Art. 214 Cod penal Gestiunea frauduloasă INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
| Comentarii |
|
Capitolul IV
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
Art. 214
Gestiunea frauduloasă
Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
| ← Art. 213 Cod penal Abuzul de încredere INFRACŢIUNI CONTRA... | Art. 215 Cod penal Înşelăciunea INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII → |
|---|
Citește mai mult
mare.care,printr_o dreapta judecata atribuie articolul de lege exact unde trebuie aplicat.► Art. 242 "(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în
Citește mai mult
scopul de a dobândi un folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.(4) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate."
Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-242
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 1402/1998
Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de gestiune frauduloasă este intenţia; chiar dacă elementul material al infracţiunii constă în acte de lipsă de grijă gospodărească, acestea având caracter omisiv, forma de vinovăţie necesară trebuie să fie tot intenţia.
Precizarea "cu rea-credinţă" din
Citește mai mult
cuprinsul incriminării, care are tocmai menirea de a sublinia cerinţa intenţiei, a fost necesară faţă de prevederile art. 19 alin. ultim C. pen., potrivit cărora fapta ce constă într-o inacţiune constituie infracţiune indiferent dacă este săvârşită cu intenţie sau din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1124/1998.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 1080/1998
Notă: Ni se pare că, în speţă, inculpatul nu a comis infracţiunea de gestiune frauduloasă (art. 214 C. pen.), ci
Citește mai mult
infracţiunea de abuz de încredere (art. 213 C. pen.). Confuzia a fost posibilă pentru că între cele două infracţiuni există puncte de asemănare care, uneori, îngreunează deosebirea lor.Un asemenea punct de asemănare îl constituie faptul că atât abuzul de încredere, cât şi gestiunea frauduloasă au în conţinutul lor, ca situaţie premisă, un raport juridic patrimonial care implică, din partea persoanei vătămate, un minim necesar de încredere. O a doua similitudine constă în aceea că elementul material al ambelor infracţiuni constă într-o comportare abuzivă prin care se creează o situaţie de fapt păgubitoare pentru patrimoniul persoanei vătămate.
Dacă ne raportăm la deosebiri, o primă deosebire constă în natura raportului juridic care formează situaţia premisă: la abuzul de încredere acest raport poate decurge din orice titlu în baza căruia persoana care obţine bunul - obiect material al infracţiunii - are obligaţia fie de a-l păstra şi restitui la momentul convenit, fie de a-i da o anumită întrebuinţare, la gestiunea frauduloasă raportul juridic derivă exclusiv din însărcinarea primită de subiectul activ de a administra sau conserva bunurile altei persoane. A doua deosebire se referă la întinderea şi apartenenţa bunurilor care formează obiectul raportului juridic preexistent: la abuzul de încredere un bun sau anumite bunuri determinate, la gestiunea frauduloasă o universalitate de bunuri (avutul întreg sau parte din avutul unei persoane, iar nu un anumit bun sau anumite bunuri singularizate). în fine, a treia deosebire priveşte acţiunea constitutivă a infracţiunii: la abuzul de încredere elementul material constă, în mod exclusiv, în însuşirea, dispunerea pe nedrept sau refuzul de a restitui un bun al altuia, pe care subiectul activ îl deţine în baza unui titlu; la gestiunea frauduloasă elementul material se poate concretiza în orice acţiune păgubitoare efectuată de cel însărcinat contra sau peste ceea ce îi era îngăduit să facă, potrivit limitelor impuse prin actul de însărcinare sau potrivit modului în care trebuie să se desfăşoare în mod obişnuit o gestiune normală şi corectă (v. V. D o n g o r o z, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 518-519; V. D o n g o r o z, în Infracţiuni contra avutului obştesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 242-247; Gh. Vo i n e a, Abuz de încredere -gestiune frauduloasă. Prezentare comparativă, RDP nr. 3/1995, p. 70). în speţă, raportul juridic stabilit între persoana vătămată şi inculpat nu decurge dintr-o însărcinare de a administra sau conserva, ci dintr-un contract de prestare de servicii. Pe de altă parte, obiectul material al infracţiunii nu-1 reprezintă o universalitate de bunuri, ci doar anumite bunuri singularizate, şi anume sumele de bani încasate de inculpat din vânzarea mărfurilor. în sfârşit, acţiunea constitutivă a infracţiunii s-a concretizat nu într-o comportare incorectă şi păgubitoare oarecare, ci în însuşirea sumelor de bani încasate din vânzarea mărfurilor, pe care inculpatul ar fi trebuit să le depună la casierie. De aceea credem că, în speţă, s-a săvârşit o infracţiune de abuz de încredere.
