Art. 158 cod procedura civila Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
Secţiunea II
Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat
Art. 158
(1)Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
(2)Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului.
(3)Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
(4)Abrogat.
(5)Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.
(Decret nr. 649/1967 - B. Of. 60 - 5. VII. 1967).
codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
Legea 59/1993 - pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi din 23 iulie 1993, Monitorul Oficial 177/1993;
| ← Art. 157 cod procedura civila Înfăţişări şi dezbateri Judecata | Art. 159 cod procedura civila Excepţiile de procedură şi... → |
|---|
I. Excepţia de necompetenţă
1. Declararea necompetenţei.
1) Conform art. 158 alin. (1) şi art. 3 C. proc. civ., când în faţa instanţei se ridică problema competenţei, aceasta nu respinge acţiunea, ci este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent şi să trimită cauza instanţei competente sau, după caz, organului cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea a devenit irevocabilă (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 39/1994, în B.J. - Bază de date);
2) Dacă instanţa de
Citește mai mult
contencios administrativ (curtea de apel) constată că cererea este de competenţa instanţei de drept comun (judecătoria), atunci ea trebuie să îşi decline competenţa în favoarea acesteia, iar nu să respingă cererea ca inadmisibilă (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 427/1995, în B.J. 1995, p. 594);3) Conform art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., când în faţa instanţei de judecată se pune problema competenţei, instanţa nu respinge acţiunea, fiind obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent şi să trimită cauza instanţei competente sau, după caz, organului cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea a devenit definitivă. Prin urmare, constatându-se că este necompetentă să soluţioneze cauza, instanţa de fond trebuie să se conformeze art. 158 C. proc. civ., punând în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă, desesizându-se şi trimiţând cauza instanţei competente (C.S.J., secfia de contencios administrativ, decizia nr. 161/1992).
Notă: Soluţia trebuie nuanţată; dacă instanfa apreciază că procedura contenciosului administrativ nu este incidenţă în speţă, va pune în vedere părţilor această împrejurare, iar dacă reclamantul insistă în rezolvarea cererii sale, astfel cum a fost formulată, o va respinge ca inadmisibilă. Dacă reclamantul este de acord cu modificarea cererii, în sensul că primeşte a se judeca potrivit dreptului comun, instanţa îşi va declina competenţa.
Pentru această ipoteză, credem că se impune o precizare. Declinarea competenţei intervine dacă pricina urmează a fi judecată de o altă instanţă. în cazul în care cauza ar urma să fie judecată de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, dosarul va fi trimis, prin încheiere, la secţia respectivă. Aceasta deoarece competenţa se raportează la instanţă, iar nu la judecători sau la secţiile unei instanţe;
4) Instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor problema competenţei şi să trimită cauza spre soluţionare organului jurisdicţional competent, iar nu să respingă cererea pe motiv că aceasta nu poate fi soluţionată de instanţele judecătoreşti (C.A. Bacău, secfia civilă, decizia nr. 298/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 26);
5) Plângerea introdusă împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională este de competenţa judecătoriei, ca instanţă de drept comun, iar dacă a fost sesizată instanţa de contencios administrativ, aceasta trebuie să îşi decline competenţa, iar nu să respingă cererea ca neîntemeiată (C.S.J., secfia de contencios administrativ, decizia nr. 121/1995, în B.J. 1995, p. 592);
2. Necompetenţă teritorială relativă.
1) Excepţia de necompetenţă teritorială relativă poate fi invocată numai de către pârât şi numai la prima zi de înfăţişare (Trib. Suprem, secfia civilă, decizia nr. 1376/1976, în R.R.D. nr. 1/1977, p. 63).
Notă: în conformitate cu actuala reglementare, excepţia de necompetenţă teritorială relativă poate fi invocată de pârât prin întâmpinare, iar numai dacă întâmpinarea nu este obligatorie ori dacă pârâtul nu este asistat sau reprezentat de avocat, excepţia poate fi invocată la prima zi de înfăţişare;
2) în cazul în care cererea nu a fost comunicată pârâtului, acesta este în drept să invoce necompetenţă relativă până la primul termen după comunicare, termenele anterioare neputând fi înca-
drate în noţiunea de prima zi de înfăţişare, deoarece, în lipsa comunicării cererii, pârâtul nu poate fi considerat în măsură să pună concluzii (Trib. Jud. Hunedoara, secfia civilă, decizia nr. 889/1979, în R.R.D. nr. 5/1980, p. 59);
3) încălcarea normelor de competenţă teritorială, atunci când aceasta are caracter relativ, poate fi invocată ca motiv de recurs numai dacă excepţia de necompetenţă a fost ridicată mai întâi în faţa instanţei de fond, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar instanţa a respins excepţia sau a omis să se pronunţe cu privire la ea (Trib. Suprem, secfia civilă, decizia nr. 1753/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 62).
