Art. 364 cod procedura civila Desfiinţarea hotărârii arbitrale
| Comentarii |
|
Desfiinţarea hotărârii arbitrale
Art. 364
Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive:
a)litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b)tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
c)tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d)partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e)hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533;
f)tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
g)hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h)dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;
i)hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
Art. 3641
(1)Părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.
(2)Renunţarea la acest drept se poate face, însă, după pronunţarea hotărârii arbitrale.
| ← Art. 363 cod procedura civila Hotărârea arbitrală | Art. 365 cod procedura civila Desfiinţarea hotărârii arbitrale → |
|---|
În aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, stabileşte că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrate constituie cale de atac.
Competenta de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul.
(Curtea Supremă de Justiţie, Secţii Unite, decizia nr. V din 25 iunie 2001
cu notă de Ion Deleanu)
DECIZIA Nr. V din 25 iunie
Citește mai mult
2001 privind aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anularePublicată în M. Of. nr. 675 din 25 octombrie 2001
Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare.
Ministerul Public a fost reprezentat de Traian Gherasim, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Adjunctul procurorului general a susţinut recursul în interesul legii astfel cum este formulat, cerând să se decidă în sensul că acţiunea în anulare, prevăzută la art. 364 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerată cale de atac împotriva unui act jurisdicţional şi că trebuie soluţionată potrivit procedurii de judecată în primă
instanţă, în complet format dintr-un judecător, pronunţându-se sentinţă susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
SECŢIILE UNITE, . deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
în aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă s-a constatat că nu există un punct- de vedere unitar în legătură cu desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare.
Astfel unele instanţe au considerat că acţiunile în anulare a hotărârilor arbitrale sunt acţiuni principale şi au procedat la judecarea acestora în primă instanţă, în compunerea prevăzută la art. 17 alin. 1 dîn Legea nr. 92/1992, republicată, pronunţând sentinte.
Alte instanţe au soluţionat, de asemenea, în primă instanţă astfel de acţiuni, dar au pronunţat decizii.
Au fost şi instanţe care, considerând că acţiunile în anulare îndreptate împotriva hotărârilor arbitrale sunt căi de atac, au procedat la judecarea acestora ca instanţe de apel, pronunţând decizii.
în fine, au fost şi instanţe care au considerat că acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale constituie o cale de atac ce trebuie soluţionată de instanţa judecătorească imediat superioară celei prevăzute la art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul, în complet prevăzut pentru judecarea recursului.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 364 din Codul de procedură civilă “hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, pentru unul din următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533;
f) tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;
i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii”.
Din această dispoziţie a legii rezultă similitudinea majorităţii motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 304 din Codul de procedură civilă.
De aceea se impune să se considere că acţiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conţinut şi efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Natura juridică a acestei căi de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel şi poate fi pusă în executare silită. Cum în procedura de drept comun o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că şi acţiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularităţi ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia, care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuşi cu cazurile de casare din materia recursului.
De altfel, din moment ce prin art. 367-368 din Codul de procedură civilă, referitoare la executarea hotărârii arbitrale, se prevede că hotărârea arbitrală este obligatorie şi că, la cererea părţii, poate fi învestită cu formulă executorie şi executată silit, întocmai ca şi o hotărâre judecătorească, iar prin art. 370-3703 din acelaşi cod se mai prevede că, în condiţiile aplicării dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, pot fi recunoscute şi executate în România şi hotărârile arbitrale străine, ar fi de neînţeles să se ajungă, pe calea acţiunii în anulare, la judecarea din nou a litigiului care a fost soluţionat de tribunalul arbitrai.
O atare interpretare se impune şi pentru că prin art. 364 din Codul de procedură civilă sunt prevăzute restrictiv cazurile în care poate fi desfiinţată o hotărâre arbitrală pe calea acţiunii în anulare, aşa cum, în întreg sistemul instituit prin Codul de procedură civilă, instanţa de control judiciar poate reforma hotărârile atacate numai în cazul constatării unor motive prevăzute limitativ de lege, relevându-se în această privinţă dispoziţiile din art. 304, art. 317-318, art. 322 şi art. 330 din codul menţionat.
