Art. 456 Instanţa competentă Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă ALTE DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA
| Comentarii |
|
ALTE DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA
Secţiunea III
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Art. 456
Instanţa competentă
Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
În cazul în care persoana condamnată se află în stare de libertate în urma unei întreruperi anterioare a executării pedepsei, instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare.
Cererea de întrerupere a executării pedepsei adresată altei instanţe se trimite pe cale administrativă instanţei competente, potrivit alin. 1 şi 2.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
| ← Art. 455 Cazurile de întrerupere Întreruperea executării... | Art. 457 Evidenţa întreruperii executării pedepsei... → |
|---|
1. Instanţa competentă. Condamnat aflat în stare de deţinere. Potrivit art. 456 C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei închisorii este instanţa corespunzătoare în grad celei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, atunci când cel condamnat se află în stare de deţinere (C.S.J., s. pen., decizia nr. 111 din 20 ianuarie 1998, în B.J. 1998, p. 499-500).
2. Condamnat aflat în stare de libertate. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei închisorii în cazul când, la data
Citește mai mult
formulării cererii, condamnatul se afla în stare de libertate în urma unei întreruperi anterioare a executării pedepsei, este instanţa de executare, indiferent de locul de deţinere din care a fost pus în libertate cel condamnat şi de acela în care se află după ce a fost arestat din nou în vederea continuării executării pedepsei, după formularea cererii (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2757 din 29 iunie 1999, în B.J. 1999, p. 307-309).3. Competenţă teritorială. Conform art. 456 C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei închisorii este instanţa de executare sau instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare. în acest din urmă caz, pentru stabilirea instanţei competente se are în vedere locul de deţinere unde condamnatul se afla la data introducerii cererii, iar nu locul de deţinere unde a fost transferat ulterior (C.S.J., s. pen., decizia nr. 228 din 21 ianuarie 2000, în B.J. 2000, p. 349-351).
4. Competenţă materială. împrejurarea că pedeapsa aplicată prin sentinţa pronunţată de judecătorie a fost ulterior majorată de către tribunal, prin decizie, nu are relevanţă în stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii, care revine în acest caz judecătoriei, ca instanţă de executare (C.A. Bucureşti, s. I pen., decizia nr. 1/F din 14 ianuarie 2003, în P.J.P. 2003-2004, p. 348-349).
5. Soluţionarea de către judecătorie a cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii, formulată de cel condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, atrage casarea hotărârii pronunţate de această instanţă şi a celei pronunţate de tribunal în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, în speţă tribunalul, întrucât au fost încălcate dispoziţiile relative la competenţa după materie, prevăzute în art. 456 C. proc. pen. (C.A. Piteşti, s. pen., decizia nr. 429/R din 27 august 2002, în B.J. 2002-2003, p. 228-229). es Soluţia de la pct. 5 rămâne valabilă în raport cu prevederile art. 385' alin. (1) lit. f) C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 356/2006 (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006), cu precizarea că sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale pot fi atacate numai cu recurs, iar nu şi cu apel. Referirea la hotărârea pronunţată de tribunal în apel urmează a nu mai fi luată în considerare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost ridicată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.
Astfel, contrar susţinerilor autorului excepţiei, textele de lege criticate, şi anume art. 455 raportat la art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. referitoare la cazurile de amânare, respectiv de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, au fost instituite de legiuitor în vederea garantării dreptului condamnaţilor la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, respectiv a dreptului
Citește mai mult
acestora la ocrotirea sănătăţii. în acest sens, referindu-se la aplicabilitatea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea torturii, ale cărui dispoziţii se regăsesc în art. 22 din Constituţie, invocat de autorul excepţiei, Curtea de la Strasbourg a reamintit, în cauza Matencio c. Franţei, din 15 ianuarie 2004, jurisprudenţa Comisiei care afirmase în mai multe cauze faptul că în condiţii de o gravitate particulară ne putem găsi în situaţii în care buna administrare a justiţiei penale cere ca măsuri de natură umanitară să fie luate pentru a le contracara. Starea de sănătate, vârsta şi handicapul unei persoane constituie situaţii în legătură cu care se poate pune în discuţie capacitatea unei persoane de a suporta condiţiile de detenţie, prin raportare la art. 3 din Convenţie. în aceeaşi jurisprudenţă, Curtea a mai statuat că, deşi că nu se poate spune că există o obligaţie generală a statului de a elibera un deţinut pe motive de sănătate, art. 3 din Convenţie impune, în orice caz, statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin administrarea de îngrijiri medicale necesare. Or, aşa cum se poate constata, textele de lege ce fac obiectul excepţiei dau expresie tocmai preocupării legiuitorului de a asigura măsuri de natură umanitară care să contracareze situaţiile în care, din motive de sănătate, condiţiile de detenţie nu pot fi suportate de către persoana condamnată (C.C., Decizia nr. 686 din 10 octombrie 2006, în M. Of. nr. 903 din 7 noiembrie 2006).