Art. 14 Obiectul şi exercitarea acţiunii civile Acţiunea civilă ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
| Comentarii |
|
ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
Secţiunea II
Acţiunea civilă
Art. 14
Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:
a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;
b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.
De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.
Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, - potrivit legii civile.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
| ← Art. 13 Continuarea procesului penal în caz de amnistie,... | Art. 15 Constituirea ca parte civilă Acţiunea civilă... → |
|---|
Eu pe cine chem in judecata in civil pt acest proces care dureaza de 8 ani?
Citește mai mult
operează în continuare, cu posibilitatea ca fiecare inculpat să se întoarcă împotriva celorlalţi pentru recuperarea a ceea ce a plătit în plus.C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1363/1998
b. Cât priveşte cererea de despăgubiri pentru daune morale, soţia victimei - suferind un prejudiciu nepatrimonial efectiv, care constă în suferinţe psihice produse prin lezarea sentimentelor de afecţiune - este îndreptăţită la asemenea despăgubiri în baza art. 998 C. civ. şi art. 14
Citește mai mult
C. proc. pen., care nu disting între prejudiciile patrimoniale şi cele nepatrimoniale.Motivarea instanţelor - care au respins cererea de despăgubiri pentru daune morale - în sensul că partea civilă n-a suferit vătămări fizice din care să decurgă traumatisme psihice, este greşită, fiind evident că decesul victimei a lezat sentimentul de afecţiune ce a stat la baza căsătoriei dintre partea civilă şi victimă - din care au rezultat şi copii -, precum şi sentimentul de stabilitate familială puternic afectat de decesul soţului.
C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 765/1998
Critica adusă de partea civilă sentinţei atacate - greşita apreciere a
Citește mai mult
daunelor morale - nu este întemeiată. Instanţele au făcut o corectă aplicare a art. 998 C. civ, luând în considerare la evaluarea daunelor morale, persoana părţii civile - funcţie, vârstă, sex -, precum şi consecinţele suferite de aceasta pe plan social şi profesional ca urmare a acţiunii ilicite a inculpatei.C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 560/1998
Notă: a. Această decizie este interesantă prin aceea că este una din puţinele hotărâri judecătoreşti prin care s-a încercat - este adevărat, la speţă -formularea unor criterii de determinare a daunelor morale.
b. Credem însă că instanţa de recurs nu era abilitată, potrivit legii, să facă aprecieri asupra cuantumului daunelor morale stabilit de prima instanţă. Recursul este o cale de atac admisibilă numai în cazurile prevăzute de lege. Spre deosebire de apel, în temeiul căruia instanţa de apel examinează, în limitele devoluţiei, întreaga cauză sub toate aspectele de fapt şi de drept, putând - potrivit dispoziţiei exprese din art. 378 alin. 2 C. proc. pen. - să dea o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei, instanţa de recurs examinează cauza In limitele cazurilor de casare prevăzute în art. 385^9 C. proc. pen. şi, în lipsa unei prevederi similare celei prevăzute în art. 378 alin. 2 C. proc. pen., nu poate nici să administreze probe noi, nici să le reaprecieze pe cele administrate. Aceste restricţii se explică prin aceea că recursul este a doua cale de atac ordinară ce se exercită în aceeaşi cauză; dacă ele nu ar fi respectate recursul s-ar transforma într-un al doilea apel, ceea ce ar fi fundamental contrar concepţiei ce a stat la baza reglementării căilor de atac în legislaţia noastră procesual penală. Există un singur caz de casare - cel prevăzut în art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen. (greşita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen.) - care permite instanţei să reaprecieze semnificaţia datelor cauzei, dar şi în acest caz, prin raportarea aprecierii la criteriile prevăzute în art. 72 C. pen., s-a căutat a se da greşitei individualizări a pedepsei o nuanţă de eroare de drept (v. Gr. T h e o d o r u, Drept procesual penal, Partea specială, Iaşi, Editura Cugetarea, 1998, p. 409). în materia despăgubirilor, materiale sau morale, nu există nici un caz de casare care să îngăduie instanţei de recurs să reaprecieze cuantumul acestora. Desigur, dacă este vorba de daune materiale, instanţa de recurs poate constata (ceea ce nu echivalează cu a aprecia), prin folosirea cazurilor de casare prevăzute în art. 385^9 pct. 9 sau 18 C. proc. pen., că prima instanţă le-a stabilit nemotivat sau ca urmare a unei erori grave de fapt (în acest sens, în practica judiciară antebelică s-a decis că "stabilirea cuantumului daunelor rezultate dintr-un fapt penal scapă de sub controlul înaltei Curţi, afară de cazul când ea se face nemotivat sau este rezultatul unei erori de fapt sau denaturări comise de judecătorii fondului în interpretarea actelor şi faptelor pe care se bazează" - Cas. II, dec. nr. 9379/1940, în Recursul în materie penală de I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Bucureşti, 1946, p. 362); dacă, însă, este vorba de daune morale, nici măcar acest lucru nu este posibil.