Or, este de principiu că o judecată în fond presupune o examinare devolutivă a cauzei, care nu s-ar putea realiza în cazul în care soluţionarea pricinii ar urma să se facă în anumite limite prestabilite, cum sunt cele instituite prin art. 364 lit.
a)-i) din Codul de procedură civilă.
Mai mult, prevederea de la art. 365 alin. 1, cu referire la art. 342 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei care ar fi fost competentă să judece fondul pricinii dacă nu ar fi existat o convenţie arbitrală, este conformă principiilor ce guvernează căile de atac menţionate la art. 2 pct. 2 şi 3, la art. 3 pct. 2 şi 3 şi la art. 4 pct. 1 din acelaşi cod.
Reiese deci că în accepţiunea legiuitorului soluţionarea litigiului la tribunalul arbitrai constituie o judecată în fond, iar acţiunea în anulare, fiind o cale de atac, nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv.
Raţiunea acestei interpretări este dată şi de ansamblul reglementărilor care se referă la desfiinţarea hotărârii arbitrale.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 3641 din Codul de procedură civilă, “părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale", putând renunţa la acest drept numai după pronunţarea acelei hotărâri, reglementare care este asemănătoare cu prevederea cu caracter general înscrisă la art. 267 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, “după pronunţarea hotărârii, partea poate renunţa în instanţă la calea de atac”.
De asemenea, dispoziţiile de la art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitoare la procedura ce trebuie urmată de instanţa care examinează acţiunea în anulare, impun aprecierea că regulile respective de procedură sunt specifice unei căi de atac.
De altfel, o atare concluzie reiese şi din dispoziţia de la alineatul doi al articolului menţionat, potrivit căreia “hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs”.
Este de remarcat că şi raţiuni de echitate, în legătură cu fixarea taxei de timbru în raport cu valoarea obiectului litigiului, cer ca acţiunea în anulare să fie considerată cale de atac, timbrată ca atare, iar nu ca o acţiune propriu-zisă, care să
determine încasarea unei noi taxe integrale de timbru.
Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/ 1993, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează să se admită recursul în interesul legii şi să se stabilească că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac, iar competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul.
Pe cale de consecinţă, ţinându-se seama de natura juridică sui generis a acestei căi de atac, care impune instanţei examinarea cauzei în limitele prestabilite de dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă, ce conţin motive având similitudine cu cele înscrise în art. 304 din acelaşi cod, completul de judecată pentru soluţionarea unei atari căi de atac va fi constituit, în raport cu nivelul instanţei competente, din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, chiar dacă, în conformitate cu art. 366 alin. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată cu recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE în numele legii DECIDE:
Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
în aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, stabileşte că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac.
Competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul.
Pronuntată în şedinţă publică la data de 25 iunie 2001.
NOTĂ
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a exercitat recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în
anulare. Susţinându-se recursul astfel cum acesta a fost formulat, s-a cerut să se decidă în sensul că acţiunea în anulare, prevăzută de art. 364 din Codul de procedură civilă, “nu poate fi considerată cale de atac împotriva unui act jurisdicţional şi că trebuie soluţionată potrivit procedurii de judecată în primă instanţă, în complet format dintr-un judecător, pronunţându-se sentinţă susceptibilă de a fi atacată cu recurs”.