Inculpata susţine, în recurs, că fapta sa nu întruneşte elementele infracţiunii de gestiune
Citește mai mult
frauduloasă, întrucât nu a avut calitatea de gestionar şi că prejudiciul cauzat unităţii poate fi un element al răspunderii materiale, nu al celei penale.Critica nu este întemeiată, deoarece din momentul primirii sumelor, inculpata şi-a asumat, prin însuşi acest fapt, sarcina de a le administra -conform destinaţiei lor -, pe care a îndeplinit-o cu rea-credinţă, însuşindu-şi o parte din bani.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 535/1998
Notă: După ce prin decizia nr. 1 din 7 septembrie 1993 Plenul Curţii Constituţionale a statuat că dispoziţiile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. 1 din Constituţie, fiind aplicabile numai cu privire la bunurile ce formează exclusiv obiectul proprietăţii publice, practica judiciară - chemată să încadreze juridic şi să sancţioneze fapte de însuşire săvârşite de gestionari în dauna unor societăţi comerciale - s-a orientat în sensul caracterizării acestor fapte (care anterior cădeau sub incidenţa art. 223 C. pen., în prezent abrogat) ca gestiune frauduloasă, deşi ele nu se circumscriu în mod strict condiţiilor de incriminare din art. 214 C. pen. A fost o rezolvare impusă, într-un anumit moment, de necesităţi practice, pentru a nu se lăsa în afara incidenţei legii penale fapte de o netăgăduită periculozitate socială, însă în prezent, după ce prin Legea nr. 140/1996 infracţiunii de delapidare i s-a dat o nouă reglementare (art. 2151 C. pen.) pentru a se asigura protecţia bunurilor care aparţin ambelor forme de proprietate, publică şi privată, este timpul ca practica judiciară la care ne-am referit mai sus să fie reconsiderată. Faptele săvârşite, în speţă, de către inculpată prezintă toate elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, însă întrucât sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996, instanţele n-au putut face aplicarea art. 215' C. pen., căci ar fi încălcat principiul aplicării legii mai favorabile. Pentru o delimitare a conţinuturilor infracţiunilor de delapidare şi gestiune frauduloasă, v. Horia Diaconescu, Criteriile de diferenţiere între infracţiunile de gestiune frauduloasă şi delapidare, Dr. nr. 10/1998, p. 80.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 474/1998
Parchetul susţine, prin recursul său, că întrucât după pronunţarea acestei sentinţe a fost adoptată Legea nr.
Citește mai mult
140/1996, prin care s-a modificat şi art. 214 C. pen., în sensul că prin alin. 3, nou introdus, s-a prevăzut că pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate - situaţie în care art. 214 C. pen., astfel cum a fost modificat, reprezintă legea penală mai favorabilă, în conformitate cu art. 13 C. pen. -, instanţa de apel era obligată să citeze persoana vătămată şi să-i pună în vedere că îşi poate retrage plângerea făcută în cauză, cu consecinţa încetării procesului penal, însă ea a soluţionat apelul inculpatului fără să o fi citat.Recursul nu este întemeiat. Cu toate că a fost citată la toate termenele de judecată în faţa primei instanţe, partea vătămată nu s-a prezentat niciodată, iar necitarea sa de către instanţa de apel a fost suplinită de instanţa de recurs - în faţa căreia partea vătămată ar fi putut să-şi retragă plângerea, cu aceleaşi consecinţe, dacă ar fi voit -, însă şi de data aceasta, deşi legal citată, ea a lipsit.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 433/1998
Notă: Soluţia de respingere a recursului declarat de parchet este corectă. Dar temeiurile soluţiei ar fi trebuit, ni se pare, să fie altele, a. în redactarea sa anterioară modificărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996, art. 214 C. pen. incrimina fapta de gestiune frauduloasă într-o singură modalitate - simplă -, fără ca textul să prevadă şi modalităţi agravate, şi nu condiţiona punerea în mişcare a acţiunii penale de plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Legea nr. 140/1996 a adus articolului 214 C. pen. mai multe modificări: 1) a majorat ambele limite ale pedepsei (alin. 1); b) a introdus o variantă agravată, constând în săvârşirea faptei în scopul de a dobândi un folos material (alin. 2); 3) a prevăzut că, în cazul în care bunul este proprietate privată, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 -adică pentru forma simplă a infracţiunii -se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (alin. 3).
