Art. 379 Soluţiile la judecata în apel Apelul CĂILE DE ATAC ORDINARE
| Comentarii |
|
CĂILE DE ATAC ORDINARE
Secţiunea I
Apelul
Art. 379
Soluţiile la judecata în apel
Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă apelul este nefondat;
2. admite apelul şi:
a) desfiinţează sentinţa primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre şi procedează potrivit art. 345 şi urm. privind judecata în fond;
b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. 2, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;
| ← Art. 378 Judecarea apelului Apelul CĂILE DE ATAC ORDINARE | Art. 380 Soluţii complementare Apelul CĂILE DE ATAC ORDINARE → |
|---|
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1317/1998
Cum comisia de lichidare a unui fost CAP nu face parte dintre aceste persoane şi cum, pe de altă parte, în speţă, reprezentantul comisiei a fost prezent atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, rezultă că în mod legal apelul declarat după expirarea termenului de 10 zile prevăzut în art. 363 C. proc. pen., calculat de la pronunţare, a fost respins ca tardiv.
C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 1087/1998
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 761/1998
Judecătoria a respins cererea ca nefondată, iar tribunalul, sesizat cu apelul condamnatului, a constatat că acesta este fondat pentru motiv de incompetenţă, deoarece, deşi, potrivit art. 456 C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare în grad, în a
Citește mai mult
cărei rază teritorială se află locul de deţinere, cererea formulată de condamnat a fost soluţionată de o instanţă necompetentă - judecătoria -, nu de tribunal, căruia, ca instanţă de executare, îi revenea competenţa să dispună asupra ei. în consecinţă, tribunalul a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi, constatând că judecarea cererii este de competenţa sa, a dispus înregistrarea ei, în vederea soluţionării.Recursul declarat de condamnat este întemeiat, decizia instanţei de apel fiind nelegală, căci nu există nici un temei legal care să justifice măsura acelei instanţe de a dispune - după desfiinţarea hotărârii atacate -înregistrarea cererii pentru a o soluţiona ea însăşi, ulterior, în primă instanţă; fiind sesizată cu apelul declarat de condamnat împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 379 pct. 2 lit. a C. proc. pen., adică să admită apelul condamnatului, să desfiinţeze sentinţa primei instanţe şi să pronunţe o nouă hotărâre asupra fondului.
în consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 385^15 pct. 2 lit. c C. proc. pen., se va admite recursul, se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza tribunalului - ca instanţă competenţă - pentru rejudecare în fond.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 506/1998
Notă: După părerea noastră, desfiinţând sentinţa judecătoriei pentru necompetenţă - rezolvarea fondului fiind, în speţă, de competenţa tribunalului -, instanţa de apel nu putea rejudeca fondul în baza art. 379 pct 2 lit a C. proc. pen. în ipoteza prevăzută în acest text, apelul are caracterul unei căi de atac de reformare, în sensul că instanţa de apel, după desfiinţarea hotărârii atacate, procedează ea însăşi - ca instanţă de control judiciar - la înlăturarea erorilor constatate, pronunţând o nouă hotărâre. în această ipoteză, instanţa de apel rejudecă fondul tot ca instanţă de apel, şi nu ca primă instanţă, prin modificarea gradului de jurisdicţie ca urmare a constatării că instanţa care a judecat pricina în fond era necompetentă.
