Art. 5 Garantarea libertăţii persoanei SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL
| Comentarii |
|
SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL
Art. 5
Garantarea libertăţii persoanei
În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei.
Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii.
Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
Art. 51
Respectarea demnităţii umane
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.
Art. 52
Prezumţia de nevinovăţie
Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
| ← Art. 4 Rolul activ SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI... | Art. 6 Garantarea dreptului de apărare SCOPUL ŞI REGULILE DE... → |
|---|
Conform art. 5 ind. 2 C. proc. pen., care consacră prezumţia de nevinovăţie, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, iar în cazul în care probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăţia inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului şi, pe baza acesteia, soluţia ce se impune este achitarea inculpatului de către instanţa de judecată (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007, www.scj.ro).
Cauza Allenet de Ribemont c. Franţei.
Prezumţia de nevinovăţie, consacrată în parag. 2 al art. 6, se numără printre elementele unui proces echitabil, astfel cum este acesta prevăzut în parag. 1 al art. 6. Prezumţia este încălcată dacă o decizie judiciară privind o persoană acuzată reflectă opinia că aceasta este vinovată, înainte ca vinovăţia sa să fi fost dovedită legal în prealabil. Este suficient, chiar şi în absenţa unei constatări formale, ca o argumentaţie să sugereze că instanţa îl consideră pe acuzat ca fiind vinovat. Curtea apreciază că încălcarea prezumţiei de
Citește mai mult
nevinovăţie se poate face nu numai de către o instanţă, ci şi de către alte autorităţi publice.Libertatea de expresie, garantată de art. 10 din Convenţie, include libertatea de a primi şi comunica informaţii. Articolul 6 parag. 2 nu împiedică autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar impune acestora să informeze cu discreţia necesară şi rezervele ce se impun pentru a se respecta prezumţia de nevinovăţie. Curtea constată că, în cauză, câţiva dintre cei mai înalţi responsabili ai poliţiei l-au calificat pe reclamant, fără nuanţe sau rezerve, ca fiind unul dintre instigatori la un asasinat, ceea ce constituie o evidentă declaraţie de vinovăţie care, pe de o parte, incită publicul a crede acest lucru şi, pe de altă parte, prejudiciază aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenţie (C.E.D.O., Hotărârea din 10 februarie 1995, §§ 34, 36, 38, 41, jurisprudentacedo.com/Allenet-de-Ribemont-contra-Frantei-Inalti-oficiali-de-stat-Declaratii-publice-Afirmarea-culpabilitatii.html).
Cauza Drozd şi Janousek c. Franţei şi Spaniei
Statele părţi sunt obligate să refuze cooperarea dacă observă că hotărârea de condamnare este rezultatul unei negări flagrante a justiţiei. Curtea ia la cunoştinţă declaraţia Guvernului, potrivit căreia Franţa poate refuza, şi chiar a refuzat, cooperarea cutumiară în cazurile în care s-a pus problema executării pe teritoriul său a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în Andora, care erau în mod evident contrare prevederilor art. 6 din Convenţie şi principiilor cuprinse de acesta. Curtea a găsit confirmarea acestei decizii în unele hotărâri ale instanţelor franceze: unele camere de acuzare nu au autorizat extrădarea unei persoane condamnate in absentia într-o ţară în care nu există nicio posibilitate de a fi rejudecată după deferirea acesteia justiţiei, iar Consiliul de Stat a declarat incompatibilă cu ordinea publică franceză extrădarea unei persoane pasibile de pedeapsa cu moartea pe teritoriul statului solicitant (C.E.D.O., Hotărârea din 26 iunie 1992, §110, www. echr.coe.int).
Cauza llaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei.
