Art. 253 cod procedura civila Perimarea Judecata
| Comentarii |
|
Capitolul III
Judecata
Secţiunea VI
Perimarea
Judecata
Secţiunea VI
Perimarea
Art. 253
(1)Dacă instanţa constată că perimarea nu a operat, pronunţă o încheiere, care poate fi atacată o dată cu fondul procesului.
(2)Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.
codul de procedură civilă actualizat prin:OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
| ← Art. 252 cod procedura civila Perimarea Judecata | Art. 254 cod procedura civila Perimarea Judecata → |
|---|
Citește mai mult
Codul de procedura Civila up-gradeed din 2013. El a disparut intr-un mod straniu.I. Cale de atac
1. Perimarea recursului. 1) Dispoziţia ce prevede că hotărârea dată în perimare este supusă recursului nu trebuie să fie interpretată în sensul că şi hotărârea de perimare a recursului este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. Acest text, la data când a fost introdus în Codul de procedură civilă, a urmărit numai să desfiinţeze apelul împotriva hotărârilor date în perimare, iar nu să deschidă posibilitatea recursului la recurs, contrar întregului sistem al codului. Textul este situat în Capitolul III al Titlului III privitor la judecata în primă instanţă şi,
Citește mai mult
deci, se referă numai la hotărârile pronunţate în fond de prima instanţă. Este adevărat că art. 316 C. proc. civ. prevede că se aplică şi în recurs textele privitoare la instanţa de fond, însă numai în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privitor la recurs. Or, legea nu prevede în general posibilitatea de a se ataca o hotărâre dată asupra recursului cu alt recurs. Perimarea este un simplu incident în judecarea cauzei, incident care se rezolvă în cursul judecăţii pe cale de excepţie, astfel că nu se poate admite ca, pentru hotărârea prin care se rezolvă acest incident, să existe o cale de atac pe care legea nu o îngăduie cu privire la hotărârea asupra fondului. S-a urmărit deci numai suprimarea apelului cu privire la hotărârile pronunţate în perimare de către prima instanţă (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1174/1975, înI.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 390, nr. 201). în acelaşi sens: Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2066/1956, în C.D. 1956, p. 268;
2) Recursul împotriva deciziei prin care se constată perimarea judecăţii recursului este inadmisibil, o asemenea decizie fiind irevocabilă, potrivit art. 377 pct. 4 C. proc. civ. (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 951/2002, în B.J. - Bază de date);
3) Potrivit art. 253 alin. (2)C. proc. civ., hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Acest text de lege este situat în Titlul III al Codului de procedură civilă - procedura înaintea primei instanţe. Potrivit art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, iar cele privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor care reglementează cele două căi de atac. Conform art. 299 C. proc. civ, sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională. Prin urmare, hotărârile pronunţate în recurs, indiferent de soluţia adoptată, nu sunt susceptibile de
a fi atacate cu recurs, ci, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri irevocabile (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 710/2004);
4) Judecarea recursului a fost suspendată în baza dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., urmare a decesului intimaţilor-pârâţi.
Dat fiind temeiul de drept al suspendării, art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pricina trebuia repusă pe rol în condiţiile art. 245 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că judecata putea fi reîncepută prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor.
Dispoziţiile de procedură menţionate exclud ideea că actul de procedură urma a fi îndeplinit din oficiu, câtă vreme redeschiderea judecăţii putea fi făcută doar cu arătarea moştenitorilor părţilor decedate pe parcursul judecăţii, aşa încât corect s-a dispus perimarea cererii (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1614/2006, în B.J. - Bază de date).
Notă: Prin hotărârea rezumată, înalta Curte a soluţionat recursul declarat împotriva unei decizii de perimare a recursului, pronunţată de curtea de apel, îndepărtându-se astfel de jurisprudenţa constată şi de opinia exprimată majoritar în doctrină potrivit căreia hotărârea de perimarea recursului este, ca orice altă hotărâre pronunţată în recurs, irevocabilă.
II. Constituţionalitate
2. Accesul liber la justiţie. Dreptul la apărare. Dreptul la un proces echitabil.
Art. 253 alin. (2) C. proc. civ. este constituţional în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi art. 24 din Constituţie. în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie, dispoziţiile art. 253 alin. (2) C. proc. civ. constituie tocmai o reglementare a exercitării dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime, drept fundamental prevăzut la art. 21 din Constituţie.
De asemenea, o componentă a dreptului la apărare o constituie şi posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii prin care se constată perimarea. Prevederea legală potrivit căreia termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărârii care constată perimarea nu încalcă dreptul la apărare, întrucât părţile sunt încu-noştinţate din timp despre judecată şi, prin urmare, au posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare. Perimarea reprezintă o sancţiune procedurală determinată de necesitatea de a se curma starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată lăsată în nelucrare timp de un an, din vina părţii. Totodată, nici un text
constituţional nu prevede obligativitatea curgerii termenului de exercitare a unei căi de atac de la data comunicării hotărârii judecătoreşti. De altfel, Codul de procedură civilă prevede şi alte situaţii în care termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărârii, iar nu de la comunicare (spre exemplu, art. 582, referitor la recursul împotriva ordonanţei preşe-dinţiale).
Niciun text al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu prevede că termenul de exercitare a unei căi de atac curge de la comunicarea hotărârii judecătoreşti. Dimpotrivă, este recunoscut dreptul statelor semnatare ale convenţiei de a-şi stabili propriile căi de atac, Curtea Europeană a Drepturilor Omului neputând fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne (art. 35 din Convenţie). Ca urmare, neexistând nicio neconcor-danţă între textul de lege criticat şi prevederi le art. 6 parag. 1 din Convenţie, nu se pune nici problema încălcării prevederilor art. 20 din Constituţie (C.C., Decizia nr. 311/2001, M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2002). în acelaşi sens: Decizia nr. 124/2006, M. Of. nr. 222 din 10 martie 2006.