în cazul din speţă ne afăm în ipoteza din art. 379 pct. 2 lit. b - teza ultimă -C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de apel, desfiinţând hotărârea atacată pentru caz de incompetenţă, trebuie să dispună rejudecarea în primă instanţă de către instanţa competentă. în acest caz apelul are caracterul unei căi de atac de anulare, deoarece efectul său se limitează la desfiinţarea hotărârii atacate, soluţionarea cauzei în fond urmând să revină nu instanţei de apel, ci instanţei competente. Faptul că instanţa competentă să soluţioneze în primă instanţă fondul poate fi - ca în speţă - chiar instanţa care a admis apelul nu este de natură să schimbe nici temeiul juridic al soluţiei, care nu poate fi decât art. 379 pct. 2 lit. b - teza a II-a - C. proc. pen. (nu art. 379 pct. 2 lit. a C. proc. pen.), nici natura juridică a apelului care, în ipoteza examinată, este şi rămâne o cale de atac tipic de anulare. Soluţia preconizată prin decizia de mai sus conduce la privarea părţii de o cale de atac. Căci, pe când soluţia asupra fondului dată de instanţa de apel în baza art. 379 pct. 2 lit. a C. proc. pen. nu este susceptibilă decât de calea de atac a recursului, soluţia dată fondului de către instanţa competentă, căreia instanţa de apel i-a trimis cauza în baza art. 379 pct. 2 lit. b C. proc. pen., va putea fi atacată atât cu apel, cât şi cu recurs.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 437/1998
Notă: întrucât procurorul reprezintă societatea iar interesul societăţii este înfăptuirea justiţiei, care presupune, în fiecare cauză penală în parte, o exactă
Citește mai mult
stabilire a situaţiei de fapt şi o corectă aplicare a legii, declaraţia de apel a procurorului făcută fără rezerve - sau chiar restrânsă, dar ulterior expirării termenului de apel - are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, repunând deci în discuţie toate faptele care au constituit obiectul judecăţii la prima instanţă şi situaţia tuturor persoanelor ce sunt părţi în proces, ceea ce înseamnă că instanţa astfel sesizată are obligaţia să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi (reformatio in pejus) sau se va uşura (reformatio in meliusj; în baza unui asemenea apel - de exemplu - instanţa va putea menţine hotărârea atacată şi deci situaţia inculpatului, dar o va putea şi reforma, prin agravare sau atenuare.Dacă doreşte să limiteze efectul devolutiv al apelului său, procurorul trebuie să-şi exprime, în mod expres şi neechivoc, această voinţă, fie chiar în declaraţia de apel, fie într-o cerere sau adresă depusă la instanţă înăuntrul termenului de apel.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 360/1998
Faţă de dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., instanţa de rejudecare este obligată să se conformeze indicaţiilor
Citește mai mult
date prin decizia instanţei de apel asupra cărora acea instanţă s-a pronunţat în mod explicit.Din punct de vedere procesual, rejudecarea poate fi limitată prin aceea că nu va cuprinde întreaga desfăşurare a procesului penal, ci doar un segment al acestuia. Ceea ce se desfiinţează prin admiterea apelului - se arată în art. 382 C. proc. pen. - este sentinţa atacată, nu şi materialul procesual pe care aceasta se întemeiază şi care, în anumite limite apreciate de instanţa de apel, rămâne câştigat cauzei, fiind în continuare producător de efecte juridice.
în speţă, actul procesual declarat nevalabil, de la care urma a se relua judecata este - aşa cum s-a arătat de către instanţa de apel, în conformitate cu prevederile art. 382 alin. 3 C. proc. pen. - încheierea de amânare a pronunţării.
în consecinţă, în mod corect instanţa de rejudecare nu a refăcut celelalte acte procesuale (inclusiv ascultarea părţii vătămate) efectuate pe parcursul cercetării judecătoreşti - terminată în momentul începerii dezbaterilor consemnate în încheierea desfiinţată -, care şi-au păstrat valabilitatea avută în momentul îndeplinirii lor.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 332/1998
De aceea - admiţând apelul declarat de parchet şi desfiinţând sentinţa atacată, lovită de nulitate absolută conform art. 197 alin. 2 C. proc. pen. -, instanţa de apel urmează a trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, în baza art. 379 pct. 2 lit. b C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 176/1998
Apelul celuilalt inculpat - dacă motivele proprii de apel se vădesc nefondate - va fi respins.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 175/1998
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 119/1998
Notă: în susţinerea unui punct de vedere diferit s-ar putea arăta că sentinţele împotriva cărora nu poate fi folosită calea de atac a apelului sunt arătate în art. 361 alin. 1 lit. a-e C. proc. pen.; acestora li se adaugă hotărârile date cu ocazia soluţionării conflictelor de competenţă
Citește mai mult
(v. Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 353). Nici o dispoziţie legală nu interzice inculpatului sau vreunei alte părţi din proces dreptul de a ataca cu apel hotărârea prin care prima instanţă a luat act de declaraţia sa că îşi retrage cererea (în speţă, o cerere de contopire a pedepselor) ce i-a fost supusă spre soluţionare.Partea de a cărei declaraţie de retragere a cererii s-a luat act prin hotărârea primei instanţe poate avea multiple motive pentru a ataca acea hotărâre. Ea ar putea susţine, de exemplu, că nu a făcut o asemenea declaraţie, existând neconcordanţă între poziţia sa procesuală reală şi ceea ce s-a consemnat în partea introductivă a hotărârii; ea ar putea pretinde că reprezentantul său, care a făcut în numele ei declaraţia de retragere, nu avea un mandat special în acest sens; ea ar putea susţine că persoana care a declarat că retrage cererea era un terţ de rea-credinţă, căruia instanţa nu i-a verificat identitatea etc.
