Art. 159 cod procedura civila Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
Secţiunea II
Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat
Art. 159
(1)Necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică:
1.în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;
2.în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;
3.în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
(2)În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.
codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
Art. 1591
(1)Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.
(2)Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
(3)Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
(4)La prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
(5)Verificarea competenţei conform alin. (4) nu împiedică formularea excepţiilor de necompetenţa în cazurile şi condiţiile prevăzute la alin. (1)-(3), asupra cărora judecătorul se va pronunţa în condiţiile legii.
Codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
| ← Art. 158 cod procedura civila Excepţiile de procedură şi... | Art. 160 cod procedura civila Excepţiile de procedură şi... → |
|---|
I. Competenta materială
1. Ordine publică. 1) Dispoziţiile legale privind competenţa materială sunt de ordine publică şi se pot invoca în orice fază a procesului, chiar din oficiu (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 47/1998);
2) Excepţia de necompetenţă ratione materiae, interesând repartiţia atribuţiilor între diferitele instanţe ale organizării judecătoreşti, ierarhia care le uneşte fiind de ordine publică, părţile nu o pot modifica prin convenţie şi deci nu o pot dobândi nici prin judecată (Trib. Ilfov
III, 30 aprilie 1909, Em. Dan, Codul adnotat, p. 183, nr. 4);
2
Citește mai mult
. Prioritatea examinării. Judecătorii sunt datori să-şi examineze mai întâicompetenţa lor din cauza materiei, chiar atunci când nevenirea reclamantului ar trebui să apere pe pârât, căci pentru a se da valabil o hotărâre în lipsa reclamantului trebuie neapărat ca instanţa judecătorească să aibă competenţa ratione materiae (Cas. II, 23 august ,7 871, Em. Dan, Codul adnotat, p. 184, nr. 14);
3. Invocare din oficiu. 1) Necompe-tenţa din cauza materiei poate fi ridicată din oficiu şi admisă chiar când părţile consimt a fi judecate (Trib. Dolj II, 19 martie 1984, Em. Dan, Codul adnotat, p. 184, nr. 6);
2) Necompetenţă ratione materiae, fiind de ordine publică, poate fi invocată chiar din oficiu de către instanţă (Cas., Secţiile Unite, 12 noiembrie 1909; Cas. I, 19 februarie 1907; Trib. Fălciu, 15 septembrie 1900, Em. Dan, Codul adnotat, p. 184 nr. 7).
II. Competenta teritorială absolută
4. Divorţ. Normele de competenţă teritorială în materie de divorţ nu sunt de natură dispozitivă, ci au caracter imperativ. Prin urmare, potrivit art. 1 59 şi art. 162 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială în materie de
divorţ, fiind de ordine publică, poate fi invocată în tot cursul procesului, la instanţa de fond, precum şi înaintea instanţei de recurs (Trib. Jud. Suceava, secţia civilă, decizia nr. 281 din 20 martie
1984, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 62).
III. Competenta teritorială relativă
5. Cererea părţilor. Potrivit art. 159 C. proc. civ., necompetenţă teritorială nu are caracter imperativ, ceea ce înseamnă că instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să îşi decline din oficiu competenţa, ci numai la cererea părţilor (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 66/1958, în C.D. 1958, p. 250).
Notă: Soluţia trebuie nuanţată. Numai în pricinile privitoare la bunuri şi numai dacă nu este vorba de unul din cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ., competenţa teritorială este relativă. în celelalte situaţii, necompetenţă teritorială este absolută;
6. Competenţa ratione loci. Prevederile art. 5 C. proc. civ., referitoare la competenţa ratione loci a instanţei domiciliului pârâtului nu sunt imperative. Aşa fiind, dacă nu sunt invocate de părţile interesate (pârâţi), ele nu pot fi invocate din oficiu de către instanţă (Trib.
Jud. Suceava, secţia civilă, sentinţa nr. 4/1988, în R.R.D. nr. 5/1989, p. 61).
