Art. 362 cod procedura civila Hotărârea arbitrală
| Comentarii |
|
Hotărârea arbitrală
Art. 362
(1)Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi poate solicita, în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii, completarea ei. Hotărârea de completare se dă cu citarea părţilor.
(2)Greşelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile de calcul, pot fi rectificate, la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termenul prevăzut de alin. (1) sau din oficiu, printr-o încheiere de îndreptare.
(3)Hotărârea de completare sau încheierea de îndreptare face parte integrantă din hotărârea arbitrală.
(4)Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completarea sau îndreptarea hotărârii.
| ← Art. 361 cod procedura civila Hotărârea arbitrală | Art. 363 cod procedura civila Hotărârea arbitrală → |
|---|
1. Completarea hotărârii. Din litera şi spiritul dispoziţiei art. 362 C. proc. civ. rezultă că acesta se referă la situaţia în care arbitrii au omis să rezolve „un capăt de cerere", adică o pretenţie determinată din acţiunea reclamantului. Noţiunea de „capăt de cerere'' nu trebuie confundată cu susţinerile de fond ale părţilor, acestea nefiind cereri, ci simple apărări, pentru omisiunea cărora partea în cauză are la
dispoziţie căile legale de atac (C.A. Bucureşti, sentinţa nr. 202 din 27 octombrie 1981, în J.C.A. 1953-2000, p. 32-33);
2. îndreptarea greşelilor materiale.
Potrivit
Citește mai mult
art. 362 alin. (2) C. proc. civ., îndreptarea greşelilor materiale sau a altor erori evidente din textul hotărârii arbitrale, cum ar fi cele de calcul, este posibilă numai în raport cu dovezile existente la data pronunţării hotărârii criticate. Aşa fiind, modificarea unor calcule pe baza unor înscrisuri noi depuse pentru prima dată odată cu cererea de îndreptare nu este admisibilă, pentru că ar echivala cu o schimbare a fondului soluţiei, şi nu cu îndreptarea hotărârii (C.A. Bucureşti, sentinţa nr. 44 din 19 octombrie 1994, în J.C.A. 1953-2000, p. 32);