Notă: Solufia trebuie actualizată în raport cu noul sistem al căilor de atac. Dacă pârâtul a invocat excepfia de necompetenţă teritorială relativă în termen înaintea primei instanţe (în principiu, prin întâmpinare), iar instanţa a respins excepţia sau a omis să se pronunţe asupra ei, el se va putea plânge pe calea apelului, însă numai odată cu fondul. împotriva hotărârii instanţei de apel se va putea face recurs. Numai dacă hotărârea de primă instanţă pe fondul pretenţiei nu este susceptibilă de a forma obiectul apelului, atunci pârâtul poate exercita direct calea de atac a recursului;
3. Declinarea competenţei din oficiu. Instanţa poate să îşi decline din oficiu competenţa, dacă părţile sunt legal citate, chiar dacă nu toate sunt prezente, iar în citaţie nu s-a făcut menţiunea că la termen se va discuta această problemă (Trib. Suprem, secfia civilă, decizia nr. 2032/1974, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 67).
Notă: Instanfa supremă a avut în vedere, desigur, ipoteza în care necom-petenfa instanfei sesizate este de ordine publică, întrucât numai într-o asemenea ipoteză instanfa ar putea să invoce, din oficiu, excepfia de necompetenfă;
4. Principiul contradictorialităţii.
întrucât art. 158 C. proc. civ. situează excepţia de necompetenţă între excepţiile de procedură, procedeul instanţei de a declina competenţa judecării cauzei în favoarea altei instanţe, fără a pune în discuţia părţilor această excepţie, este greşit (C.S.J., secfia de contencios administrativ, decizia nr. 666/1994, în
B.J. 1994, p. 646);
5. Organ fără activitate jurisdicţională. Dacă se constată că cererea este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, instanţa nu va pronunţa declinarea competenţei, ci va respinge cererea ca inadmisibilă (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 30/1966, în
C.D. 1966, p. 268);
6. Termen de recurs. Termenul de recurs împotriva unei hotărâri de declinare a competenţei curge de la pronunţare, indiferent dacă această măsură s-a dispus printr-o sentinţă sau
o încheiere şi chiar dacă hotărârea de declinare a fost comunicată părţilor
(Trib. Ilfov, secfia civilă, decizia nr. 638/1969, cu notă de C. Buga, în R.R.D. nr. 3 1970, p. 140);
7. Trimiterea cauzei de la o secţie la alta a aceleiaşi instanţe. 1) Repartizarea cauzelor pe secţii şi pe complete de judecată, ţinându-se seama de materiile în care se judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, constituie obiectul activităţii cu caracter administrativ a instanţelor judecătoreşti. La înregistrarea cauzei pe rolul instanţei, competenţa repartizării dosarelor pe secţii şi complete revine persoanei sau persoanelor desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor (art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului C.S.M.).
în situaţia în care completul unei secţii, învestit cu soluţionarea pricinii într-o cale de atac, constată că repartizarea dosarului s-a făcut cu nesocotirea criteriului privind materia în care se judecă (aşa cum este cazul în acest proces, în care prima instanţă a calificat şi a judecat cererea reclamantului ca fiind de natură comercială, iar recursul a fost repartizat spre soluţionare uneia dintre secţiile civile ale tribunalului), acesta se poate dezînvesti, pronunţând o încheiere de transpunere a cauzei la secţia competentă din punct de vedere funcţional [art. 99 alin. (2) din Regulament].
Măsura transpunerii cauzei la o altă secţie a aceleiaşi instanţe îşi păstrează caracterul administrativ, iar încheierea pronunţată nu are natura unui act de jurisdicţie, ci echivalează cu o nouă repartizare a cauzei (făcută, de această dată, de un complet de judecată), părţile neavând posibilitatea să exercite calea de atac împotriva unei astfel de încheieri, după cum nu le este deschisă calea de atac nici împotriva modului în care cauza a fost repartizată iniţial, în procedura administrativă de repartizare a cauzelor pe secţii şi complete.