Presupunând că partea vătămată ar fi fost citată la instanţa de apel şi că ea şi-ar fi retras plângerea prealabilă, era posibil ca, luându-se act de această declaraţie, să se înceteze procesul penal în baza alin. 3 al art. 214 C. pen., introdus prin Legea nr. 140/1996?
în aplicarea art. 13 C. pen., este neîndoielnic că dacă dintre legile succesive una prevede că retragerea plângerii prealabile are ca efect încetarea procesului penal, pe când cealaltă lege nu conţine o asemenea dispoziţie, iar în speţă partea vătămată şi-a retras plângerea, legea mai favorabilă este - în cazul concret - cea dintâi, chiar dacă prevede o pedeapsă mai grea decât cea de-a doua. Această regulă nu este însă aplicabilă cazului din speţă, deoarece legea nouă (art. 214 C. pen. modificat prin Legea nr. 140/1996) condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă - şi implicit încetarea procesului penal ca efect al retragerii plângerii - de faptul ca infracţiunea să se încadreze în alin. 1 al textului sau, cu alte cuvinte, făptuitorul să nu fi urmărit dobândirea unui folos material, aşa cum se cere pentru existenţa variantei agravate prevăzută în alin. 2; or, în cauză, prin săvârşirea faptei inculpatul şi-a însuşit o importantă sumă de bani, realizând tocmai conţinutul acestei variante agravate, pentru care acţiunea penală se porneşte din oficiu, iar retragerea plângerii prealabile, dacă a existat o asemenea plângere, nu duce la încetarea procesului penal.
în speţă, presupunând că partea vătămată şi-ar fi retras plângerea, nu s-ar fi putut pronunţa încetarea procesului penal decât combinând dispoziţiile mai favorabile din cele două legi, şi anume: pe de o parte, norma incriminatoare din art. 214 C. pen., nemodificat, care nu conţinea nici o variantă agravată şi nu condiţiona existenţa infracţiunii de scopul dobândirii unui folos material şi, pe de altă parte, dispoziţia din art. 214 alin. 3 C. pen., modificat, care subordonează - exclusiv pentru această ipoteză - pornirea procesului penal plângerii prealabile a persoanei vătămate. Dar o astfel de combinare, care conduce, practic, la crearea unei a treia legi (lex tertia) este contrară prevederilor art. 13 C. pen., potrivit cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit mai multe legi, se aplică legea cea mai favorabilă..
b. Revenind la recursul făcut de parchet, observăm că, în principiu, necitarea, în apel, a uneia dintre părţi nu poate fi suplinită de citarea acelei părţi în recurs.
Dar, în speţă, partea vătămată nu trebuia citată de instanţa de apel, pentru că, deşi, potrivit art. 375 alin. 2 C. proc. pen., judecarea apelului se face cu citarea părţilor, instanţa de apel trebuie să citeze doar acele părţi faţă de care judecarea cauzei poate avea vreun efect. Or, cum apelul făcut de parchet viza în mod exclusiv majorarea pedepsei situaţia părţii vătămate nu era nicidecum pusă în discuţie.
Citarea părţii vătămate nu se impunea, însă, nici pentru motivul - invocat de procuror de abia în recurs - că, intervenind modificarea art. 214 C. pen. prin Legea nr. 140/1996, ar fi devenit posibilă retragerea plângerii prealabile, cu corolarul ei, încetarea procesului penal, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, o asemenea soluţie era exclusă, faţă de încadrarea faptei, în raport cu prevederile legii noi, în art. 214 alin. 2 C. pen.
Această critică nu
Citește mai mult
este întemeiată pentru mai multe motive, în primul rând, este de observat că în timp ce vechea reglementare trata infracţiunea de gestiune frauduloasă într-un singur alineat (stabilind pedeapsa închisorii de la 3 luni Ia 2 ani sau amendă), art. 214 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, o prevede în două alineate (stabilind pentru forma simplă, din alin. 1, pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, iar pentru forma calificată, din alin. 2, pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani); or, dacă instanţele ar fi făcut aplicarea legii în prezent în vigoare, ele ar fi trebuit să încadreze fapta în art. 214 alin. 2 C. pen., deoarece - aşa cum se arată în acest text - inculpatul a săvârşit-o în scopul dobândirii unui folos material. Dar, în raport cu această încadrare, dispoziţia privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu mai era aplicabilă, căci art. 214 alin. 3 C. pen. limitează folosirea acestei proceduri la cazul săvârşirii infracţiunii de gestiune frauduloasă în forma sa simplă, prevăzută în alin. 1.însă, chiar în situaţia în care fapta inculpatului s-ar încadra în art. 214 alin. 1 C. pen., ea nu s-ar urmări la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deoarece, conform alin. 3 al acestui articol, când bunul care constituie obiectul material al infracţiunii este în întregime sau în parte proprietatea statului acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar în speţă persoana vătămată este o societate agricolă cu capital integral de stat.