Este adevărat că în literatura juridică a fost exprimat şi un punct de vedere diferit. în susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că daunele morale, inclusiv cuantumul lor, se stabilesc în raport cu efectele infracţiunii, iar aceste efecte se concretizează în stări de fapt rezultate din probe şi se referă la modificări prejudiciabile moral, intervenite în viaţa persoanei vătămate (de exemplu, aceasta nu mai poate avea relaţii sociale sau profesionale ca înaintea săvârşirii infracţiunii). Stabilirea daunei morale şi a întinderii ei fiind, prin urmare, o chestiune de fapt, modul în care acestea au fost constatate şi evaluate poate face obiectul controlului judiciar în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 385^9pct. 18 C. proc. pen. (v. losif lonescu, Recurs. Daune morale. Cazuri de casare, RDP nr. 3/1996, p. 114). Acestui punct de vedere i se pot aduce mai multe obiecţii. Mai întâi, este de observat că nu orice daună morală se concretizează în stări de fapt; avem în vedere, de exemplu, suferinţele de ordin exclusiv psihic cauzate de uciderea unei persoane apropiate, de o insultă sau de o calomnie. Tulburarea prin asemenea fapte a climatului moral sănătos de care are dreptul să beneficieze orice persoană, "creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună" (Doru Pavel,C.Turianu, Calomnia prin presă, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1996, p. 203), iar o asemenea daună, foarte adesea, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine numai la nivelul trăirilor psihice. Apoi, se impune observaţia că evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că "problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu se pune, dar această împrejurare nu îl poate împiedica prin ea însăşi pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţiune suficientă" (D. D. Alexandrescu, Explicaţiunea practică şi teoretică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi şi cu principiile legislaţiunilor străine, voi. V, laşi, p. 480. în fine, eroarea gravă de fapt, prevăzută în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. presupune existenţa şi constatarea unei greşeli grave - deci esenţială şi evidentă - în stabilirea, pe bază de probe, a faptelor ce fundamentează soluţia; or, este evident că nu se poate vorbi despre existenţa unei asemenea erori când dauna este extranee realităţilor materiale şi când întinderea ei nu poate fi determinată decât prin apreciere, desigur nu arbitrar, dar nici prin operare cu criterii precise.