Cerinţa legalităţii cuprinsă în art. 5 parag. 1 lit. a) („arestare sau deţinere legală" dispusă „conform legii" nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern, ci este necesar ca acest drept intern să fie el însuşi conform cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale enunţate sau cuprinse implicit în aceasta, în special cel al preeminenţei dreptului, expres prevăzut în Preambulul Convenţiei. La baza expresiei „conform legii" se află noţiunea de proces echitabil şi adecvat, în sensul că toate măsurile privative de libertate trebuie să fie dispuse de autorităţi competente, trebuie să fie executate de către astfel de autorităţi şi nu trebuie să fie arbitrare (a se vedea, între altele, cauza Winterwerp c. Olandei, Hotărârea din 24 octombrie 1979). în plus, din moment ce scopul art. 5 din Convenţie este acela de a proteja persoana împotriva arbitrariului, o „condamnare" nu poate fi rezultatul unei negări flagrante a justiţiei (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Drozd şi Janousek c. Franţei şi Spaniei, Hotărârea din 26 iunie 1992) (C.E.D.O., Hotărârea din 8 iulie 2004, § 461, www.echr.coe.int)
în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în cauza de faţă (în speţă reclamantul, nemulţumit de modul în care personalul ce deservea arhiva unei instanţe a răspuns cererii sale privind obţinerea unor copii, s-a angajat într-o altercaţie verbală cu acesta, a fost acuzat că a folosit cuvinte jignitoare la adresa acestuia şi că a folosit termeni vulgari în public, motiv pentru care ofiţerul de poliţie care asigura ordinea publică în clădire, după aplanarea conflictului, i-a trimis la domiciliu un proces-verbal contravenţional, a cărui temeinicie şi
Citește mai mult
legalitate a fost atacată fără succes în instanţe - s.n.), contestată de Guvern, trebuie observat că dreptul intern nu include în sfera dreptului „penal" contravenţia pentru care reclamantul a trebuit să plătească amendă, legiuitorul român alegând să dezincrimineze anumite acte care, deşi aduc atingere ordinii publice, sunt comise în circumstanţe care permit concluzia că nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, în cauză, i s-a reproşat reclamantului că a proferat insulte la adresa unui funcţionar, de natură a-i leza demnitatea, acte sancţionabile potrivit Legii nr. 69/1991. Această contravenţie diferă de infracţiunile de insultă şi calomnie, sancţionate penal la momentul săvârşirii faptelor, atât prin procedura de cercetare şi sancţionare a autorilor, cât şi prin consecinţele sale juridice, ceea ce nu este însă decisiv în analizarea aplicabilităţii art. 6 parag. 1 din Convenţie, deoarece reperele oferite de dreptul intern nu au decât o valoare relativă.Deşi este permisă statelor dezincri-minarea anumitor fapte şi sancţionarea lor pe cale contravenţională, autorii acestora nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul motiv că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. Curtea opinează că, dacă depena-lizarea faptei şi sancţionarea ei pe cale contravenţională nu pune
probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale, între care şi prezumţia de nevinovăţie, care protejează persoanele de posibile abuzuri din partea autorităţilor, ridică probleme din perspectiva art. 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată ca fiind „penală", a unei astfel de garanţii menite să asigure echilibrul între autorii prezumaţi ai faptelor prevăzute de legea penală şi autorităţile competente cu efectuarea urmăririi penale, a judecăţii şi cu sancţionarea lor, Curtea apreciază că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă, potrivit art. 6 din Convenţie (C.E.D.O., Hotărârea din 4 octombrie 2007)
în cauză, rezultatul procesului penal nu era decisiv pentru soluţionarea cererii privind acordarea de despăgubiri. Victima a avut dreptul de a solicita despăgubiri independent de chestiunea legată de condamnarea sau, ca în cazul de faţă, de achitarea acuzatului, iar acordarea de despăgubiri trebuia să se realizeze potrivit unei
Citește mai mult