în această viziune deci, curtea nu putea respinge ca inadmisibil apelul declarat de inculpat, ci doar ca nefondat dacă, examinând criticile aduse de acesta sentinţei atacate, ar fi constatat că ele nu sunt întemeiate.
în speţă, instanţa de apel a respins apelul declarat de inculpat -condamnat pentru infracţiunile prevăzute în art. 178 alin. 3 C. pen. şi art. 22 cu aplicarea art. 25 din Legea nr. 5/1965 - şi, ca urmare a apelului făcut de
Citește mai mult
partea civilă, pe care l-a admis, a desfiinţat parţial sentinţa atacată, pentru neintroducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, trimiţând cauza pentru rejudecarea acţiunii civile la prima instanţă. Această instanţă, însă, nu s-a limitat la rezolvarea acţiunii civile, ci l-a condamnat din nou pe inculpat pentru infracţiunile sus-menţionate.împotriva acestei ultime sentinţe şi a deciziei instanţei de apel care, în apelul declarat de inculpat, a constatat că pedeapsa aplicată în baza art. 22, 25 din Legea nr. 5/1965 este graţiată conform art. 1 din Legea nr. 137/1997, a declarat recurs parchetul, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385^9 pct. 15 şi 17^1 C. proc. pen.
Hotărârile atacate sunt într-adevăr afectate de cazul de casare prevăzut în art. 385^9pct. 17^1 C. proc. pen., constând în violarea dispoziţiilor art. 385 C. proc. pen., deoarece, în loc să se limiteze la soluţionarea acţiunii civile -înscriindu-se în limitele ce i se fixaseră de către instanţa de apel -, prima instanţă a soluţionat şi latura penală a cauzei, pronunţând condamnarea inculpatului, deşi cu privire la acest aspect sentinţa de condamnare rămăsese definitivă, conform art. 416 pct. 4 lit. a C. proc. pen., la data expirării termenului de recurs, calculat de la data deciziei prin care s-a respins apelul declarat de inculpat.
Motivul de casare bazat pe dispoziţiile art. 385^9 pct. 15 C. proc. pen. nu este însă întemeiat, deoarece inculpatul nu a fost din nou condamnat în soluţionarea unei alte acţiuni penale, pornită pentru aceeaşi faptă - ceea ce face ca, în speţă, să nu fie întrunite condiţiile autorităţii lucrului judecat şi să nu se poată dispune încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. j C. proc. pen. ci instanţa de rejudecare a soluţionat greşit aceeaşi acţiune penală, prin încălcarea limitelor rejudecării.
în consecinţă, se va admite recursul declarat de parchet, se vor casa în parte cele două hotărâri atacate şi se vor înlătura din conţinutul acestora dispoziţiile referitoare la acţiunea penală.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 27/1998
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 21/1998
Dar, mai grav apare
Citește mai mult
faptul că, în minută şi dispozitiv, prima instanţa a efectuat o altă schimbare a încadrării juridice şi anume, din art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen., raportat la art. 229 alin. 3 C. pen., cu aplicarea art 41 alin. 2 C. pen., în art 215 alin. 2 şi 3 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi din art. 223 alin. 2 C. pen., în art 214 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., texte în baza cărora inculpatul a fost condamnat.Faţă de cele de mai sus, în baza art. 379 pct 2 lit b) C. proc. pen., se vor admite recursurile declarate de parchet şi de inculpat şi se va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 189/A/1996
NOTA. Este adevărat că hotărârea primei instanţe era criticabilă sub ambele aspecte relevate în cuprinsul deciziei: nemotivarea schimbării încadrării juridice din delapidare în gestiune frauduloasă şi neconcoidanţa dintre motivare şi dispozitiv, tot sub aspectul încadrării juridice.
