Art. 6 Garantarea dreptului de apărare SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL
| Comentarii |
|
SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL
Art. 6
Garantarea dreptului de apărare
Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
| ← Art. 5 Garantarea libertăţii persoanei SCOPUL ŞI REGULILE DE... | Art. 7 Limba în care se desfăşoară procesul penal SCOPUL... → |
|---|
Cauza Ocalan c. Turciei.
Marea Cameră este de acord cu analiza Curţii în ceea ce priveşte efectele imposibilităţii reclamantului de a se consulta cu avocatul său în condiţii de confidenţialitate („dincolo de auzul unor terţe persoane"): dreptul unui acuzat de a comunica în condiţii de confidenţialitate („dincolo de auzul unor terţe persoane") cu avocatul său reprezintă una din cerinţele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi rezultă din art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie. Dacă un avocat nu poate discuta cu clientul său fără o astfel de
Citește mai mult
supraveghere, pentru a primi, în acest fel, instrucţiuni confidenţiale, asistenţa sa îşi pierde mult din utilitate, în timp ce scopul Convenţiei este acela de a proteja drepturi concrete şi efective (cauza 5. c. Elveţiei, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, § 48). Importanţa confidenţialităţii întâlnirilor dintre acuzat şi avocaţii săi a fost afirmată în numeroase texte internaţionale, inclusiv în instrumente europene. Cu toate acestea, dacă există motive serioase, pot fi impuse restricţii cu privire la accesul acuzatului la avocatul său. Aspectul relevant este dacă, în lumina întregii proceduri, restricţia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil.în cazul de faţă, Curtea observă că reclamantul şi avocaţii săi nu s-au putut consulta în condiţii de confidenţialitate faţă de autorităţi („dincolo de auzul autorităţilor") în nicio fază a procedurilor. Curtea consideră că o astfel de restricţie, atât în cadrul urmăririi penale, cât şi în cadrul judecăţii, l-a împiedicat în mod inevitabil pe reclamant să discute cu avocaţii săi în mod liber şi să le pună întrebări care s-ar fi putut dovedi importante pentru pregătirea apărării sale. Dreptul apărării a fost, prin urmare, afectat în mod semnificativ. In ceea ce priveşte susţinerea Guvernului, potrivit căreia supravegherea întâlnirilor dintre reclamant şi avocaţii săi era necesară pentru asigurarea securităţii reclamantului, Curtea observă că avocaţii fuseseră aleşi de însuşi reclamantul şi că nu exista niciun motiv a se bănui că aceştia ar fi pus în pericol viaţa reclamantului. De altfel, avocaţii nu puteau să-l vadă pe reclamant în penitenciar decât după ce erau supuşi unor serii de controale specifice. O simplă supraveghere vizuală din partea personalului penitenciarului, acompaniată de alte măsuri, ar fi fost suficientă pentru asigurarea securităţii reclamantului.
în consecinţă, Curtea apreciază că imposibilitatea pentru reclamant de a discuta cu avocaţii săi în condiţii de confidenţialitate faţă de agenţii de securitate („dincolo de auzul agenţilor de securitate") a determinat o încălcare a drepturilor acestuia la apărare (C.E.D.O., Hotărârea din 12 mai 2005)
Cauza Boner c. Regatului Unit.