analize juridice distincte, bazată pe criterii şi exigenţe care diferă, în anumite aspecte importante, de cele aplicate în domeniul răspunderii penale.In caz contrar, art. 6 parag. 2 ar da achitării din procesul penal un efect nedorit de privare a victimei de posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul răspunderii civile, constituindu-se într-o limitare arbitrară şi disproporţionată a dreptului său de acces la un tribunal, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie. O persoană declarată nevinovată de săvârşirea unei infracţiuni, dar a cărei răspundere ar putea fi reţinută potrivit criteriilor de probă aplicabile în civil, ar beneficia de un avantaj nemeritat de înlăturare a oricărei răspunderi pentru acţiunile sale. O astfel de interpretare extinsă nu ar fi susţinută nici de art. 6 parag. 2 şi nici de vreo convergenţă a sistemelor juridice naţionale ale statelor părţi la Convenţie. Din contră, într-un număr important de state, o persoană achitată în ceea ce priveşte săvârşirea unor fapte poate fi recunoscută ca responsabilă din punct de vedere civil pentru consecinţele acestora. Prin urmare, Curtea apreciază că, în timp ce exonerarea de răspundere penală nu poate fi repusă în discuţie în cadrul procedurilor de acordare de despăgubiri în temeiul răspunderii civile, aceasta nu trebuie să constituie un obstacol pentru stabilirea, pe baza unor probe interpretate mai puţin strict, a unei răspunderi civile în vederea acordării de despăgubiri pentru aceleaşi fapte, în cazul de faţă, decizia internă cu privire la acordarea de despăgubiri, care era distinctă de cea privind achitarea reclamantului, nu indică nici în mod expres şi nici în substanţă că au fost îndeplinite toate condiţiile pentru a considera persoana acuzată ca fiind responsabilă penal pentru faptele pentru care fusese achitată. Iniţierea acţiunii civile după achitare nu a fost incompatibilă cu achitare, şi nici nu a avut ca efect infirmarea achitării. în acest context, Curtea apreciază că cererea de despăgubiri nu a echivalat cu formularea unei alte acuzaţii în materie penală faţă de reclamant, după achitarea acestuia.
Curtea reaminteşte că rezultatul procesului penal nu a fost decisiv pentru iniţierea acţiunii civile. în acest caz,
situaţia a fost chiar în sens invers: deşi reclamantul a fost achitat, a fost juridic posibilă obligarea acestuia la plata despăgubirilor. Astfel, în ciuda concluziilor existente în procedurile penale împotriva reclamantului, acţiunea civilă privind despăgubirile nu a constituit un corolar al acesteia din urmă. Din această perspectivă, cauza de faţă diferă de alte cauze în care Curtea a apreciat că procedura a constituit un corolar şi a completat procedura penală, devenind aplicabil art. 6 parag. 2 din Convenţie, în consecinţă, Curtea apreciază că art. 6 parag. 2 nu era aplicabil procedurilor privind cererea de despăgubiri introdusă împotriva reclamantului şi că, prin urmare, această prevedere nu a fost încălcată. Opinia separată a judecătorului Costa: Vinovăţia în materie civilă trebuie să fie distinctă de vinovăţia în materie penală, iar faptele recunoscute în civil ca vătămătoare şi susceptibile de a constitui temei al acordării de despăgubiri nu trebuie să fie exact aceleaşi cu cele pentru care inculpatul a fost acuzat în cadrul procesului penal. Altfel, şi prezumţia de nevinovăţie şi declararea nevinovăţiei persoanei achitate ar fi private de orice efect util, dacă decizia pronunţată în civil ar fi împotriva acestei persoane, deoarece ar fi paradoxală protejarea unei simple prezumţii, câtă vreme un verdict nu a înlăturat-o, şi de a nu proteja proba care a susţinut acea prezumţie. Se poate aprecia, desigur, preocuparea legitimă a instanţelor naţionale faţă de interesele victimelor (care, prin definiţie, sunt inocente) şi ale succesorilor în drepturi ale acestora. De aceea, prin aplicarea standardelor de probă care sunt, în principiu, mai stricte în procedurile penale (tocmai pentru că există prezumţia de nevinovăţie) decât în cele civile, aceste instanţe pot urmări stabilirea unei răspunderi civile pentru o persoană achitată în penal: responsabilă în esenţă, dar nu vinovată. Cu toate acestea, în anumite situaţii este dificil să afirmi un lucru şi apoi contrariul său: nu putem spune în acelaşi timp că un om este declarat în mod legal ca fiind nevinovat de săvârşirea unei infracţiuni (în cazul de faţă, abuzul sexual faţă de un minor) şi, cu toate acestea, că probabil el a comis fapta şi că trebuie să plătească civil pentru aceasta. O modalitate mai bună de a atinge scopurile echităţii în astfel de situaţii ar fi crearea unui fond de compensaţii pentru victimele infracţiunilor rămase nepedepsite sau ai căror făptuitori au fost neidentificaţi. Aşa cum răzbunarea nu înseamnă justiţie, compasiunea nu ar trebui să justifice împiedicarea justiţiei (C.E.D.O., Hotă-
