Art. 31 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 31
(1)Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat.
(2)Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.
(3)În cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură.
codul de procedură civilă actualizat prin:OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
| ← Art. 30 cod procedura civila | Art. 32 cod procedura civila → |
|---|
Legiuitorul a înlăturat publicitatea pentru soluţionarea acestui incident procedural nu pentru că „dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi", ci din necesitatea soluţionării rapide a cererii de recuzare, astfel încât întreruperea procesului [conf. alin. (3)] să dureze cât mai puţin.
2. Interogatoriul nu poate fi administrat, per a contrario, nici pentru combaterea motivelor de recuzare de vreme ce instanţa decide
Citește mai mult
asupra recuzării fără prezenţa părţilor, ceea ce înseamnă că judecătorul recuzat nu ar avea cui să adreseze întrebări.3. Ascultarea judecătorului permite instanţei de recuzare să cunoască nu numai motivele invocate de parte, ci şi poziţia acestuia.
4. în cazul în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate a unor texte care reglementează recuzarea, este necesar ca părţile să fie citate pentru a-şi exprima părerea asupra excepţiei deoarece, în condiţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor.
Concluziile asupra excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să fie puse înaintea completului care judecă recuzarea, iar nu înaintea completului care soluţionează litigiul, şi din care face parte judecătorul recuzat.
întrucât numai asupra recuzării instanţa decide în camera de consiliu, în respectarea prevederilor art. 121 alin. (1), părţile îşi vor spune punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate în şedinţă publică.
1. Prin Decizia nr. 225 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 20 septembrie 2001, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) C. proc. civ.
Autorul excepţiei a arătat că textul procedural încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (2) din Constituţie.
Curtea a respins excepţia cu motivarea că art. 31 alin. (1) C. proc. civ. nu încalcă dreptul la apărare garantat de art. 24 alin. (1) din Constituţie, întrucât judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune
Citește mai mult
în mod necesar dezbateri contradictorii. Prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri.Nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 21 din Constituţie faţă de existenţa art. 34 C. proc. civ.
2. Prin Decizia nr. 244 din 17 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 15 octombrie 2002, Curtea Constituţională a respins ca
nefondată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) şi (2) şi 34 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Autorul excepţiei a susţinut că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21, 51, 123 alin. (1), 128 şi 150 din Constituţie precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
I. în legătură cu incidenţa dispoziţiilor constituţionale ale art. 150 alin. (1) potrivit cărora „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”, Curtea Constituţională a constatat că, ulterior intrării în vigoare a Constituţiei, Codul de procedură civilă a fost modificat expres prin mai multe acte normative, de exemplu, prin Legile nr. 104/1992, nr. 65/193, nr. 7/1996 şi nr. 99/1999, precum şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001. Rezultă că în caz de contradicţie cu o dispoziţie constituţională nu se pune problema aplicării art. 150 alin. (1) din Constituţie, ci aceea a controlului legitimităţii constituţionalităţii a prevederilor acestui act normativ.
în acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, de exemplu, prin Decizia nr. 90 din 4 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995, şi nu au fost aduse în discuţie în prezentul dosar elemente noi de natură să determine modificarea acestei jurisprudenţe.
II. Analizând susţinerile autorului excepţiei, Curtea a constatat că prevederile art. 31 alin. (1) C. proc. civ. nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Constituţie, care interzic îngrădirea prin lege a accesului liber la justiţie, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri. încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca o dată cu fondul, instanţa superioară de fond urmărind a reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă, atunci când se constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă.
Curtea nu a putut reţine nici susţinerea referitoare la neconstituţio-nalitatea prevederilor alin. (2) al art. 31 C. proc. civ., prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale. în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a statuat că reglementare procedurii de judecată, care include şi sistemul probator, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Este, de altfel, o soluţie care rezultă din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Compe-
tenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”.
III. Referitor la susţinerea potrivit căreia prevederile art. 43 alin. (1) C. proc. civ. contravin dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, Curtea a constatat de asemenea, că este neîntemeiată. Faptul că încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este supusă niciunei căi de atac nu constituie o înfrângere a dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, potrivit cărora „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Textul constituţional pretins încălcat lasă la latitudinea legiuitorului ordinar reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia din urmă să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătoreşti, aşa cum a procedat prin art. 34 alin. (1) C. proc. civ., fără a se putea afirma că, procedând astfel, ar contraveni dispoziţiei constituţionale.
în ceea ce priveşte neconstitu-ţionalitatea dispoziţiilor alin. (2) al art. 34 C. proc. civ., Curtea a reţinut că, în realitate, nemulţumirea autorului excepţiei constă în faptul că nu dispune de o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea, distinctă de cea îndreptată împotriva soluţiei pe fond.
în condiţiile în care însă, potrivit art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie, reglementarea competenţei şi procedurii de judecată se află în aria de reglementare a legiuitorului, instituirea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, stabilit tot de către acesta într-un domeniu care, prin specificul său, face necesară o asemenea reglementare, nu conţine niciun aspect de neconstituţionalitate.