Având a se pronunţa asupra recursului în interesul legii, Curtea Supremă de Justiţie a constatat, mai întâi, divergenţa soluţiilor instanţelor judecătoreşti, în legătură cu chestiunea de drept constituită în obiect al recursului. într-adevăr, unele instanţe au considerat că acţiunea în anularea hotărârii arbitrale este o acţiune principală şi au procedat la judecarea acesteia în primă instanţă, în compunerea prevăzută de art. 17, alin. 1 din Legea nr. 92/ 1992, republicată, pronunţând sentinţe. Alte instanţe, soluţionând de asemenea astfel de acţiuni în primă instanţă, au pronunţat însă decizii. Unele instanţe, considerând că acţiunea în anulare este o cale de atac, au procedat la judecarea acesteia ca instanţe de apel, pronunţând decizii. în fine, au fost instanţe care, considerând că acţiunea în anularea hotărârii arbitrale constituie o cale de atac ce trebuie soluţionată de instanţa judecătorească imediat superioară celei prevăzute de art. 342 C. pr. civ., în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul, au rezolvat-o în completul prevăzut pentru judecarea recursului. Instanţa supremă s-a ataşat acestei din urmă soluţii.
Pentru a decide astfel, în esenţă, au fost înfăţişate următoarele considerente, articulate într-un polisilogism: similitudinea majorităţii motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti; natura juridică a acţiunii în anulare este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel şi poate fi pusă în executare silită, or, în dreptul comun, o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs; de altfel, din moment ce prin art. 367-368 C. pr. civ., referitor la executarea hotărârii arbitrale, se prevede că hotărârea arbitrală este obligatorie şi că, la cererea părţii, poate fi învestită cu formulă executorie şi executată silit, întocmai ca şi o hotărâre judecătorească, iar prin art. 370-3703 C. pr. civ. se mai prevede că, în condiţiile aplicării dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, pot fi recunoscute şi executate în România şi hotărârile arbitrale străine, "ar fi de neînţeles să se ajungă, pe calea acţiunii în anulare, la judecarea din nou a litigiului
care a fost soluţionat de tribunalul arbitrai”); din cuprinsul reglementărilor art. 365, alin. 1, cu referire la art. 342 C. pr. civ., precum şi din cele ale art. 3641 C. pr. civ., ca şi ale art. 366, alin. 1 C. pr. civ., rezultă că acţiunea în anulare este o cale de atac, dar care nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv); aceeaşi concluzie reiese şi din dispoziţiile art. 366, alin. 2 C. pr. civ., potrivit cărora “hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs”.
Conclusiv, din cuprinsul deciziei rezultă că acţiunea în anulare constituie o cale de atac, competenţa de soluţionare a acesteia revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute de art. 342 C. pr. civ.8>, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul, iar completul de judecată va fi constituit, “în raport cu nivelul instanţei competente”, din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, “chiar dacă, în conformitate cu art. 366, alin. 2 C. pr. civ., hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată cu recurs”0.
Considerentele polisilogismului articulat în cuprinsul deciziei sunt pertinente şi substanţiale. Apreciem totuşi că scopul demonstraţiei a fost greşit determinat şi, pe cale de consecinţă, concluzia însăşi rămâne îndoielnică. într-un gen de maniheism, din cuprinsul considerentelor rezultă intenţia, nemărturisită explicit, de a găsi motive pentru detaşarea categorică a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale de apel, dar, dimpotrivă, de a stabili similitudinile acesteia cu recursul. Şi cum rezultatul final nu putea fi deplina similitudine, considerentele sunt, în parte, concesive, imprecise, contradictorii chiar. Bunăoară similitudinea “majorităţii motivelor” pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, acţiunea în anulare are “caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularităţimotivele ce pot fi invocate în sprijinul acţiunii în anulare, “cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuşi cu cazurile de casare din materia recursului”', acţiunea în anulare este o cale de atac sui generis sub aspectul naturii ei juridice, completul pentru judecarea acesteia se alcătuieşte ca şi la recurs, “chiar dacă hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la
acţiunea în anulare poate fi atacată cu recurs". Această din urmă concesie este de natură să bulverseze sistemul căilor de atac al hotărârilor judecătoreşti, admiţând implicit ideea recursului la recurs, dar şi să provoace enigme cu privire la alcătuirea completului pentru judecarea recursului la recurs.
Acţiunea în anulare este singurul mijloc prin care se poate cere şi eventual obţine desfiinţarea hotărârii arbitrale. Art. 364, alin. 1 C. pr. civ. arată astfel, in terminis, că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată “numai prin acţiunea în anulare”.