în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., referitoare la hotărârea de declinare a competenţei şi calea de atac ce se poate exercita împotriva unei asemenea hotărâri, întrucât nu s-a pus în discuţie competenţa materială a tribunalului de a soluţiona pricina (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1461/R/2006, nepublicată).
Notă: Prima parte a raţionamentului este riguros exactă în măsura în care scoaterea dosarului de pe rolul unei secţii şi trimiterea la o alta se face înaintea termenului de judecată, pe cale administrativă, şi când se consideră ca fiind o vădită eroare înregistrarea iniţială.
Dacă însă o asemenea trimitere are loc ca urmare a unei recalificări a naturii juridice a litigiului, pusă în discuţia părţilor, nu s-ar mai putea susţine că încheierea este un act cu caracter administrativ.
Nu este nici un declinator de competenţă cum bine a sesizat instanţa, deoarece dezînvestirea nu se face în
favoarea unei alte instanţe sau a altui organ cu activitate jurisdicţională.
De asemenea, nu este nici o încheiere care întrerupe cursul judecăţii, deoarece după pronunţarea sa cauza nu rămâne în nelucrare, ci i se fixează termen la secţia nou sesizată. în atare condiţii, nu poate fi atacată separat, în temeiul art. 282 alin. (2) teza a ll-a.
Având în vedere că şi secţia nou sesizată poate să procedeze la propria calificare a naturii litigiului şi să o retrimită secţiei iniţial sesizate, credem că, de lege ferenda, o astfel de încheiere ar trebui supusă controlului judiciar separat, prealabil fondului.
2) încheierea recurată nu este o hotărâre de declinare a competenţei pentru a urma regimul juridic şi procedura prevăzută de art. 158-160 C. proc. civ.
Măsura trimiterii dosarului la o altă secţie a tribunalului pentru necompetenţă funcţională a secţiei comerciale reprezintă o hotărâre dată de instanţă în cursul judecăţii, potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ.
Neavând loc nici suspendarea cursului judecăţii, fiind numai o încheiere premergătoare, nu poate fi atacată separat, ci numai odată cu fondul, recursul formulat împotriva sa fiind inadmisibil, motiv pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., curtea a admis excepţia şi a respins recursul ca inadmisibil (C.A. Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1534/R/2005, în C.P.J. în materie comercială pe 2005, p. 141);
3) Examinând cu prioritate, în condiţiile art. 137 alin. (1)C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de conţinutul şi efectele măsurii dispuse prin încheierea atacată, curtea a constatat că încheierea de trimitere a dosarului de la o secţie la alta a aceleiaşi instanţe are caracterul unei încheieri premergătoare care nu poate fi atacată decât odată cu fondul, nefiind vorba despre o întrerupere a cursului judecăţii în sensul art. 282 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere, pentru recurs, art. 299 C. proc. civ.
Competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau unui organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională de a soluţiona o anumită pricină. Noţiunea de competenţă se raportează, deci, la instanţă, iar nu la secţiile din cadrul unei instanţe (C.A. Bucureşti, secfia a Vlll-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 694/R/2005, în C.P.J. în materia contenciosului administrativ şi fiscal pe 2005, p. 429).
8. Cale de atac. Dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea prin care instanfa se declară necompetentă poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunfare, nu îşi găsesc aplicare în ipoteza în care excepfia de necompetenţă a fost admisă
cu încălcarea procedurii de rezolvare a excepţiei, care, imperativ, presupune dezbateri contradictorii; în acest caz, reformarea hotărârii de declinare poate fi cerută şi pe calea apelului, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1)C. proc. civ. (C.S.)., secţia civilă, decizia nr. 1608/19.04.2002, în B.J. - Bază de date).
Notă: Soluţia este greşită pentru că, în ceea ce priveşte calea de atac ce se poate exercita, art. 158 alin. (3) nu distinge în funcţie de motivele invocate;
9. Declinarea recursului. Din dispoziţiile art. 299 şi art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. rezultă că decizia prin care se declină competenţa de soluţionare a unui recurs este irevocabilă ca şi cea care soluţionează recursul însuşi.