Ni se pare însă că prima dintre deficienţele sus-men-ţionate, nu era de natură să ducă la admiterea apelului. Dacă, verificând legalitatea schimbării încadrării juridice, instanţa de apel ar fi constatat că ea S-a efectuat în mod legal, ar fi trebuit să o menţină şi să o justifice printr-o motivare corespunzătoare, fără să desfiinţeze hotărârea atacată.
Cea de-a doua deficienţă, întrucât priveşte însăşi soluţia, era într-adevăr de natură să ducă la admiterea apelului, dar, desfiinţând sentinţa atacată, curtea nu trebuia să trimită cauza spre rejudecare, ci să o xejudece ea însăşi. Potrivit art 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanţa de apel poate dispune rejudecarea cauzei de către o altă instanţă în mod limitativ în următoarele patru situaţii: a) când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate; b) când judecarea cauzei, la prima instanţă, a avut loc în lipsa unei părţi care, fiind legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această împrejurare; c) când, prin hotărârea atacată, nu a fost rezolvat fondul cauzei; d) când hotărârea atacată a fost desfiinţată pentru caz de incompetenţă. în primele trei cazuri de mai sus judecarea se va face de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, iar în cel din urmă, de către instanţa competentă, cărora li se va trimite dosarul. în toate celelalte cazuri, fără excepţie,^ instanţa de apel, desfiinţând sentinţa atacată, trebuie să pronunţe ea însăşi o nouă hotărâre.
Nimic mai firesc, pentru că, judecata în apel, este o judecată în fond atât în fapt, cât şi în drept, aşa încât este normal ca trimiterea la prima instanţă să aibă loc, în mod strict limitat, numai în acele situaţii în care, altfel, dacă instanţa de apel ar reţine ea însăşi cauza, partea - fie pentru că nu a putut fi prezentă la instanţa de prim grad, fie pentru că aceea instanţă nu a rezolvat fondul cauzei - ar fi lipsită de un grad de jurisdicţie.
Fiind din nou condamnat, în urma rejudecării, inculpatul a declarat apel, susţinând că prima instanţă nu a analizat probele administrate în apărare şi nu a audiat martorii pe care i-a propus.
în raport cu prevederile art. 385 C. proc. pen. - potrivit cărora instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze
Citește mai mult
hotărârii instanţei de apel - şi cu motivele care au determinat admiterea primului apel, tribunalul, rejudecând cauza, era obligat doar să citeze partea vătămată şi, eventual, să o asculte şi, de asemenea, să procedeze la o nouă dezbatere asupra fondului, ceea ce el a făcut.De altfel, deşi nu era ţinută să administreze alte probe, prima instanţă 1-a reascultat, totuşi, pe inculpat şi, la cererea lui, a reaudiat doi martori (la ceilalţi, el a renunţat). Procedând astfel, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., cu privire la limitele rejudecării, dar această nelegalitate nu poate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece probele sus-menţionate au fost administrate la cererea inculpatului, iar sentinţa a fost atacată cu apel numai de inculpat
C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 102/A/1996
NOTĂ. Semnalăm şi existenţa unei alte opinii. Anterior reintroducerii apelului în legislaţia noastră penală, prin Legea nr. 45/1993, Tribunalul Suprem a adoptat un punct de vedere diferit, în ce priveşte interpretarea art. 385 alin. 1 C. proc. pen. care, la aceea dată, reglementa (într-un mod identic cu reglementarea actuală privitoare la apel) limitele rejudecării de către instanţa de trimitere, după admiterea recursului. în speţa la care ne referim, sentinţa primei instanţe a fost casată cu trimitere, pe de o parte, pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt în ceea ce priveşte unele dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului şi, pe de altă parte, pentru o mai bună individualizare a pedepsei, în ceea ce priveşte o infracţiune de abuz în serviciu, pe care instanţa de recurs a considerat-o dovedită. Cu ocazia rejudecării, inculpatul a contestat însă săvârşirea acestei din urmă infracţiuni, prezentând unele acte şi solicitând audierea unor martori, spre a dovedi o altă stare de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de recurs, dar instanţa de trimitere nu a ţinut seama de actele depuse şi a respins cererea de audiere a martorilor propuşi, cu motivarea că fapta a fost deja stabilită de instanţa superioară şi trebuie să se conformeze prevederilor art 385 alin. 1 C. proc. pen. Tribunalul Suprem, sesizat cu recurs extraordinar, a considerat însă că acest mod de aplicare a textului citat este greşit, deoarece instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului; or, în speţă, prin administrarea noilor probe, se tindea la schimbarea esenţială a situaţiei de fapt reţinute, ceea ce înseamnă că probele solicitate trebuiau administrate (TS, sm., dec. nr. 77/1982, RRD nr. 10/1983, p. 73).