Cât priveşte natura acesteia, astfel cum s-a putut observa şi din sinteza jurisprudenţei realizată în cuprinsul deciziei, opiniile au fost şi încă sunt diferite.
într-o opinie, acţiunea în anulare ar fi “o cale de atac civilă, autonomă şi extraordinară” de “control judecătoresc” şi de reformare.
într-o altă opinie, cererea în anulare are natura juridică a unui recurs, cu particularitatea că motivele de casare nu sunt identice.
S-a opinat de asemenea că acţiunea în anulare are o natură juridică mixtă -jurisdicţională şi contractuală4.
Am fi în prezenţa unui control judecătoresc, care se exercită pe cale de acţiune, în primă şi ultimă instanţă, hotărârea instanţei putând fi atacată numai cu recurs5, nu şi prin exercitarea căilor extraordinare de atac6. Nu este o cale de atac de “reformare”, ci un mijloc procedural specific de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în cadrul “controlului judecătoresc”.
Din păcate, cum de asemenea s-a putut deja constata, reglementarea în materie poate fi ea însăşi o sursă de ambiguităţi. Art. 363, alin. 3 C. pr. civ., asimilând hotărârea
arbitrală cu o hotărâre judecătorească “definitivă”, s-ar părea că astfel sugerează ideea că ea poate fi atacată cu recurs sau, oricum, cu o cale de atac echivalentă recursului8.
Anterior deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, instanţa supremă a statuat în sensul că acţiunea în anulare are caracterul unei judecăţi în primă instanţă şi, în consecinţă, se soluţionează în complet format din doi judecători9. Ataşându-se acestei concepţii de principiu a instanţei supreme, o parte a doctrinei a considerat că trebuie să se facă distincţie între “căile de atac judiciare” şi “căile de desfiinţare”, între acestea din urmă aflându-se şi acţiunea în anulare, care angajează “o judecată în primă instanţă”0. Aşa fiind, ar urma că acţiunea în anulare se soluţionează de un singur judecător, potrivit art. 17 din Legea nr. 92/1992.
Printr-o altă decizie a aceleiaşi instanţe1 s-a considerat, dimpotrivă, că acţiunea în anulare fiind o cale extraordinară de exercitare a controlului judiciar, împotriva unei hotărâri definitive, urmează ca aceasta să fie soluţionată în complet din trei judecători2, în fine, aceeaşi instanţă a considerat acţiunea în anularea hotărârii arbitrale ca fiind o cale de atac similară apelului, urmând a fi rezolvată, potrivit art. 17 din Legea nr. 92/ 1992, în complet alcătuit din doi judecători3.
Urmând evoluţia reglementării în materie, precum şi practica anterioară, considerăm - şi noi - că prin art. 364 şi urm. C. pr. civ., s-a instituit o acţiune principală de control judecătoresc, după modelul fostei legiuiri ardelene4. Astfel cum s-a spus atunci, în expunerea de motive, “proiectul nu admite căi de reformare contra sentinţei arbitrilor, ci acţiunea de invalidare”5.
în sensul arătat, alte câteva precizări credem că ar fi utile.
Reglementarea acţiunii în anulare, ca mijloc de învestire a instanţei judecătoreşti în scopul desfiinţării hotărârii arbitrale, este calea specifică şi unică de interferare a justiţiei etatice şi justiţiei arbitrale, esenţialmente diferite şi autonome. Aşa încât, nu poate fi vorba - în sisteme diferite şi autonome de jurisdicţie - nici de “control judiciar”, nici de căi de atac specifice acestui control, nici de “reformarea” hotărârii arbitrale. Este vorba pur şi simplu de “control judecătoresc”, care, eventual, ar putea avea ca rezultat “desfiinţarea” hotărârii arbitrale. Aşadar, orice asimilări între acţiunea în anulare şi apel
sau recurs sunt inutile. Fireşte că acţiunea în anulare, ca mijloc de învestire a instanţei pentru exercitarea “controlului judecătoresc”, în scopul “desfiinţării” hotărârii arbitrale, implică atribute specifice unei căi de atac. Dar aceasta nu justifică încercarea ca, prin extrapolare, să se identifice acţiunea în anulare cu căile de atac instituite pentru “control judiciar” al “hotărârilor judecătoreşti”. Acţiunea în anulare este distinctă de apel şi recurs, prin sorginte, prin obiect, prin motivele pe care se întemeiază şi prin scopul urmărit6.