b. Neaudierea martorilor propuşi de partea civilă, în dovedirea pretenţiilor sale, nu poate fi cenzurată în cadrul nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 385^9 C. proc. pen., atâta vreme cât aceasta, propunând doi martori, nu a indicat adresele la care ar fi urmat să fie citaţi,
Citește mai mult
dar s-a obligat a-i aduce personal, ceea ce însă nu a făcut la mai multe termene de judecată.C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 418/1998
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 29/1998
încetarea procesului penal în cursul judecării apelului. în cazul în care instanţa de apel dispune încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului, ea este datoare să verifice din oficiu dacă acţiunea civilă se exercită în continuare faţă de succesorii care au acceptat succesiunea sau dacă, în lipsa succesorilor ori în cazul refuzului acestora de a accepta succesiunea, făcut cu respectarea formelor legale de validitate, acţiunea civilă se exercită contra statului beneficiar al vocaţiei succesorale, în limita activului succesiunii (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1978 din 12 aprilie 2002)
Dacă partea civilă a declarat în faţa instanţei că nu mai are alte pretenţii în afară de cele cuprinse în tranzacţia pe care a încheiat-o cu inculpatul sau cu partea responsabilă civilmente, instanţa este obligată să consfinţească tranzacţia, prin aceasta rezolvându-se acţiunea civilă. în acest caz, obligarea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente la plata aceloraşi sume de bani cu titlu de despăgubiri echivalează cu o nouă rezolvare a acţiunii civile şi excede manifestării de voinţă a părţilor care au încheiat tranzacţia (C.A. Braşov, decizia penală nr. 668/R din 20 septembrie 2002)
Reţinerea provocării constituie temei pentru reducerea despăgubirilor acordate victimei, ca urmare a culpei comune în săvârşirea infracţiunii. Dacă însă inculpatul consimte, prin declaraţie dată în faţa instanţei, la plata integrală a despăgubirilor, acestea nu pot fi reduse, întrucât în soluţionarea acţiunii civile este incident principiul disponibilităţii (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2148 din 17 mai 2000)
Hotărârea instanţei, prin care aceasta a obligat pe inculpat şi la plata dobânzilor aferente sumei reprezentând despăgubirile, deşi partea civilă nu a solicitat obligarea inculpatului la plata acestor dobânzi, este nelegală, fiind încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează soluţionarea acţiunii civile (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 236/ 2000)
Dacă partea civilă, persoană fizică prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, a solicitat ca inculpatul să fie obligat a-i plăti, ca despăgubiri, o sumă determinată, instanţa de judecată nu poate fixa cuantumul despăgubirilor civile la o sumă superioară, chiar dacă ea ar corespunde unei evaluări făcute de expert (Trib. mun. Bucureşti, s. I pen., decizia nr. 516/ 1990)
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, prima instanţă trebuie să ţină seama de coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei, în raport cu data când au fost cauzate pagubele prin săvârşirea infracţiunii (C.S.J., s. pen., decizia nr. 826 din 3 aprilie 1997)
în cazul săvârşirii infracţiunii de omor de către mai mulţi inculpaţi împreună, ei trebuie obligaţi solidar la plata despăgubirilor, în temeiul art. 1003 C. civ., iar nu separat, în cote-părţi (C.S.J., s. pen., decizia nr. 4 din 12 martie 1993)
Decesul victimei în urma săvârşirii infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte este de natură să cauzeze soţiei şi copilului său minor suferinţe morale ce îndreptăţesc pe aceştia să primească de la inculpat o compensare bănească sub forma daunelor morale (C.S.J., s. pen., decizia nr. 3012 din 12 iunie 2002)
Săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea inculpatului la plata unor daune morale. Culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru pagube materiale (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2562 din 22 mai 2002)
în cazul existenţei provocării, instanţa trebuie să stabilească proporţia dintre culpa inculpatului şi cea a victimei în producerea daunelor şi să oblige, în raport cu aceasta, pe inculpat la despăgubiri pentru daune materiale şi, dacă este cazul, pentru daune morale. Despăgubirile ocazionate de cheltuielile făcute de instituţii sanitare cu asistenţa medicală acordată victimei infracţiunii trebuie stabilite, în caz de provocare, tot în raport de culpa inculpatului în producerea prejudiciului (C.S.J., s. pen., decizia nr. 195 din 17 ianuarie 2001)