în fine, este de observat că plângerea prealabilă este o instituţie a dreptului procesual penal - privitoare la sesizarea instanţei - cu privire la care nu operează principiul aplicării legii penale mai favorabile.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 401/1998
Notă: Ultimul argument invocat de instanţa de recurs impune unele precizări.
După o opinie unanim admisă astăzi în literatura de specialitate, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă sau complexă, fiind o instituţie atât a dreptului penal substanţial (care o prevede în art. 131 C. pen. şi texte din partea specială a codului), cât şi a dreptului procesual penal (care o reglementează în art. 10 lit. f şi h, art. 221 alin. 2, art. 279-284, art. 242, 243 C. proc. pen.). Ca instituţie a dreptului penal substanţial, plângerea prealabilă apare ca o condiţie de pedepsibilitate (v. V. D o n g o r o z, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 720) sau, în alţi termeni, de aplicare a sancţiunilor prevăzute de legea penală (v. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 250), în sensul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, incidenţa răspunderii penale este dependentă de voinţa persoanei vătămate, dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de lege fiind suspendat, în exerciţiul său, până la exprimarea voinţei persoanei vătămate prin introducerea plângerii prealabile. Ca instituţie a dreptului procesual penal, plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de procedibilitate (v. V. Dongoroz, op. cit., p. 729) sau, în alţi termeni, o condiţie de începere şi continuare a procesului penal (v. Gr. T h e o d o r u, op. cit., p. 154); ea constituie nu numai un mod de sesizare a organelor judiciare penale de către persoana vătămată cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, ci şi o condiţies/'ne qua non pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
în calitatea sa de instituţie a dreptului penal substanţial, plângerea prealabilă poate constitui un element de determinare a legii penale mai favorabile şi a aplicării art. 13 C. pen. Astfel, dacă cu privire la o anumită infracţiune una dintre legile penale succesive condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea unei plângeri prealabile, în timp ce cealaltă lege nu prevede o asemenea condiţie, iar în speţă nu s-a introdus plângere, legea mai favorabilă este aceea care prevede condiţia sus-arătată (v.VDongoroz ş. a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 79).
Aceasta presupune* din partea mandatarului, gospodărirea avutului ce i s-a încredinţat - indiferent dacă este un patrimoniu sau un bun singular - sau conservarea acelui avut prin luatea unor măsuri de menţinere a valorii bunurilor. Mandatul operează pe o durată limitată de timp şi încetează atunci când hotărăsc părţile, mandatarul fiind obligat să prezinte modul în
Citește mai mult
care şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractîntreaga activitate pe parcursul executării mandatului, dacă se desfăşoară cu rea credinţă şi generează prejudicii, poate constitui o singură infracţiun de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 214 C. pen., fiind exclusă aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.
C. Apel. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 6311996
NOTĂ. Nu împărtăşim acest punct de vedere. A se vedea, în ceea ce priveşte opinia noastră, nota (lit. b) la C. Apel Bucureşti, s. pen., dec. nr. 140/1996)
împotriva sentinţei de condamnare pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă (art 214 C. pen.), parchetul a declarat recurs, bazat pe dispoziţiile art. 3839 pct. 17 C. proc. pen., pentru motivul că, în mod
Citește mai mult
nelegal, instanţele nu au făcut şi aplicarea art 41 alin. 2 C. pen., referitor la infracţiunea continuată.Fapta inculpatului care, cu ocazia administrării bunurilor primite în gestiune, în baza convenţiei încheiate cu partea civilă, a pricinuit acesteia, cu rea credinţă, o pagubă, printr-o pluralitate de acte materiale de însuşire nu constituie o infracţiune continuată - de gestiune frauduloasă -, deoarece, aşa cum rezultă din formularea art. 214 C. pen., latura obiectivă a acestei infracţiuni presupune o multitudine de acte păgubitoare săvârşite la diferite intervale, pe măsura îndeplinirii actelor de administrare sau conservare, dar care, în aceste condiţii, nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.
