţinând seama de împrejurarea că instanţa a reţinut culpa egală a inculpatului şi a părţii vătămate constituită parte civilă, BI în producerea accidentului, a obligat asiguratorul alături de inculpat, doar pentru 50%.
Cât priveşte estimarea globală a sumei privind cheltuielile cu operaţiile şi medicaţia ulterioară suferite de partea vătămată în mai multe unităţi spitaliceşti, fără producerea de probe, este o opţiune corectă din partea părţii civile, de observat fiind că, o astfel de practică este folosită frecvent şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, tocmai pentru că atunci când se aduce o încălcare a unui drept fundamental al omului, cum este şi dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică şi morală, este foarte dificil, dacă nu imposibil, în a face o estimare exactă a prejudiciul material încercat în astfel de situaţii.
Daunele materiale constau îndeobşte în cheltuieli băneşti de diferite feluri, suportate de partea vătămată (medicamente, transport, tratament, îngrijiri medicale, spitalizare, consultaţii medicale, suplimente alimentare, ritualuri de înmormântare, pompe funebre, etc.) dificil de dovedit în totalitate, cu mijloace legale de probă, în timp ce daunele morale sunt la propria apreciere a instanţei, astfel că nimic nu împiedică partea lezată să solicite, iar instanţa să aprecieze o sumă globală, drept despăgubiri, raportat la toate circumstanţele cauzei, inclusiv presupusele cheltuieli ocazionate, ca urmare a săvârşirii faptei penale de către inculpat.
Referitor la despăgubirile pretinse de către unităţile medicale de ambulanţă şi spitaliceşti, care deţin o evidenţă exactă a serviciilor prestate faţă de părţile vătămate, în vederea recuperării lor de la persoanele vinovate de producerea cheltuielilor ocazionate, în condiţiile prevăzute de lege, instanţa de fond a reţinut: Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material, în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia, precum şi caracterul rezonabil al cuantumului.
În acest sens, medicamentaţia necesară, schimbarea meşelor, persoana însoţitoare, mecanismele folosite pentru imobilizarea piciorului şi dispozitivele folosite pentru deplasare atât în timpul spitalizărilor, cât şi ulterior pentru perioada de la data accidentării 10. 01. 2009 şi până în septembrie 2011, dată de la care partea vătămată nu a mai mers cu ajutorul cârjei au fost avute în vedere de instanță.
Diferenţa între cuantumul salariului, pe care partea vătămată o încasa înainte de producerea accidentului, luna decembrie 2009, care era de 1.142 lei, net/lunar şi suma primită, ca indemnizaţie de concediu medical pe perioada ianuarie 2009 – iulie 2009 este de 1.695 lei. Diferenţa între cuantumul salariului şi pensia de invaliditate în cuantum de 742 lei lunar, conform deciziei nr.2746/15 07 2009 este de 400 lei, pentru perioada iulie 2009 până în luna ianuarie 2011, având un cuantum total de 11. 200 lei; iar pe perioada ianuarie 2011, până la pronunţarea prezentei sentinţe diferenţa este de 686 lei, întrucât prin decizia nr. 7/5. 01. 2011 s-a stabilit o pensie de invaliditate de 454 lei, având un cuantum total de 5.016. În aceste condiții, inculpatul împreună cu asigurătorul, trebuie să achite şi în continuare părţii vătămate BI o prestaţie periodică lunară în cuantum de 127,5 lei, începând cu data pronunţării prezentei hotărâri şi până la încetarea stării de nevoie, respectiv până la data la care partea vătămată va fi apt integral de muncă, în prezent fiind încadrat în gradul II de invaliditate.
Instanţa de fond a acordat şi daune morale în cauză părţii civile BI, care a avut astfel de pretenţii, ţinând seama de suferinţele fizice şi psihice inerente în urma vătămărilor corporale suferite de acesta, chiar dacă a avut o contribuţie egală la producerea acestora. Suferinţa şi perioada îndelungată de spitalizare şi necesară pentru vindecare pe care a încercat-o partea vătămată BI, a fost de natură să-i creeze acestuia o stare psihică care să-i altereze mediul de viaţă şi reintegrarea şi readaptarea la mediul de viaţă pe care acesta la avut înainte de producerea accidentului. Este de reţinut, că partea vătămată este persoana care asigura din punct de vedere financiar şi moral toţi cei sase membrii ai familiei sale, din care 5 sunt copii aflaţi încă pe băncile şcolii, conform depoziţiilor martorilor, ceea ce a creat o stare de disconfort psihic şi familiei.
La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor morale cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere probele administrate în cauză, culpa comună în producerea accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată de partea vătămată în urma accidentului de circulaţie, produs ca urmare a leziunilor suferite.
In acest context, cele trei critici cu privire la latura civilă a cauzei, respectiv a inculpatului şi ale asigurătorului, cu privire la reducerea cuantumului acestora, şi ale părţii civile, privind majorarea lor, sunt neîntemeiate, întrucât la stabilirea lor, instanţa de fond a ţinut seama de toate criteriile generale în materie, dar şi de respectarea principiului proporţionalităţii, corelând cuantumul cu necesitatea reparaţiei impuse.
Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013, arespins, ca nefondate, recursurile inculpatului, părţii vătămate BI. şi asiguratorului G prin asigurătorul A.
<