Nu este rolul Curţii acela de a indica măsurile ce trebuie luate de autorităţile naţionale pentru ca sistemul lor privind căile de atac să satisfacă cerinţele art. 6 din Convenţie. Rolul său este numai acela de a determina dacă rezultatele sistemului ales în această materie răspund exigenţelor art. 6. Situaţia în cazul de faţă, în care reclamantul a fost lăsat să se apere singur, neasistat, în faţa celei mai înalte instanţe de apel, nu este în conformitate cu cerinţele art. 6. Având în vedere natura procedurilor, puterile largi conferite înaltei Curţi, capacitatea limitată a reclamantului nereprezentat la momentul susţinerii argumentelor sale legale şi, mai presus de acestea, miza importantă existentă în proces având în vedere severitatea pedepsei de care era pasibil reclamantul, Curtea apreciază că interesele justiţiei impuneau ca reclamantul să beneficieze de asistenţă juridică la audierea din cadrul apelului. în concluzie, Curtea constată încălcarea parag. 3 lit. c) din art. 6 din Convenţie. Opinia concurentă a judecătorului de Meyer: „Interesele justiţiei" impun în mod normal ca o persoană „acuzată de săvârşirea unei infracţiuni" să fie asistată de un avocat. Fără o astfel de asistenţă, foarte puţine persoane sunt capabile să-şi „prezinte cazul într-o manieră adecvată" (cauza Quaranta c. Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1991, § 36) şi să aducă „o contribuţie efectivă la procedurile respective" (cauza Granger c. Regatului Unit, Hotărârea din 28 martie 1990, §47). Această constatare este valabilă în toate fazele procedurilor, cu atât mai mult la cele din faţa instanţelor superioare de judecată. Trebuie să se observe, prin urmare, că asistenţa juridică este necesară nu numai în scopul „examinării chestiunilor de drept" (cauza Pakelli c. Germaniei, Hotărârea din 25 aprilie 1983, § 38), în sens restrâns, ci şi pentru că este de natură să garanteze că faptele sunt constatate, înţelese şi apreciate de o manieră juridică pertinentă. Sarcina probei, în sensul că interesele justiţiei impun asistenţa unui avocat, nu poate aparţine acuzatului. Dacă acesta nu a renunţat conştient şi liber la asistenţă, nu putem, în mod legitim, să-l privăm de o astfel de asistenţă decât dacă s-a demonstrat în mod clar şi convingător că interesele justiţiei nu impun în cauza respectivă asistenţa (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1994)
Cauza John Murray c. Regatului Unit. Legislaţia naţională poate atribui anumite consecinţe atitudinii acuzatului din fazele iniţiale ale interogatoriilor de la poliţie, care sunt decisive din perspectiva apărării acuzatului în fazele procedurale subsecvente. în aceste circumstanţe, art. 6 din Convenţie impune ca persoana acuzată să poată beneficia de asistenţa unui avocat din primele stadii ale interogatoriilor de la poliţie. Aceste drept, pe care Convenţia nu îl enunţă în mod distinct, poate fi supus, totuşi, unor restricţii, pentru motive serioase. Problema, în fiecare caz în parte, este dacă restricţia, analizată prin raportare la întreaga procedură, l-a privat pe acuzat de un proces echitabil, în cauză, interzicerea dreptului de acces al reclamantului la un avocat pe durata primelor 48 de ore ale privării sale de libertate s-a efectuat pe considerentul că poliţia a avut motive rezonabile să creadă că exercitarea acestuia ar împiedica strângerea de informaţii cu privire la comiterea actelor de terorism sau ar face mult mai dificilă prevenirea unor astfel de acte. Curtea observă că în sistemul prevăzut de reglementarea internă este primordial pentru drepturile apărării ca persoana acuzată să aibă acces la un avocat din fazele iniţiale ale interogatoriilor de la poliţie. Potrivit reglementării interne, la începutul interogatoriilor de la poliţie, persoana acuzată este confruntată cu o dilemă fundamentală legată de apărarea sa: dacă alege să păstreze tăcerea, legea internă permite reţinerea de concluzii în defavoarea sa din această tăcere, iar dacă optează pentru a rupe tăcerea în cursul interogatoriilor, el riscă să îşi compromită apărarea, fără a înlătura în mod obligatoriu posibilitatea tragerii de concluzii în defavoarea sa.