Potrivit acestui punct de vedere, deci, art 385 C. proc. pen. prevede pentru instanţa de trimitere un minim de obligaţii - de la a căror îndeplinire nu se poate abate -, dar instanţei de trimitere nu-i este interzis să administreze şi alte probe, dacă socoteşte necesar pentru aflarea adevărului.
Prin motivele de apel invocate de parchet se susţine, în esenţă că: a) nu a fost introdus în cauză, ca parte civilă, Spitalul Municipal care, de asemenea, a
Citește mai mult
acordat îngrijiri medicale victimei; b) infracţiunea fiind săvârşită în stare de provocare, nu s-a stabilit gradul culpei inculpatului, în raport de care să se poată verifica dacă cheltuielile de spitalizare au fost corect stabilite; c) în mod greşit, la determinarea despăgubirilor civile acordate părţii civile - soţia victimei - s-a luat în considerare şi culpa acesteia, deşi inculpatul fusese de acord să achite suma solicitată; d) în mod greşit s-a respins cererea de despăgubiri pentru daune morale, formulată de aceeaşi parte civilă.Inculpatul a invocat un singur motiv de apel: greşita individualizare a pedepsei.
Din examinarea dosarului se constată că, prima instanţă, a omis să citeze, ca părţi civile, pe lângă Spitalul "Dr. Gh. Marinescu", căruia în mod justificat, i-a acordat despăgubiri civile, Spitalul "Dr. D. Bagdasar" şi Spitalul Municipal, spre a le cere relaţii asupra faptului dacă au acordat îngrijiri medicale victimei şi, în caz afirmativ, ce sumă solicită, ca despăgubiri.
întrucât judecarea cauzei cu'lipsă de procedură faţă de indiferent care parte atrage desfiinţarea hotărârii şi rejude-carea cauzei, urmează ca, potrivit art 379 pct 2 lit b) C. proc. pen., să se admită ambele apeluri, să se desfiinţeze hotărârea atacată şi să se trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cum motivul reţinut mai sus primează, curtea nu mai are a analiza celelalte motive de apel, care urmează a -fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1161/A/1996
NOTĂ. Potrivit prevederilor art 378 alin. 3 C. proc. pen., instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Dacă, în cauză, au fost declarate mai multe apeluri, instanţa este obligată să le examineze pe toate şi să se pronunţe asupra tuturor, ea nu ar putea - atunci când constată că un apel este întemeiat şi că hotărârea trebuie desfiinţată, chiar în întregime - să nu examineze şi celelalte apeluri, sub cuvânt că cercetarea lor a devenit inutilă, sau dacă hotărârea atacată a fost desfiinţată cu trimitere spre rejudecare, să lase ca examinarea celorlalte motive ale părţilor să se facă de instanţa de trimitere.
Cu alte cuvinte" faptul că un motiv de apel invocat de un apelant a fost găsit întemeiat nu poate îndreptăţi instanţa de apel de a renunţa la examinarea celorlalte motive de apel, susţinute fie de acelaşi apelant, fie de alţii, argumentând -împotriva prevederilor exprese ale art. 378 alin. 3 C. proc. pen. - că examinarea lor ar fi, în aceste condiţii, lipsită de interes ori că ea ar urma să fie făcută de instanţa de rejudecare.