C. Apel. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 140/1996
NOTĂ. a) In speţă, după părerea noastră, inculpatul nu a comis o infracţiune de gestiune frauduloasă (art. 214 C. pen.) - aşa cum au considerat instanţele -, ci de abuz de încredere (art 213 C. pen.). Greşeala a fost posibilă pentru că, între cele două infracţiuni, există puncte de asemănare care, uneori, pot conduce la confundarea lor.
Un asemenea punct de asemănare îl constituie faptul că atât abuzul de încredere cât şi gestiunea frauduloasă au în conţinutul lor, ca situaţie premisă, un raport juridic patrimonial care implică, din partea persoanei vătămate, un minim necesar de încredere. O a doua similitudine constă în aceea că elementul material al ambelor infracţiuni constă într-o comportare abuzivă prin care se creează o situaţie de fapt păgubitoare pentru patrimoniul persoanei vătămate.
în ce constau însă deosebirile? Mai întâi, în natura raportului juridic care formează situaţia premisă: la abuzul de încredere acest raport poate decurge din orice titlu (depozit, mandat, împrumut de folosinţă etc.) în baza căruia persoana care obţine bunul - obiect material al infracţiunii -are obligaţia fie de a-1 păstra şi restitui la momentul convenit, fie de a-i da o anumită întrebuinţare; la gestiunea frauduloasă raportul juridic derivă exclusiv din însărcinarea, primită de subiectul activ, de a administra sau conserva bunurile altei persoane. Apoi, în întinderea şi apartenenţa bunurilor care formează obiectul raportului juridic preexistent: la abuzul de încredere un bun sau anumite bunuri determinate; la gestiunea frauduloasă o universalitate de bunuri (avutul întreg sau parte din avutul unei persoane, iar nu un anumit bun sau anumite bunuri singularizate). în fine, acţiunea constitutivă a infracţiunii: la abuzul de încredere elementul material constă, în mod exclusiv, în însuşirea, dispunerea pe nedrept sau în refuzul de a restitui un bun al altuia pe care subiectul activ îl deţine în baza unui titlu; la gestiunea frauduloasă elementul material se poate concretiza în orice acţiune păgubitoare efectuată de către cel însărcinat contra sau peste ceea ce îi era îngăduit să facă, potrivit limitelor impuse prin actul de însărcinare sau potrivit modului în care trebuie să se desfăşoare în mod obişnuit o gestiune normală şi corectă (v. V. Dongoroz în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 518-519; V. Dongoroz, în Infracţiuni contra avutului obştesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 242-247; Gh. Voinea, Abuz de încredere - gestiune frauduloasă. Prezentare comparativă, RDP nr. 3/1995, p. 70).
în raport cu aceste asemănări şi deosebiri, ni se pare că, în speţă, nu s-ar putea reţine existenţa unei infracţiuni de gestiune frauduloasă, ci a celei de abuz de încredere. Raportul juridic stabilit între persoana vătămată şi inculpat nu decurge dintr-o însărcinare de a administra sau conserva, ci dintr-un contract de mandat Pe de altă parte, obiectul material al infracţiunii nu-1 reprezintă o universalitate de bunuri, ci doar anumite bunuri singularizate, şi anume 50 de certificate de depozit în valoare de 10.000 lei fiecare. în sfârşit acţiunea constitutivă a infracţiunii s-a concretizat nu într-o comportare incorectă şi păgubitoare oarecare, ci în însuşirea sumelor de bani încasate din vânzarea acestor certificate, pe care inculpatul, în loc să le remită persoanei vătămate, şi le-a însuşit.
b) Nu este exactă nici teza potrivit căreia infracţiunea de gestiune frauduloasă n-ar putea îmbrăca forma continuată de săvârşire. Pentru existenţa infracţiunii de gestiune frauduloasă este suficient ca subiectul activ, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor unei persoane, să fi săvârşit chiar şi o singură acţiune sau inacţiune păgubitoare pentru patrimoniul acesteia. Dacă a comis - la diferite intervale de timp şi în baza unei rezoluţii unice - mai multe asemenea acţiuni sau inacţiuni, sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art 41 alin. 2 C. pen.
Literatura juridică este în acelaşi sens: "în ipoteza că gestionarul, în îndeplinirea aceleiaşi însărcinări, a săvârşit succesiv mai multe acţiuni păgubitoare, infracţiunea se consideră consumată încă de la prima acţiune; toate acţiunile vor constitui însă o singură infracţiune continuată" (V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III)