Cum aceasta din urmă nu poate fi atacată cu recurs, acelaşi regim juridic avându-l şi hotărârile intermediare, calea de atac formulată este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4399/2006);
10. Declinator pronunţat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea prin care Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa soluţionării în fond a cauzei de către curtea de apel şi, în consecinţă, a declinat competenţa în favoarea acesteia, are concomitent caracter de declinator şi regulator de competenţă. Cu alte cuvinte, nu ar putea exista conflict de competenţă între înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi altă instanţă, aceasta din urmă având obligaţia de a se conforma soluţiei de declinare a competenţei în favoarea sa. Drept urmare, decizia pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal este irevocabilă şi, ca atare, nesupusă recursului, sens în care, prin excepţia arătată, legiuitorul a statuat în mod expres.
Pe de altă parte, soluţionarea recursului declarat împotriva unei decizii pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie excede competenţei atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, repu-blicată (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 82/2006).
II. Constituţionalitate
11. Accesul liber la justiţie. Art. 158 alin. (2)C. proc. civ. este constituţional în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţie. In legătură cu accesul liber la justiţie, Curtea s-a mai pronunţat prin numeroase decizii, ca, de exemplu, decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994 (M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994), statuând că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi că judecătorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. De asemenea, prin decizia nr. 129/1995 (M. Of. nr. 105 din 23 mai 1996), s-a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă însă că trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite. De altfel, teza a doua a alin. (2) din textul atacat dă posibilitatea părţii nemulţumite
să facă, potrivit legii, apel sau recurs, după pronunţarea hotărârii asupra fondului (C.C., Decizia nr. 338/2002, M. Of. nr. 97 din 17 februarie 2003);
12. Egalitatea în drepturi. Accesul liber la justiţie. înfăptuirea justiţiei. Instanţele judecătoreşti. Art. 17 şi art. 158 alin. (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21, art. 123 [art. 124 în urma republicării - n.a.] şi art. 125 [art. 126 în urma republicării -n.a.] din Constituţie. Potrivit art. 125 şi art. 128 [art. 126, respectiv 129 în urma republicării - n.a.] din Constituţie, numai legiuitorul este în măsură să reglementeze competenţa instanţelor de judecată, în virtutea acestei prerogative, legiuitorul stabileşte hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac şi condiţiile în care pot fi folosite aceste căi.
în ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei şi nu se întrerupe cursul judecăţii, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei. Stabilind, prin art. 158 alin. (2)C. proc. civ., că încheierile prin care instanţa judecătorească se declară competentă să soluţioneze cererile accesorii şi incidentale pot fi atacate cu apel sau recurs numai odată cu hotărârea asupra fondului, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate.
Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei corespunde necesităţii de a asigura desfăşurarea procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât şi în Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră la art. 6 parag. 1 dreptul oricărei persoane „la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale". Sub acest aspect, prin asigurarea posibilităţii exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, se garantează accesul liber la justiţie (C.C., Decizia nr. 39/2003, M. Of. nr. 173 din 7 9 martie 2003);
13. Accesul liber la justiţie. Căile de atac. 1) Dispoziţiile art. 158 alin. (3) teza I C. proc. civ. sunt constituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 21 şi ale art. 129 din Constituţie. Stabilirea unui termen derogatoriu mai scurt şi care curge de la data pronunţării hotărârii, pentru declararea recursului, s-a impus pentru că soluţionarea incidentului privind competenţa instanţei ţine pe loc judecarea fondului litigiului. Niciuna dintre părţi nu este împiedicată în exercitarea căii de atac în acest termen, având în vedere că acestea, chiar dacă nu sunt prezente în urma îndeplinirii procedurii legale de citare, cunosc termenul de judecată şi depinde doar de diligenţa lor aflarea soluţiei şi declararea recursului (C.C., Decizia nr. 436/2003, M. Of. nr. 85 din 30 ianuarie 2004);
2) Dispoziţiile art. 158 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă nu pun nicio parte interesată în imposibilitatea de a se adresa instanţei de control judiciar, prin exercitarea căilor de atac. Potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale art. 158 C. proc. civ., instanţa judecătorească se pronunţă asupra problemelor privind competenţa în situaţia în care, în cadrul judecării litigiului cu care a fost învestită, în faţa sa se pune în discuţie competenţa de judecată. Această dezbatere are loc în prezenţa părţilor sau chiar în lipsa lor, cu condiţia ca toate părţile să fi fost legal citate. în cazul în care instanţa se declară competentă, va judeca acea cauză, iar hotărârea privind competenţa va putea fi atacată cu apel sau cu recurs, după caz, odată cu fondul cauzei. Hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă se poate ataca separat cu recurs, întrucât această hotărâre are caracter de dezînvestire.