Notă: Soluţia trebuie nuanţată. Caracterul de ordine privată sau de ordine publică al normelor de competenţă teritorială rezultă din combinarea art. 159 pct. 3 C. proc. civ. cu art. 19 C. proc. civ. în consecinţă, despre norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. nu se poate spune că ar avea caracter dispozitiv (mai exact, de ordine privată), fără a se ţine cont şi de natura pricinii. Spre exemplu, cererea în anularea căsătoriei este de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului (art. 5 C. proc. civ.), însă competenţa teritorială este absolută (art. 159 pct. 3 şi art. 19 C. proc. civ., cel din urmă interpretat per a contrario);
7. Contencios administrativ. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, judecarea acţiunilor formulate în baza acestei legi este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. întrucât dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, iar, competenţa după calitatea persoanei nu este de ordine publică, reclamantul poate renunţa la favoarea creată prin Legea nr. 29/1990, introducând cererea la instanţa de la domiciliul (sediul) pârâtului (C.S.]., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 351/2000, în Juridica nr. 8/2000, p. 319. în acelaşi sens: C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 66/1994, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 112; decizia nr. 115/1994, în B.J. 1994, p. 648; decizia nr. 737/1995, în B.J. 1995, p. 596).
Notă: Intr-o altă opinie, este adevărat minoritară, se apreciază că, în materia contenciosului administrativ, competenţa teritorială are caracter absolut, astfel
cum rezultă destul de clar din art. 159 pct. 3 C. proc. civ., combinat cu art. 19 C. proc. civ., ultimul interpretat per a contrario, în sensul că numai în pricinile privitoare la bunuri (afară de cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ.) competenţa teritorială este relativă; în pricinile care nu privesc bunuri (cum este cazul litigiilor de contencios administrativ) părţile nu ar putea conveni să se judece la o altă instanţă decât cea competentă teritorial potrivit legii.
în actuala reglementare - Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 10 alin. (3) - se prevede expres că: „Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale".
2. Având în vedere dispoziţiile art. 19, părţile nu pot înlătura competenţa unei instanţe de acelaşi grad în cazurile prevăzute de art. 13-16 precum şi în litigiile privitoare la persoane.
Aborgare implicită. Competenţă
Instanţele judecătoreşti sunt competente să constate abrogarea implicită a unei dispoziţii înscrise într-o lege adoptată anterior Constituţiei României din 8 decembrie 1991, fără ca prin aceasta să încalce competenţa Curţii Constituţionale stabilită prin Constituţie şi Legea nr. 47/1992 (republicată la 7 august 1997).
Numai dacă instanţele ar fi constatat că textul în discuţie este în vigoare, dar intră în coliziune cu legea fundamentală, ar fi existat o excepţie de neconstituţionalitate a cărei soluţionare era de competenţa Curţii Constituţionale. -
Citește mai mult
CurteaSupremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 573/2000, Dreptul nr. 5/2001, p. 242-243.
Legea nr. 18/1991
Potrivit art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, toate terenurile fără construcţii, neafectate de lucrări de investiţii, se restituie, la cerere, prin ordinul prefectului.
De vreme ce prefectul nu are atribuţii jurisdicţionale, cererea adresată instanţei, în condiţiile art. 159 pct. 1 C. proc. civ., devine inadmisibilă. - T. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, sentinţa nr. 272/1998, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1998, p. 172.
Cât priveşte competenţa teritorială, rezultă din art. 159 pct. 3 că este reglementată de norme imperative numai atunci când părţile nu o pot înlătura. Iar când nu o pot înlătura ne arată art. 19 C. proc. civ. Rezultă din text două categorii de
cauze în care competenţa este reglementată de norme imperative: în cauzele privind bunuri, stabilite de art. 13-16 C. proc. civ.; în cauzele referitoare la alte materii, cum ar fi de exemplu starea şi capacitatea persoanelor.” - V.M.
Citește mai mult
Ciobanu, G. Boroi, Unele consideraţii referitoare la competenţa teritorială în procesul ciuil, (II), Dreptul nr. 5/1997, p. 49-52.