Art. 34 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 34
(1)Încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este supusă la nicio cale de atac.
(2)Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul.
(3)Când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.
| ← Art. 33 cod procedura civila | Art. 35 cod procedura civila → |
|---|
Dacă însă hotărârea asupra fondului nu este susceptibilă de apel ci numai de recurs, întrucât încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul [alin. (2)] socotim că instanţa superioară „de fond" este chiar instanţa de recurs, sesizată în condiţiile art. 304^1.
2. Actele de procedură, inclusiv hotărârea, săvârşite de judecătorul a cărui cerere de recuzare s-a respins pe nedrept sunt lovite de nulitate, vătămarea părţii fiind
Citește mai mult
evidentă.Sancţiunea nulităţii hotărârii intervine în condiţiile art. 106 alin. (1) chiar dacă hotărârea nu a fost pronunţată de judecătorul recuzat, dacă după respingerea cererii de recuzare înaintea judecătorului respectiv s-au săvârşit acte de procedură ori au fost administrate dovezi.
Desigur că, dacă după respingerea cererii de recuzare judecătorul nu a mai participat la soluţionarea litigiului respectiv, chiar dacă se constată că cererea de recuzare a fost respinsă pe nedrept, nu se impune refacerea actelor de procedură şi a dovezilor administrate în primă instanţă, pentru că partea nu a suferit nicio vătămare.
3. Instanţa superioară de fond nu va reface toate actele şi dovezile administrate în primă instanţă, ci numai acelea săvârşite după respingerea cererii de recuzare.
4. Constatând nulitatea hotărârii, instanţa superioară de fond va reţine pricina şi va rejudeca fondul, în respectarea cerinţelor art. 297 alin. (2) teza a ll-a, aplicabile şi în recurs, conform art. 316.
Cerere de recuzare.
Respingere. Cale de atac
1. Potrivit art. 34 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare se poate ataca numai odată cu fondul.
Prin urmare, declararea unei căi de atac separate numai în contra acestei încheieri, este inadmisibilă. - Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 5/2000, B.J./2000, p. 62.
2. Faţă de soluţia de respingere a cererii de recuzare, încheierea din
12.10.2000 nu putea fi atacată separat cu apel, aşa cum s-a procedat în cauză.
Pe de altă parte, împrejurarea că în decizia tribunalului,
Citește mai mult
care a soluţionat apelul, s-a prevăzut posibilitatea exercitării recursului în 15 zile de la data comunicării, este lipsit de relevanţă, câtă vreme căile de atac sunt cele prevăzute de legiuitor şi nu de judecător. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 35 l/R/2001, Juridica nr. 2/2001, p. 96.Prin Decizia nr. 382 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 12 iunie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 C. proc. civ.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a susţinut că textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi accesul liber la justiţie, întrucât, în condiţiile în care încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul, iar cererea de recuzare este
Citește mai mult
formulată în faza procesuală a recursului, partea interesată este lipsită de calea de atac împotriva unei astfel de încheieri.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că asupra constituţionalităţii art. 34 C. proc. civ. s-a mai pronunţat, de exemplu prin Decizia nr. 547/2005, publicată în Monitorul Oficial aî României, Partea I, nr. 1.030 din 21 noiembrie 2005. Cu acel prilej, instanţa constituţională a reţinut că recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. Tocmai în considerarea acestui principiu constituţional consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, ca şi aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Totodată, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională
în jurisprudenţa sa, accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate instanţele judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care, în considerarea unor situaţii speciale, poate institui reguli speciale.
în ceea ce priveşte invocarea înfrângerii prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a constatat că prin dispoziţiile legale deduse controlului de constituţionalitate legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.
De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate nu contravin nici art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât acesta se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea.
I. Procedură
1. Respingerea recuzării. 1) Potrivit art. 34 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare
se poate ataca numai odată cu fondul. Prin urmare, declararea unei căi de atac separate, numai împotriva acestei încheieri, este inadmisibilă (C.S.J., Complet de 9 judecători, decizia nr. 5/2000, în B.J. - Bază de date);
2) Cum hotărârea ce se va pronunţa în procesul de revizuire, în cadrul căruia s-a făcut recuzarea, este supusă recursului, încheierea prin care s-a respins
recuzarea va putea fi atacată cu recurs odată cu fondul, aşa încât
Citește mai mult
contestaţia în anulare îndreptată împotriva acestei încheieri este inadmisibilă (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2330/2000);II. Constituţionalitate
2. înfăptuirea justiţiei. Folosirea căilor de atac. Art. 31 şi art. 34 C. proc. civ. sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 21, art. 123 alin. (1), art. 128 şi ale art. 150 alin. (1) [art. 124 alin. (1), art. 125, respectiv art. 154 alin. (1) în urma republicării - n.a.] din Constituţie, precum şi cu cele ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Art. 128 din Constituţie, privind căile de atac, lasă la latitudinea legiuitorului ordinar reglementarea acestora, ceea ce îi permite acestuia din urmă să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătoreşti, aşa cum a procedat prin art. 34 alin. (1) C. proc. civ., fără a se putea afirma că, procedând astfel, ar contraveni dispoziţiei constituţionale.
Potrivit art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie, reglementarea competenţei şi procedurii de judecată se află în aria de reglementare a legiuitorului, iar instituirea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, stabilit de către acesta într-un domeniu care, prin specificul său, face necesară o
asemenea reglementare, nu conţine niciun aspect de neconstituţionalitate. De altfel, reglementarea actuală din Codul de procedură civilă nu lipseşte partea interesată de dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins recuzarea, iar faptul că exerciţiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei nu reprezintă un impediment real, sub raport constituţional, al exerciţiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri legiuitorul a urmărit-şi este o raţiune suficientă - să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac şi să realizeze un spor de celeritate în soluţionarea cauzelor (C.C., Decizia nr. 244/2002, M. Of. nr. 753 din 15 octombrie 2002);
3. Liberul acces la justiţie. Dreptul la un proces echitabil. Recuzarea nu constituie o acţiune de sine-stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. Tocmai în considerarea acestui principiu constituţional, consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, ca şi aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Curtea a reţinut că prevederile art. 34
C. proc. civ. nu contravin nici art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât acesta se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea (C.C., Decizia nr. 382/2006, M. Of. nr. 505 din 12 iunie 2006. în acelaşi sens: Decizia nr. 624/2006, M. Of. nr. 914 din 9 noiembrie 2006).
Notă: în considerentele deciziei se strecoară o eroare atunci când se afirmă că art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cum este recuzarea.
Articolul menţionat consacră dreptul la un proces echitabil, printre garanţiile unui astfel de proces fiind şi dreptul la un tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că revine statelor contractante obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar în aşa fel încât acesta să răspundă exigenţelor art. 6 parag. 1, în rândul cărora un loc eminent îl ocupă de netăgăduit asigurarea imparţialităţii instanţelor care îl compun.
Dispoziţiile legale interne referitoare la incompatibilitate, abţinere şi recuzare au tocmai scopul de a asigura imparţialitatea obiectivă a judecătorului.
Bogata jurisprudenţă a Curţii referitoare la acest aspect " denotă fără echivoc că instanţa europeană analizează compatibilitatea normelor de drept intern sau aplicarea acestora cu exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţie, deşi ele nu privesc fondul cauzei, ci aspecte de ordin procedural.