Art. 7 Limba în care se desfăşoară procesul penal SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL

Inculpatul - cetăţean libanez - a fost condamnat, de către prima instanţă, pentru infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), iar apelul declarat de el, pentru motivul că nu s-a reţinut circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., a fost respins ca nefondat.

Prin recursul făcut împotriva ambelor hotărâri, el invocă: a) încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi 8 C. proc. pen., constând în aceea că, în faţa primei instanţe, procesul s-a desfăşurat în limba română, fără a i se fi asigurat posibilitatea de a lua cunoştinţă de probele dosarului, de a vorbi în

Citește mai mult

instanţă şi de a pune concluzii prin traducător, b) încălcarea prevederilor art. 30 C. proc. pen., deoarece cauza a fost soluţionată de Judecătoria sectorului Ilfov, deşi fapta a fost săvârşită pe raza Sectorului 2 Bucureşti, iar domiciliul său se află în acelaşi sector.

Primul motiv de recurs, referitor la lipsa traducătorului, nu poate fi primit, deoarece nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385^9 C. proc. pen.

Cel de-al doilea motiv de recurs - încadrat de inculpat în art. 3959 pct. 1 C. proc. pen. - nu priveşte cazul de casare prevăzut în acest text, care se referă, în mod exclusiv, la competenţa după materie şi după calitatea persoanei.

Pe de altă parte, se impune a observa că nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa teritorială este sancţionată cu o nulitate relativă, care, pentru a fi eficientă, trebuie invocată în termenele prevăzute în art. 197 alin. 4 C. proc. pen.; or, inculpatul, neinvocând-o în apel, nu se mai poate prevala de ea în recurs.

Recursul a fost respins.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 560/1996

NOTĂ. Omisunea de a asigura părţilor, care nu vorbesc limba română, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi în instanţă şi a pune concluzii prin traducător constituie o încălcare vădită a prevederilor art. 8 C. proc. pen., sancţionată cu o nulitate relativă, dar care -întrucât impietează asupra aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei - poate fi invocată şi trebuie luată în considerare din oficiu, în orice stare a procesului penal, conform art 197 alin. 4 C. proc. pen.

Anterior modificării şi completării Codului de procedură penală prin Legea nr. 141/1996 nu exista, însă, nici un caz de casare care să permită valorificarea acestei nulităţi în cadrul judecăţii în recurs. De aceea, în raport cu legea în vigoare la data adoptării deciziei, soluţia apare corectă.

Dar dacă pricina s-ar fi judecat după adoptarea Legii nr. 141/1996 care ar fi trebuit să fie soluţia?

Prin legea sus menţionată a fost introdus în art 385^9 C. proc. pen. - la pct 171 - un nou caz de casare, în următoarea formulare: "când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii". Dar despre care lege este vorba: legea de fond, legea de formă sau amândouă? Cu alte cuvinte, acest nou motiv de recurs vizează numai greşelile de fond sau şi nulităţile procedurale, bineînţeles în situaţiile în care nu s-au acoperit?

Codul de procedură penală din 1936, astfel cum a fost modificat printr-o lege din anul 1943, prevedea - în art. 474 partea Il-a pct. 9 -, folosind o exprimare aproape identică celei din art. 3859 pct 171, că există caz de casare "când prin hotărârea dată s-a violat ori s-a aplicat greşit legea". în concepţia legiuitorului de atunci - care, pentru desemnarea cazurilor de casare folosea în mod impropriu termenul "nulitate" - aceasta era o nulitate de fond. Că este aşa, rezultă din aceea că: a) Codul de procedură penală din 1936 împărţea cazurile de casare ("nulităţile") în trei categorii: nulităţi de formă (art. 474 partea I pct. 1-8), nulităţi de fond (art. 474 partea Il-a pct. 1-11) şi motive speciale de recurs (art. 474 partea ni-a, pct. 1-2), iar cazul de casare în discuţie era plasat chiar de legiuitor în rândul nulităţilor de fond; b) nulităţile de formă erau cuprinse în partea I a art. 474 care -lucru important - la pct. 4, sancţiona generic orice încălcare sau omisiune a vreunei forme procedurale care nu era sancţionată distinct şi pentru care, potrivit legii, se putea cere anularea actului. Caracterul de fond al nulităţii la care ne referim era unanim recunoscut şi în literatura juridică (v. Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. IV, Cluj, 1948, p. 466; I.N. Lungulescu, I.M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 377-379).

Reglementarea în vigoare se deosebeşte, sub două aspecte, de cea precedentă: pe de o parte, s-a renunţat la împărţirea cazurilor de casare în "nulităţi de formă" şi "nulităţi de fond" şi, pe de altă parte, nu s-a mai prevăzut, pentru încălcarea normelor procedurale - altele decât cele expres menţionate în art. 385^9 pct 1-11 - un caz de casare generic, nespecific, cum era cel din art 474 partea I pct 4 din Codul de procedură penală anterior.

Aceste deosebiri ar putea permite - după părerea noastră - ca, în prezent, cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 171 C. proc. pen. să fie folosit şi pentru sancţionarea încălcărilor de lege de ordin procedural, bineînţeles în situaţiile în care acest lucru este compatibil cu prevederile art 197 alin. 1 şi 4 C. proc. pen. Este vorba de o interpretare extensivă a legii, menită să înlăture o vădită omisiune a legiuitorului.