Singura chestiune care stăruie, în contextul acestei discuţii, este aceea cu privire la alcătuirea completului de judecată pentru soluţionarea acţiunii în anulare, întrucât ea se rezolvă de instanţa imediat superioară aceleia care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă, hotărârea arbitrală are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Cât priveşte prima constatare, ar urma să se observe că, întrucât acţiunea în anulare nu este o cale de “reformare” a hotărârii arbitrale, instanţa competentă să rezolve acţiunea nu se înfăţişează ca instanţă de apel sau de recurs. Altfel spus, prevederile art. 342, alin. 1 C. pr. civ. trebuie interpretate ca fiind un mod de desemnare a competenţei ratiorte materiae, nu în considerarea faptului că tribunalul arbitrai ar fi fost “prima instanţă”, ci pentru că, urmare a convenţiei arbitrale, el a fost “substituit” acelei instanţe care - cum explicit precizează art. 342, alin. 1 in fine C. pr. civ. - “ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă” (s.n.). Pe această cale, prin “substituire”, litigiul făcând deja obiectul unei hotărâri, ar fi ilogic ca hotărârea arbitrală să fie supusă controlului judecătoresc unei “prime instanţe”, care a fost deja substituită ori a fost deja înlăturată prin voinţa părţilor - cum rezultă din prevederile art. 3433, alin. 1 C. pr. civ.
Cât priveşte cea de-a doua constatare, ar urma - în opinia noastră - să se observe că: a) Hotărârea arbitrală nu este o “hotărâre definitivă”, în sensul atribuit acesteia prin prevederile art. 377, alin. 1, pct. 1-4 C. pr. civ., ci o hotărâre - cum in terminis precizează art. 363, alin. ultim C. pr. civ. - care are “efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive” (s.n.). Or, una este să spui despre o hotărâre că ea însăşi este definitivă, şi alta este să spui că are aceleaşi efecte ca o hotărâre definitivă. în primul caz este vorba de un atribut intrinsec hotărârii, iar în al doilea caz ne aflăm pe planul comparaţiilor; b) Hotărârea arbitrală are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive în cadrul propriului ei sistem de jurisdicţie (“Sistem” nu în sensul constituirii ierarhice a instanţelor arbitrale, ci în sens de ansamblu al elementelor distincte şi autonome care alcătuiesc justiţia privată.) Acesta, întrucât nu este organizat un control ierarhic în cadrul instanţelor arbitrale, iar, pe de altă parte, în sistemul nostru, în cazul admiterii acţiunii în anulare, instanţele n-au procedat vreodată la retrimiterea cauzei tribunalului arbitrai pentru o nouă judecată7; c) Art. 363,
alin. ultim C. pr. civ. asemuieşte hotărârea tribunalului arbitrai, sub aspectul “efectelor” acesteia, cu o hotărâre judecătorească definitivă numai pentru că, în concordanţă cu cele prevăzute de art. 376, alin. 1 C. pr. civ., să se poată admite că hotărârea arbitrală, învestită cu formulă executorie, constituie titlu executoriu.
în concluzie, considerăm că acţiunea în anularea hotărârii arbitrale ar urma să se rezolve de instanţă, în condiţiile reglementării actuale, de un singur judecător, pronunţându-se o sentinţă susceptibilă de atac cu recurs8. Cum s-a remarcat, normele de organizare judecătorească - inclusiv aşadar cele cu privire la alcătuirea completelor de judecată - sunt restrictive, imperative şi de strictă interpretare. în consecinţă, dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 92/1992, astfel cum aceasta a fost modificată, nu pot fi aplicate prin analogie la alte căi de atac speciale, care prezintă unele elemente comune cu apelul şi recursul, singurele căi de atac pentru care, în actuala reglementare, completul de judecată are o compunere colegială.