(C.C., Decizia nr. 206/2006j, M. Of. nr. 272 din 27 martie 2006). în acelaşi sens: Decizia nr. 434/2005, M. Of. nr. 525 din 1 9 iunie 2006.
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
Capitolul II - Competenţa Secţiunea 8 - Verificarea competenţei şi admisibilităţii Art. 25. Dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanţa din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul articolului 22, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă.
Art. 26. (1) Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acţionat în justiţie
Citește mai mult
înaintea unei instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfăţişează în faţa acesteia, instanţa se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competenţa sa nu rezultă din dispoziţiile prezentului regulament.(2) Instanţa este obligată să suspende acţiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
(3) Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială"se aplică în locul dispoziţiilor alineatului (2) dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis dintr-un stat membru către un altul în conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament.
(4) în cazul în care nu se aplică dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000, se aplică articolul 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis în conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii.
Citește mai mult
şi în prezent, partea trebuind sâ indice jurisdicţia pe care o apreciază competentă. Această obligaţie rezultă chiar din termenii folosiţi de art. 158 alin. (1) pentru că „a pune în discuţie competenţa" nu înseamnă numai o simplă contestare a competenţei instanţei sesizate.Termenul „discuţie" este explicat de DEX (ediţia 1984) ca fiind un „schimb de păreri, de vederi". Or, schimbul de păreri implică, în mod necesar, prezenţa argumentelor în susţinerea unui anume punct de vedere, ceea ce înseamnă că argumentarea excepţiei de necompetenţă se poate face numai opunând competenţei contestate competenţa unei alte jurisdicţii.
2. Pentru că art. 158 alin. (2) nu face nicio distincţie, apreciem că, în aplicarea dispoziţiilor art. 316, hotărârea de declinare este susceptibilă de recurs şi atunci când se declină judecarea unui recurs, nu doar în situaţia în care pricina în care s-a dispus această măsură este în etapa judecăţii în primă instanţă sau în apel.
în acest caz nu se declară recurs la recurs, de vreme ce instanţa de recurs se pronunţă, pentru prima oară, asupra competenţei sale, fără să examineze însăşi cererea de recurs.
Este necesar să se recunoască această cale de atac şi pentru situaţia declinării recursului, întrucât este posibil ca declinarea competenţei să fie eronată iar greşeala instanţei, dacă nu este îndreptată în recurs, să genereze fie o nouă declinare din partea instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională căruia i-a fost trimis dosarul şi, eventual, un conflict de competenţă atunci când pricina este trimisă înapoi instanţei care şi-a declinat competenţa), fie un nou proces, în măsura în care se consideră că sunt întrunite cerinţele art. 317.
3. în cursul judecăţii necompetenţă se invocă pe cale de excepţie, diferit, după cum norma care reglementează competenţa are caracter imperativ sau dispozitiv.
Excepţia de necompetenţă absolută (în cazul încălcării competenţei generale, materiale sau teritoriale exclusive) poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.
4. Dacă la termenul la care se pune în discuţie excepţia de necompetenţă reclamantul (care are termen în cunoştinţă sau este legal citat) lipseşte, instanţa nu mai trebuie să acorde un termen pentru a-i oferi acestuia posibilitatea să ia cunoştinţă de incidentul menţionat, fiind fără relevanţă faptul că termenul de recurs împotriva hotărârii de declinare a competenţei curge de la data pronunţării.
5. Având în vedere dispoziţiile art. 158 alin. final înseamnă că excepţia de necompetenţă teritorială relativă nu poate fi invocată nici de reclamant şi nici de intervenientul principal [în condiţiile art. 49 alin. (2), art. 58 şi art. 66 alin. (2)].
Pe de altă parte, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 54, considerăm că excepţia de necompetenţă relativă nu poate fi invocată nici de intervenientul accesoriu în favoarea reclamantului.
Situaţia este aceeaşi în privinţa celui chemat în garanţie de către reclamant, pentru că prin apărările pe care le face, el sprijină implicit şi poziţia reclamantului, astfel încât nu ar putea contesta norme de competenţă care nu pot fi contestate nici de reclamant. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 60 alin. (1) care stabilesc, cu valoare de principiu, faptul că soluţia cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia dată cererii principale.