Dispoziţia art. 378 alin. 3 C. proc. pen., potrivit căreia instanţa care judecă calea de atac este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate de procuror sau de părţi - s-a observat în literatura juridică - nu se referă la respingerea unui apel fără a se fi examinat toate motivele (ipoteză care, faţă de dispoziţiile art. 371 C. proc. pen., trebuie exclusă), ci la ipoteza în care un apel a fost admis fără a se fi examinat şi celelalte motive invocate de aceeaşi parte sau de celelalte părţi, căci instanţa de apel nu trebuie să lase necenzurată nici una din greşelile ce, eventual, ar exista în cauza supusă examinării sale (v. V. Dongoroz, Gh. Dărângă, D: Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior - prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 312).
în speţă, deci, instanţa de apel, admiţând apelul procurorului pentru un motiv care privea exclusiv situaţia a două părţi civile - necitate -, nu putea lăsa nesoluţionate celelalte motive de apel, unele privitoare tot la latura civilă, dar privind alte părţi civile, invocate de parchet, şi altele la latura penală, invocate de inculpat, transferând sarcina examinării acestora asupra instanţei de trimitere, căreia, potrivit legii, nu-i incumba o asemenea atribuţie. Controlul judiciar pe care legea îl dă în competenţa instanţei superioare se transformă astfel, fără temei legal, într-un autocontrol.
Ar mai fi de adăugat că judecarea cauzei cu procedura nelegal îndeplinită faţă de două părţi civile nu putea să ducă decât la desfiinţarea parţială - sub aspectul laturii civile şi numai în aceste limite - a sentinţei atacate, neputând să influenţeze nici soluţia laturii civile, în ceea ce priveşte celelalte părţi civile, nici soluţia laturii penale sub aspectul invocat de inculpat (greşita individualizare a pedepsei); la un asemenea rezultat - desfiinţarea totală a hotărârii apelate - s-ar fi putut ajunge, eventual, numai dacă instanţa de apel ar fi examinat ea însăşi, găsindu-le întemeiate, şi celelalte motive de apel invocate de procuror şi de inculpat.
In sfârşit, o ultimă observaţie: unicul motiv de apel examinat şi găsit a fi fondat, de către curte - necitarea a două părţi civile - fiind în defavoarea inculpatului, apelul acestuia nu putea fi, de asemenea, admis, atâta vreme cât motivul de apel sus menţionat nu-i profita iar critica făcută de el hotărârii atacate nu a fost verificată şi apreciată ca întemeiată.
Apelul declarat după dezbateri, dar înaintea pronunţării sentinţei de către prima instanţă, nu poate fi
respins ca inadmisibil, acest caz de inadmisibilitate nefiind prevăzut de lege (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2342 din 9 iunie 1999)
In lipsa datei certe a declarării apelului de către inculpatul arestat preventiv - prin atestarea de către administraţia locului de deţinere a datei declaraţiei de apel menţionate de inculpat sau, dacă acesta nu menţionează data, prin stabilirea datei certe a declaraţiei de apel de către administraţia locului de deţinere -, apelul nu poate fi respins ca tardiv, data înregistrării declaraţiei de apel trimise de locul de deţinere la instanţă fiind irelevantă (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2926 din 7 iulie 1999)
Citește mai mult
arestarea lui în altă cauză înaintea dezbaterilor, fără a verifica existenţa acestui caz de nulitate absolută a hotărârii prevăzut în art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., constituie motiv de casare a deciziei cu trimitere pentru rejudecarea apelului (C.S.J., s. pen., decizia nr. 920 din 19 februarie 2002)Dacă instanţa de apel schimbă încadrarea juridică a faptei, ea trebuie să pronunţe o nouă pedeapsă în temeiul textului de lege aplicat în urma schimbării încadrării juridice, neputând menţine pedeapsa aplicată în temeiul încadrării juridice iniţiale (C.A. Timişoara, s. pen., decizia nr. 478/R din 24 mai 2004)
în cazul în care, judecând cauza în apel, instanţa schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de omor calificat în cea de omor deosebit de grav, ea trebuie să pronunţe o nouă hotărâre de condamnare, conformându-se art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., chiar dacă limitele de pedeapsă, în varianta închisorii, sunt aceleaşi pentru ambele infracţiuni, iar instanţa de apel a menţinut pedeapsa de 20 de ani închisoare aplicată de prima instanţă (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 6532 din 7 decembrie 2004)
la apărare, cât şi de un grad de jurisdicţie (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1314 din 5 martie 2004, în B.J. 2004)