1. Enumerare limitativă. 1) Nu se poate ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile şi pentru motivele anume indicate de lege (Trib. Suceava, 7 februarie 1897, Em. Dan, Codul adnotat, p. 533, nr. 6);
2) Soluţionarea prin arbitraj a litigiilor patrimoniale este la latitudinea părţilor şi se realizează prin convenţia lor, urmând a se supune dispoziţiilor procedurale din cartea IV, cap. I-IX, iar hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din motivele prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ. Această cale
Citește mai mult
procedurală nu este devolutivă, iar instanţa sesizată cu acţiunea în anulare are a verifica dacă hotărârea arbitrală ar putea fi desfiinţată pentru unul din motivele arătate mai sus (C.A. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 7/1995);3) Acţiunea în anulare apare ca o cale restrictivă de atac, în condiţii care nu permit decât analiza limitată a hotărârii atacate.
Interpretarea contractului, plata preţului, reprezintă situaţii convenite de părţi în limita acordului lor de voinţă care nu a încălcat norme imperative, de ordine publică, sau bunele moravuri. Numai interpretarea clauzelor contrac-
tuale în contradicţie cu aceste norme este supusă cenzurii prin acţiunea în anulare; dar chestiunile de fapt, precum cele învederate de recurentă, presupun o examinare devolutivă inadmisibilă (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 4788/2005, în B.J. - Bază de date);
2. Nulitate totală. Este de ajuns ca o singură dispoziţie din hotărârea arbitrală să cadă sub aplicaţia vreunuia din cazurile specificate de lege pentru ca întreaga hotărâre în totalitatea ei să fie nulă, indiferent dacă de soluţia acelei dispoziţii ar depinde sau nu soarta celeilalte, şi cu atât mai mult atunci când diversele dispoziţii din hotărâre s-ar afla în vreo dependenţă oarecare (Trib. Suceava, 7 februarie 1897, Em. Dan, Codul adnotat, p. 533, nr. 7);
3. Interpretarea voinţei părţilor.
Hotărârea pronunţată de tribunalul arbitrai nu încalcă nici ordinea publică, nici vreo dispoziţie legală imperativă, ci doar interpretează voinţa părţilor exprimată prin contractul de concesiune, aşa cum s-a solicitat prin acţiunea arbitrală (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1325/2001);
4. Tribunal arbitrai neconstituit conform convenţiei arbitrale. Acţiunea în anulare s-a considerat a fi fondată de Curte şi a fost admisă pentru următoarele considerente, în baza art. 364 lit. c) C. proc. civ.
în conformitate cu clauza nr. 32 din Contractul de închiriere, „litigiile apărute în legătură cu formarea, validarea, interpretarea sau executarea obligaţiilor contractuale, aflate în imposibilitatea soluţionării pe cale amiabilă, să fie soluţionate prin instanţe judecătoreşti competente, de la sediul proprietarului navelor, sau de către comisiile de arbitraj de pe lângă CCINA Tulcea, alegerea revenindu-i acestuia".
Ne aflăm deci în situaţia unei clauze compromisorii, care se limitează la o prevedere de principiu, de atribuire a competenţei în favoarea arbitrajului, fără a-l determina sau a stabili condiţiile procedurale şi elementele organizatorice care să o facă operaţională, men-ţinându-se autonomia ei faţă de contractul principal.
Cu alte cuvinte, părţile nu au stabilit prin clauza compromisorie şi condiţiile de constituire a tribunalului arbitrai, dar trimiterea generală la jurisdicţia Tribunalului Arbitrai Tulcea are semnificaţia acceptării regulilor acestuia cu referire la procedura de urmat.