Autorul infracţiunii care a cauzat moartea unei persoane trebuie obligat şi la plata sumelor cheltuite cu ocazia parastaselor organizate potrivit tradiţiei locului, între aceste cheltuieli şi infracţiune existând raport de cauzalitate (C.S.J., s. pen., decizia nr. 304 din 19 februarie 1993)
In cazul săvârşirii infracţiunii de omor, obligarea inculpatului la plata unei sume globale către copiii
minori ai victimei, reprezentând prestaţia periodică, calculată cumulat până la majoratul copiilor, este nelegală, deoarece plata unei prestaţii periodice către copiii minori ai victimei, până la majoratul acestora, are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat minorilor prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea lor (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 822 din 8 februarie 2006)
în cazul confiscării bunurilor ilegal introduse în ţară, inculpatul nu poate fi obligat la plata taxelor vamale (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1644 din 1 aprilie 2003)
Prejudiciul produs bugetului de stat prin fapta de a cumpăra cupoane pentru agricultori sub preţul nominal, fără a se livra bunuri şi a se presta servicii necesare agriculturii, îl constituie valoarea cupoanelor cumpărate ilicit, fără a se scădea suma plătită de inculpat pentru cumpărarea lor. Inculpatul nu trebuie însă obligat şi la plata comisionului bancar, deoarece valoarea acestuia nu se cuprinde în valoarea prejudiciului produs prin infracţiune (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5418 din 22 octombrie 2004)
Nu este legală obligarea inculpatului la plata unor despăgubiri globale către urmaşul victimei infracţiunii, referitoare la şcolarizarea în viitor a acestuia, întrucât despăgubirile nu se acordă pentru un prejudiciu viitor şi incert (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2919 din 6 iunie 2001)
Repararea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune presupune atât repararea pagubei efective - damnum emergens -, cât şi a folosului nerealizat - lucrum cesans, ca folos nerealizat instanţa putând acorda dobânzi legale, calculate de la data producerii pagubei efective şi până la achitarea integrală a debitului (C.A. Ploieşti, s. pen., decizia nr. 603 din 23 iunie 2005)
In cazul condamnării pentru o infracţiune cauzatoare de prejudiciu, dacă s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea pagubei, instanţa nu poate obliga pe inculpat la despăgubiri în alt cuantum decât cel stabilit prin expertiză, fără a se pronunţa asupra acestei probe şi fără a arăta motivele pentru care a reţinut o altă sumă ca prejudiciu (C.S.J., s. pen., decizia nr. 659 din 6 februarie 2002)
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. Dacă, prin împiedicarea unei persoane de a folosi un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, se cauzează o pagubă acelei persoane, instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă ce are ca obiect repararea pagubei, este datoare să oblige pe inculpat la plata despăgubirilor civile (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1539 din 26 martie 2003)
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. în cazul în care, prin împotrivirea la executarea unei hotărâri civile, persoana vătămată este lipsită de folosinţa unui teren ce i-a fost atribuit, instanţa trebuie să dispună, din oficiu, potrivit art. 14 alin. (3) lit. a), art. 170 şi art. 348 C. proc. pen., restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, chiar dacă nu există constituire de parte civilă sau partea civilă constituită nu o cere, cu condiţia ca schimbarea acelei situaţii să rezulte în mod vădit din comiterea
Citește mai mult
infracţiunii, iar restabilirea să fie posibilă (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3653 din 30 iunie 2004)Dacă, în cazul sustragerii unor bunuri, acestea au fost găsite şi sechestrate în cursul cercetărilor, instanţa trebuie să dispună repararea pagubei în natură, prin restituirea lucrului, conform art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., întrucât repararea pagubei cauzate prin infracţiune se face prin obligarea inculpatului la plata unei despăgubiri băneşti, potrivit art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., numai în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2171 din 20 octombrie 1992)
Instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte (I.C.C.J.,
Citește mai mult
S.U., Decizia nr. I din 23 februarie 2004, în M. Of. nr. 404 din 6 mai 2004).