Apreciem că nici cel chemat în garanţie de către pârât nu poate invoca excepţia de necompetenţă teritorială relativă, chiar dacă a fost introdus în proces înainte de prima zi de înfăţişare. Aceasta deoarece, în condiţiile art. 17, prin formularea cererii de intervenţie forţată, a avut loc o prorogare de competenţă. Or, dacă partea în favoarea căreia sunt prevăzute normele de competenţă relativă nu a contestat competenţa, ca efect al prorogării, această atitudine procesuală va produce efect şi în privinţa chematului în garanţie.
De asemenea, procurorul şi instanţa din oficiu, nu pot invoca necompetenţă relativă. Totuşi, instanţa, în exerciţiul rolului activ, poate să atragă atenţia pârâtului asupra posibilităţilor procesuale pe care le are.
6. în funcţie de obiectul său, excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, aşa cum rezultă, de altfel, chiar din denumirea secţiunii în care este tratată; este dilatorie, pentru că scopul admiterii sale este, prin declinarea competenţei, amânarea soluţionării fondului litigiului. Dacă însă, prin admiterea excepţiei se urmăreşte respingerea cererii, pentru că este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională ori de competenţa unei instanţe străine, atunci excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremptorie); în funcţie de caracterul normei încălcate, excepţia de necompetenţă poate fi absolută sau relativă, după cum competenţa însăşi este absolută sau relativă.
7. Dacă respinge excepţia, instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul [art. 158 alin. (2)].
Fiind o încheiere interlocutorie, leagă instanţa [art. 268 alin. (3)], ceea ce înseamnă că la un termen ulterior nu se poate reveni asupra soluţiei şi să se admită excepţia.
Dacă excepţia este admisă şi instanţa se declară necompetentă, ea este obligată să stabilească instanţa competentă sau organul cu activitate jurisdicţională competent [art. 158 alin. (1)]. în acest caz, instanţa se pronunţă prin hotărâre care, în funcţie de etapa procesuală în care se află procesul, poate fi sentinţă sau decizie.
8. în cazul în care instanţa se declară necompetentă, poate să pronunţe una din următoarele soluţii:
- declină competenţa în favoarea unei alte instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională;
- respinge cererea ca inadmisibilă, dacă este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională;
- respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992, atunci când apreciază că este de competenţa unei instanţe din alt stat. Faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor pronunţate în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, potrivit cu care dispoziţiile Legii nr. 105/1992 sunt aplicabile în măsura în care legea nu stabileşte o altă reglementare, precum şi faţă de dispoziţiile art. 31-33 din lege, care reglementează declinarea de competenţă pe care o pronunţă instanţa română în favoarea instanţei străine, în prezent art. 157 trebuie înţeles că se aplică numai dacă litigiul este de competenţa unei instanţe dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene.
9. Hotărârea de declinare a competenţei prezintă anumite particularităţi:
- dezînvesteşte instanţa care a pronunţat-o şi învesteşte instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională în favoarea cărora s-a pronunţat declinarea;
- are putere de lucru judecat, deci este obligatorie, dar numai pentru instanţa care se dezînvesteşte, nu şi în privinţa instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională arătate ca fiind competente. Acestea îşi pot verifica competenţa, astfel încât, la rândul lor, pot pronunţa declinarea.
Ca atare, nu este obligatoriu ca soluţia de declinare să fie criticată pe calea recursului, astfel încât, dacă nu se procedează ca atare, să se invoce înaintea instanţei sau organului de jurisdicţie învestit prin declinare, puterea de lucru judecat a hotărârii. Soluţia de declinare poate fi contestată prin intermediul recursului dar, indirect, poate fi înlăturată şi prin analizarea propriei competenţe pe care o face instanţa sau organul de jurisdicţie sesizat prin hotărârea de declinare, şi care pot aprecia că nu sunt competente.
Cu toate acestea, dacă împotriva hotărârii de declinare nu se declară recurs, şi nici nu este provocat un conflict de competenţă, necompetenţă instanţei care a soluţionat cauza primită prin declinare nu poate fi invocată în căile de atac împotriva hotărârii sale, deoarece hotărârea de declinare, prin care i s-a stabilit competenţa, a intrat în puterea lucrului judecat;
- produce efecte -dezînvestirea unei jurisdicţii şi învestirea celeilalte-la momentul rămânerii sale irevocabile, iar nu la momentul pronunţării;
- poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la data pronunţării;
- dosarul va fi trimis la instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.