De altfel, reglementarea actuală din Codul de procedură civilă nu lipseşte partea interesată de dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins recuzarea, iar faptul că exerciţiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei nu reprezintă un impediment real, sub raport constituţional, al exerciţiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri legiuitorul a urmărit -şi este o raţiune suficientă- să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac şi să realizeze un spor de celeritate în soluţionarea cauzelor.
IV. Totodată Curtea a constatat că dispoziţiile art. 51 din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză şi, în consecinţă, nu poate reţine încălcarea lor.
V. în sfârşit, Cutea a reţinut că prevederile de lege criticate nu contravin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât acesta se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, el nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea.
3. Prin Decizia nr. 484 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 12 iulie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au
susţinut, în esenţă, că art. 31 alin. (1) C. proc. civ. îngrădeşte în mod nepermis drepturile prevăzute de art. 16 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece permite prezenţa, în camera de consiliu în care se judecă cererea de recuzare, a judecătorului împotriva căruia s-a formulat o asemenea cerere, în vreme ce părţile nu beneficiază de acelaşi drept, nefiind citate. Prin aceasta, autorii excepţiei au considerat că se creează o poziţie privilegiată a magistratului recuzat, faţă de părţile din proces, încăl-cându-se egalitatea de tratament a persoanelor în faţa legii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) C. proc. civ. au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală ca şi în prezenta cauză şi cu motivări asemănătoare, soluţia adoptată fiind de fiecare dată aceea de respingere ca neîntemeiată (spre exemplu, Decizia nr. 38 din 19 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 21 februarie 2006).
în aceste decizii Curtea a reţinut că judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanţa pronunţând în şedinţă publică o încheiere asupra recuzării, prin această reglementare legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri. încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca odată cu fondul, instanţa de control judiciar urmând a reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă, atunci când constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă. Totodată, Curtea a arătat că cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. Tocmai în considerarea acestui principiu constituţional, consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, precum şi de aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac.
1. Prioritate. 1) Soluţionând litigiul înainte ca instanţa competentă să fi judecat cererea de recuzare formulată verbal la adresa tuturor judecătorilor curţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 57/1999);
2) Hotărârea pronunţată de un judecător recuzat, fără ca cererea de recuzare
să fi fost soluţionată, este lovită de nulitate (C.A. Calaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 542/2002 în C.J., nr. 11/2002, p. 50);
3) în cazul în care instanţa a respins cererea ca nefondată, fără a se ţine seama
Citește mai mult
de existenţa cererii scrise a reclamantului privind recuzarea membrilor completului de judecată, hotărârea se va casa cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care, în prealabil, va soluţiona cererea de recuzare potrivit normelor procedurale în materie (Trib. Jud. Satu-Mare, secţia civilă, decizia nr. 36/1970, în R.R.D. nr. 10/1970, p. 62).Notă: Soluţia este greşită în privinţa casării cu trimitere deoarece, dacă instanţa care a pronunţat hotărârea recurată nu a rezolvat ori a soluţionat în mod greşit cererea de recuzare, admi-ţându-se recursul, se va casa cu reţinere, iar nu cu trimitere [cu excepţia situaţiei în care ar fi incident şi vreunul din cazurile prevăzute de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.] De altfel, sintagma „instanţa superioară de fond", utilizată de art. 34 alin. (3) C. proc. civ., desemnează şi instanţa ce rejudecă fondul după casarea cu reţinere, întrucât, prin definiţie, este vorba de o judecată de fond făcută de o instanţă superioară în grad celei care a pronunţat hotărârea recurată şi casată.
Această decizie este eronată şi în considerarea indicaţiei date instanţei de trimitere, în sensul de a rezolva, în prealabil, cererea de recuzare potrivit normelor procedurale în materie. Cererea de recuzare nu mai trebuie soluţionată, deoarece a rămas fără obiect, judecătorul respectiv devenind incompatibil. Aşadar, atunci când s-ar impune casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru că aceasta respinsese cererea în temeiul unei excepţii procesuale peremptorii ori a judecat în lipsa părţii care nu a fost legal citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, precum şi în alte situaţii dacă recursul a fost judecat de instanţa supremă, instanţa care a pronunţat hotărârea ce ulterior a fost casată nu va mai avea de soluţionat cererea de recuzare pe care o respinsese greşit în primul ciclu procesual;
II. Constituţionalitate
2. Accesul liber la justiţie. Dreptul la apărare. Art. 31 alin. (1) C. proc. civ. este constituţional în raport cu prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României. Judecarea cererii de recuzare în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, nu încalcă dreptul la apărare, deoarece aceasta nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, iar
instanţa pronunţă în şedinţă publică o încheiere asupra recuzării. Prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri. Nu se poate reţine nici îngrădirea exercitării accesului la justiţie, întrucât, potrivit art. 34 alin. (2) C. proc. civ., „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul", cu refacerea tuturor actelor şi dovezilor administrate la prima instanţă, atunci când, aşa cum prevede alin. (3) al aceluiaşi articol din acelaşi
cod, „instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă" (C.C., Decizia nr. 244/2002, M. Of. nr. 753 din 15 octombrie 2002).