rârea din 11 februarie 2003)
Curtea reaminteşte că a avut ocazia de a sublinia faptul că exprimarea unor îndoieli cu privire la nevinovăţia unei persoanei acuzate nu poate fi acceptată după ce achitarea persoanei a devenit definitivă (cauza Sekanina c. Austriei, Hotărârea din 25 august 1993, § 30). Potrivit jurisprudenţei sale, odată achitarea devenită definitivă, chiar dacă este vorba de o achitare determinată de îndoială, conform art. 6 parag. 2, exprimarea îndoielilor cu privire la vinovăţie nu este compatibilă cu prezumţia de nevinovăţie (cauza Rushiti c. Austriei, Hotărârea
Citește mai mult
din 21 martie 2000, § 31). Curtea apreciază că, în virtutea principiului in dubio pro reo, care constituie o concretizare particulară a principiului prezumţiei de nevinovăţie, nicio diferenţă calitativă nu trebuie să existe între încetarea urmăririi penale sau achitarea din lipsă de probe ori ca rezultat al unei constatări a nevinovăţiei dincolo de orice îndoială. în fapt, hotărârile de achitare nici nu se diferenţiază în funcţie de motivele reţinute de instanţă în luarea deciziilor. Din contră, în cadrul art. 6 parag. 2 din Convenţie, dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de către orice autoritate care se pronunţă direct sau indirect cu privire la răspunderea penală a unei persoane (C.E.D.O., Hotărârea din 27 septembrie 2007)care aceste susţineri sunt de natură şi la un nivel la care pot fi analizate ca aducând reclamantului noi „acuzaţii", în sensul autonom al acestei noţiuni în cadrul Convenţiei (C.E.D.O., Hotărârea din 3 octombrie 2002)
Citește mai mult
într-un alt mod prejudiciat de aceasta (C.E.D.O., decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr. 28972/95, din 18 mai 1999)Curtea observă că în cazul de faţă declaraţiile au fost făcute de Procurorul general şi Preşedintele Parlamentului, într-un context independent de procedura penală în sine, şi anume în cadrul unor conferinţe de presă. Curtea recunoaşte că faptul că reclamantul era o persoană politică importantă la momentul săvârşirii infracţiunii a determinat înalţi funcţionari ai statului, inclusiv Procurorul general şi Preşedintele Parlamentului, să informeze publicul cu privire la infracţiunea prezumată şi începerea procedurilor penale faţă de aceasta. Cu toate acestea,
Citește mai mult
Curtea nu poate fi de acord cu susţinerile Guvernului potrivit cărora, având în vedere circumstanţe cauzei, aceste persoane pot utiliza limbajul pe care îl doresc în interviurile lor cu presa (referirile la reclamant fiind de genul: „în baza materialelor pe care le deţin, nu există niciun dubiu cu privire la faptul că a acceptat mita", „reclamantul a luat mită" - s.n.). în plus, declaraţiile au fost făcute la numai câteva zile după arestarea reclamantului. Este însă cu atât mai important în această fază iniţială a procedurilor, înainte de începerea urmăririi penale, să nu fie făcute declaraţii publice care să poată fi interpretate ca fiind o confirmare din partea anumitor funcţionari publici a vinovăţiei persoanei. Curtea apreciază că afirmaţiile Preşedintelui Parlamentului, declaraţii ale unui funcţionar cu privire la vinovăţia reclamantului, au încurajat publicul să creadă în vinovăţia reclamantului şi au prejudiciat aprecierea faptelor acestuia de către instanţele de judecată, constatându-se, prin urmare, o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenţie (C.E.D.O., Hotărârea din 26 martie 2002)Citește mai mult
cererea reclamantului de a termina urmărirea penală fără trimitere în judecată şi exercită un control absolut în materie procedurală asupra fazei de urmărire penală. Pentru a şti dacă o declaraţie a unui reprezentant al autorităţii publice constituie o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie, trebuie analizat contextul circumstanţelor speciale în care acea declaraţie a fost formulată.Curtea observă că, în cazul de faţă, declaraţiile au fost formulate de către procuror, nu într-un context independent de procedura penală în sine, ca, de exemplu, în cadrul unei conferinţe de presă, ci într-o decizie motivată, intervenită într-un stadiu preliminar al urmăririi penale, prin care se respingea cererea reclamantului de terminare a urmăririi penale (în cauză reclamantul a introdus o cerere la procuror, solicitând terminarea urmăririi penale din lipsă de probe, iar procurorul a respins cererea invocând tocmai existenţa probelor la dosar.