Totuşi, în cazul în care calea de atac este exercitată chiar de partea care a obţinut declinarea, dosarul va fi trimis de îndată pentru că este evidentă tendinţa de tergiversare a judecăţii.
Ce se va întâmpla însă cu calea de atac exercitată, cu atât mai mult cu cât este posibil ca instanţa sau organul de jurisdicţie învestite prin declinare să nu fie competente? Soluţia oferită de art. 158 alin. (4) să însemne că recursul nu mai trebuie soluţionat? Apreciem că textul trebuie interpretat în sensul că exercitarea căii de atac nu obligă instanţa care a constatat necompetenţă să trimită dosarul în recurs, însă vor avea această obligaţie instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională cărora le-a fost înaintată pricina.
Desigur, dacă instanţa de recurs va constata abuzul de drept procesual, va putea face aplicarea prevederilor art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a);
- actele îndeplinite la instanţa necompetentă sunt lovite de nulitate [art. 105 alin. (1)] cu excepţia probelor, care rămân câştigate judecăţii, instanţa competentă dispunând refacerea lor numai pentru motive temeinice (art. 160).
în cazul în care părţile au stipulat în convenţie soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului, instanţa învestită se va declara necompetentă, conform art. 340 C. proc. civ., respingând acţiunea ca inadmisibilă.
In atare ipoteză, dispoziţiile art. 158 privitoare la declinarea competenţei nu pot opera, dat fiind dispoziţiile art. 344-351 C. proc. civ. privitoare la constituirea tribunalului arbitrai. - C.A. Ploieşti, decizia nr. 1252/1994, B.J./1993-1997, p. 590.
Competenţă - determinare cu prioritate
Instanţa a dispus suspendarea cauzei în baza prevederilor art. 244 pct. 2 C. proc.
Citește mai mult
civ., cu toate că avea obligaţia ca întâi să stabilească dacă este competentă să soluţioneze cauza şi numai după ce aprecia că are o astfel de competenţă, să se pronunţeasupra cererii de suspendare. Neprocedând astfel, a luat o măsură ilegală ce se impune a fi desfiinţată. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 735/1998, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie - set 3/1999, p. 25.
Comunicări neprocedurale. Efect
Faptul că în cauză s-au efectuat două comunicări neprocedurale ale sentinţei către părţile în litigiu nu este o situaţie de natură să deroge de la art. 158 alin. (3) C. proc. civ. - C.A. Bucureşti, Secţia a IH-a civilă, decizia nr. 972/2004, Practică judiciară civilă pe anii 2003-2004, p. 426.
Declinarea competenţei. Cale de atac. Termen
Textul art. 158 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă o normă specială care stabileşte că pentru toate căile de atac formulate împotriva hotărârii de declinare a competenţei (inclusiv recursul) termenul se calculează de la pronunţarea hotărârii, neproducând niciun efect faptul că, în speţă, tribunalul a menţionat în dispozitivul deciziei că termenul de recurs curge de la comunicare şi că decizia recurată a fost comunicată părţilor. în raport cu formularea expresă a textului, această împrejurare nu poate modifica momentul curgerii termenului pentru declararea recursului. - C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 673/1999, Jurisprudenţa pe anul 1999, p. 196.
Necompetenţă - invocare pe cale de excepţie
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea competenţei materiale este inadmisibilă. Invocarea acestei excepţii este posibilă numai pe parcursul derulării procesului sau prin intermediul căilor de atac promovate împotriva unei astfel de hotărâri. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 3963/2003, apud R. Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil-practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 188.
Notă - Necompetenţă se invocă pe cale de excepţie doar dacă neregularitatea procedurală este sesizată în cursul derulării procesului, după sesizarea instanţei şi înainte de pronunţarea unei hotărâri, indiferent dacă judecata este în primă instanţă sau în căile de atac.
Dacă necompetenţă este invocată prin cererea de exercitare a unei căi de atac, critica constituie un motiv de apel, recurs sau contestaţie în anulare, şi nu o excepţie.