într-o astfel de situaţie, atunci când reclamantul şi pârâtul nu au decis nimic, în mod neechivoc, cu referire la competenţa tribunalului arbitrai, completul acestui tribunal urmează a fi alcătuit în conformitate cu prevederile art. 345 C. proc. civ. sau ale dispoziţiilor de procedură ale organului arbitrai căruia i-a fost supus spre soluţionare litigiul.
Conform art. 26 din Regulamentul Arbitrajului de pe lângă CCINA Tulcea, „litigiile se soluţionează de un complet de arbitraj format din 3 membri aleşi sau, după caz, desemnaţi în conformitate cu dispoziţiile prezentelor reguli, dintre membrii comisiei de arbitraj, dintre arbitrii desemnaţi şi validaţi de către Colegiul de conducere a CCINA Tulcea", iar potrivit art. 27, „dacă părţile convin, litigiul se soluţionează de un arbitru unic. Arbitrul unic se alege de pe lista arbitrilor prin acordul părţilor sau, în lipsa unui asemenea acord, se desemnează la cererea părţilor de pe lista arbitrilor de către preşedintele comisiei de arbitraj, iar în lipsa acestuia de către vicepreşedintele comisiei."
în cauză s-a constatat că nu a existat un acord din partea pârâtei în aplicare dispoziţiilor generale înscrise în regulamentul arbitrai, astfel încât cauza nu putea fi deferită şi hotărâtă de către un arbitru unic, după cum s-a procedat, ştiut fiind că acordul de principiu intervenit între părţi ca litigiul să fie rezolvat de către un tribunal arbitrai unipersonal constituie condiţia preliminară pentru realizarea acestei structuri simplificate a organului de jurisdicţie.
Rezultă, în concluzie, că nominalizarea unilaterală a arbitrului de către reclamant, în cadrul unei convenţii care nu prevăzuse o componenţă unipersonală a tribunalului arbitrai, nu îndeplineşte condiţiile de care atârnă validarea unei atare instanţe (C.A. Constanţa, secţia comercială, sentinţa nr. 15/2004, în Jurisprudenţă naţională 2004-2005, p. 493);
5. Extra petita. Plus petita. 1) Autorizaţia dată arbitrilor prin actul de compromis de a judeca în echitate lasă toată libertatea arbitrilor de a judeca după conştiinţa lor. în situaţia aceasta, arbitrii nu sunt ţinuţi să-şi sprijine soluţia lor pe probatoriile ce li se fac. De asemenea, nici obiecţiile în drept nu pot să reţină pe arbitri de a da soluţia lor în conformitate cu asemenea prevederi. Dacă arbitrii au toată libertatea în judecarea lor, aceasta este însă limitată la obiectul supus judecăţii. Ei nu pot să atribuie ceea ce nu li se cere, nici să dea mai mult decât li se cere (Trib. Ilfov, secţia notarială, sentinţa nr. 389/1937, în Jurisprudenţa Generală 1937, p. 481, nr. 567);
2) Hotărârea arbitrală este lovită de nulitate când arbitrii s-au pronunţat asupra unor chestiuni care n-au fost supuse judecăţii lor (Trib. Suceava, 7 februarie 1897, Em. Dan, Codul adnotat, p. 534, nr. 9);
6. încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii. în perimetrul motivului de anulare a hotărârii arbitrale, prevăzut în art. 364 lit. i)C. proc. civ., nu se includ criticile cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, pe larg evocată de recurentă, sau cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor legale dispozitive, ci numai criticile cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, independent de situaţia de fapt stabilită (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 747/2006, în B.J. - Bază de date);
1. Nulitate absolută. Nulităţile prevăzute de lege sunt de ordine publică şi ele nu pot fi acoperite prin voinţa părţilor. Astfel, părţile nu pot stipula, prin compromisul prin care se învoiesc a recurge la judecarea de către arbitri, că renunţă la nulităţile prescrise de lege pentru hotărârile arbitrale (Trib. Suceava, 7 februarie 1897, Em. Dan, Codul adnotat, p. 533, nr. 8).