Afirmând în decizia sa că vinovăţia reclamantului a fost „dovedită" de probele aflate la dosar, procurorul a răspuns în termenii folosiţi chiar de reclamant în cererea sa, acesta afirmând că nevinovăţia sa nu a fost „dovedită" de probele existente. Dacă utilizarea termenului „dovedit" a fost nefericită, Curtea apreciază, având în vedere contextul în care a fost folosit, că procurorul nu s-a referit la chestiunea de a şti dacă „vinovăţia" reclamantului a fost dovedită, chestiune asupra căreia nu procurorul era cel competent a se pronunţa, ci la aceea de a şti dacă dosarul conţinea suficiente „dovezi în sensul vinovăţiei" reclamantului pentru a justifica trimiterea în judecată, motiv pentru care Curtea a apreciat că declaraţia procurorului nu a încălcat prezumţia de nevinovăţie (C.E.D.O., Hotărârea din 10 octombrie 2000)
Pentru ca prezumţia de nevinovăţie să fie încălcată este suficient, chiar şi în absenţa unei constatări formale, ca o argumentaţie să sugereze că instanţa îl consideră pe acuzat ca fiind vinovat. Câmpul de aplicare a art. 6 parag. 2 nu se limitează, prin urmare, numai la procedurile penale care sunt pendinte, ci cuprinde şi deciziile luate după încetarea urmăririi penale (a se vedea cauzele Minelli c. Elveţiei, Hotărârea din 25 martie 1983, Englert c. Germaniei, Hotărârea din 25 august 1987, şi Ndlkenbockhoff c. Germaniei, Hotărârea din 25 august 1987) sau după
Citește mai mult
achitare (a se vedea cauzele Sekanina c. Austriei, Hotărârea din 25 august 1993, Asan Rushiti c. Austriei, Hotărârea din 21 martie 2000, şi Lamanna c. Austriei, Hotărârea din 10 iulie 2001). Astfel, o decizie prin care se refuză unui „acuzat", după încetarea urmăririi penale, acordarea unei reparaţii pentru arestarea sa preventivă poate ridica probleme din perspectiva art. 6 parag. 2 din Convenţie, dacă motivele cuprinse în dispozitiv echivalează în substanţă cu o constatare a vinovăţiei, fără ca aceasta să fi fost legal stabilită în prealabil (C.E.D.O., Hotărârea din 25 aprilie 2006)Citește mai mult
face nu numai de către o instanţă, ci şi de către alte autorităţi publice.Libertatea de expresie, garantată de art. 10 din Convenţie, include libertatea de a primi şi comunica informaţii. Articolul 6 parag. 2 nu împiedică autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar impune acestora să informeze cu discreţia necesară şi rezervele ce se impun pentru a se respecta prezumţia de nevinovăţie. Curtea constată că, în cauză, câţiva dintre cei mai înalţi responsabili ai poliţiei l-au calificat pe reclamant, fără nuanţe sau rezerve, ca fiind unul dintre instigatori la un asasinat, ceea ce constituie o evidentă declaraţie de vinovăţie care, pe de o parte, incită publicul a crede acest lucru şi, pe de altă parte, prejudiciază aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenţie (C.E.D.O., Hotărârea din 10 februarie 1995)
Art. 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă. 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute
Citește mai mult
de lege;c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.