Necompetenţă teritorială. Invocare
Excepţia de necompetenţă teritorială a fost ridicată în mod greşit de către contestatorul care s-a adresat unei instanţe necompetente, această excepţie relativă putând fi invocată numai de către pârât. - T. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 635/R/2000, apud Al. Ţiclea, Dreptul muncii. Culegere de practică judiciară, Editura Rosetti, p. 243;
Fiind o hotărâre pronunţată potrivit regulilor procedurii comune, hotărârea de declinare nu este supusă căii de atac a cererii în anulare prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, ci recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare, recurs ce poate fi exercitat atât de
Citește mai mult
creditorul-reclamant, cât şi de debitorul-pârât.” - I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 181-182.1. Prin Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 173 din 19 martie 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 158 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 17 C. proc. civ., contravine principiilor constituţionale prevăzute de art. 16,21 şi 51, precum şi dispoziţiilor 123 şi art. 125 alin. (2) şi (3) din Constituţie2, întrucât, potrivit articolelor
Citește mai mult
criticate, prorogarea legală de competenţă poate opera cu încălcarea normelor de competenţă absolută. Se apreciază că instanţele judecătoreşti nu îşi pot prelungi competenţa pentru a soluţiona litigii care intră în competenţa altor organe de jurisdicţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că, potrivit art. 125 şi 128 din Constituţie, numai legiuitorul este în măsură să reglementeze competenţa instanţelor de judecată. în virtutea acestei prerogative, legiuitorul stabileşte hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac şi condiţiile în care pot fi folosite aceste căi.
în ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei şi nu se întrerupe cursul judecăţii, acestea nu pot fi atacate,
de regulă, decât o dată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual civil, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art. 158 alin. (2) C. proc. civ., că încheierile prin care instanţa judecătorească se declară competentă să soluţioneze cererile accesorii şi incidentale pot fi atacate cu apel sau recurs numai o dată cu hotărârea asupra fondului, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus.
Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai o dată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei corespunde necesităţii de a asigura desfăşurarea procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră la art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane „la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale”. Sub acest aspect, prin asigurarea posibilităţii exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, se garantează accesul liber la justiţie. In pagina ce urmează este prezentat formularul utilizat de instanţe atunci când este înaintat dosarul în care s-a pronunţat soluţia declinării de competenţă.
2. Prin Decizia nr. 502 din 13 iunie
2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 6 iulie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a susţinut că textul de lege criticat permite instanţei de judecată să decidă asupra propriei competenţe, fapt ce determină un exces de putere la nivelul autorităţii judecătoreşti şi încălcarea mai multor dispoziţii constituţionale.
Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea a observat că textul de lege criticat reglementează excepţia de necompetenţă, ca mijloc procedural prin care partea interesată poate solicita instanţei judecătoreşti învestită cu judecarea pricinii să se pronunţe cu privire la propria competenţă, iar, în cazul în care constată că nu este competentă, să trimită cauza spre judecare instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale competente potrivit legii.
Soluţionarea acestui incident procedural, se realizează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală, în temeiul art. 17 C. proc. civ., care consacră prorogarea legală de competenţă. în virtutea acestui text de lege, instanţa judecătorească învestită prin cererea de chemare în judecată îşi prelungeşte competenţa cu privire la soluţionarea cererilor accesorii şi incidentale, dată fiind
dependenţa acestora faţă de acţiunea principală, respectiv acţiunea prin care s-a declanşat procesul civil. Curtea a constatat că o atare soluţie legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată unitară a cauzei, cu privire la toate pretenţiile formulate de părţi în legătură cu raporturile juridice deduse judecăţii.
De asemenea, în condiţiile în care asupra excepţiei de necompe-tenţă instanţa se pronunţă cu precădere, potrivit art. 137 C. proc. civ., după ce, în prealabil, a pus în discuţia părţilor cererea astfel formulată, Curtea nu a putut reţine critica potrivit căreia dispoziţiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ. aduc atingere mai multor drepturi consacrate constituţional, textul de lege criticat constituind o normă de procedură, reglementată de legiuitor în temeiul prevederilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2).
De altfel, art. 158 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. prevede posibilitatea părţilor de a ataca cu apel sau recurs, în condiţiile legii, încheierea prin care instanţa judecătorească se declară competentă să soluţioneze acţiunea principală, respectiv hotărârea prin care aceasta se declară necompetentă, astfel încât legiuitorul a asigurat toate garanţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu în sistemul nostru procesual.