în aceste condiţii, noţiunea de echitate consacrată de art. 6 din Convenţie impune ca acuzatul să beneficieze de serviciile unui avocat încă din primele faze ale interogatoriilor de la poliţie. A refuza acest acces timp de 48 de ore, în situaţia în care drepturile apărării pot fi prejudiciate într-un mod ireparabil, este, indiferent de justificare, incompatibil cu drepturile pe care art. 6 le recunoaşte acuzatului (C.E.D.O., Hotărârea din 8 februarie 1996)
Cauza Dallos c. Ungariei. Prevederile parag. 3 al art. 6 din Convenţie relevă necesitatea acordării unei atenţii speciale notificării „acuzaţiei" către persoana urmărită. Actul de acuzare joacă un rol important în cadrul urmăririi penale: de la acel moment inculpatul este oficial notificat în scris cu privire la baza juridică a acuzaţiilor ce-i sunt aduse (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, § 79). Curtea reaminteşte că echitatea procedurii trebuie apreciată în contextul întregii proceduri (a se vedea, de exemplu, cauza Miailhe c. Franţei, nr. 2, Hotărârea din 26 septembrie 1996, § 43, şi cauza Imbrioscia c. Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, § 38). Articolul 6 parag. 3 din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza" acuzaţiei, şi anume actele de care este acuzat şi în baza cărora este fundamentată acuzaţia, ci şi calificarea juridică a acestora, într-o modalitate detaliată (a se vedea cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei, Hotărârea din 25 martie 1999, § 51). Scopul acestei prevederi trebuie analizat în special din perspectiva dreptului mai general la un proces echitabil pe care îl garantează art. 6 parag. 1 din Convenţie. în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unui inculpat şi, pe cale de consecinţă, la temeiurilor legale pe care instanţa le-ar putea reţine în cauză reprezintă o condiţie esenţială a echităţii procedurii (C.E.D.O., Hotărârea din 1 martie 2001)
Cauza Imbrioscia c. Elveţiei.
în materie penală, prima cerinţă a art. 6 din Convenţie este aceea de a asigura un proces echitabil de către un tribunal competent să se pronunţe asupra oricăror acuzaţii penale, dar aceasta nu înseamnă că art. 6 din Convenţie nu se aplică şi fazei de urmărire penală. Alte cerinţe ale art. 6, în special cele din parag. 3, pot, de asemenea, să fie relevante înainte ca O cauză să fie trimisă în faţa instanţei de judecată, dacă şi în măsura în care nerespectarea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului. Deşi recunoaşte oricărui acuzat dreptul de a se apăra el însuşi sau prin apărător, art. 6 parag. 3 nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept. Curtea a subliniat că modalităţile de aplicare a art. 6 parag. 1 şi 3 în timpul urmăririi penale depind de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei, pentru a stabili dacă scopul art. 6 - procesul echitabil - a fost sau nu atins, analizându-se în acest sens ansamblul procedurilor interne aplicate în cauza respectivă. Astfel, Curtea a apreciat că nu s-a încălcat principiul procesului echitabil în situaţia în care reclamantul nu a fost asistat de apărător pe durata câtorva interogatorii în faţa poliţiei şi a procurorului în timpul urmăririi penale - deoarece nu a fost solicitată prezenţa unui apărător nici din partea acuzatului şi nici a autorităţilor în timpul urmăririi penale apărătorul numit ulterior nu a contestat procedura derulată anterior şi la următoarele interogatorii acesta nu a contestat niciun aspect de fond sau de procedură, iar în timpul judecăţii instanţele l-au audiat pe acuzat în prezenţa avocatului său, care a avut posibilitatea combaterii concluziilor acuzării (C.E.D.O., Hotărârea din 24 noiembrie 1993)
Cauza Magee c. Regatului Unit. In situaţia în care reclamantul solicită expres prezenţa unui avocat în timpul interogatoriului, iar această solicitare îi este refuzată pentru o perioadă de timp destul de lungă -mai mult de 48 de ore - în care interogatoriul continuă, iar persoana recunoaşte acuzaţiile ce i se aduc privind implicarea într-un atentat cu explozibil împotriva armatei, drepturile apărării au fost încălcate într-o manieră ireparabilă - indiferent de justificările care au stat la baza unui astfel de refuz -, incompatibilă cu drepturile pe care art. 6 din Convenţie le conferă unui acuzat. Chiar dacă, în fond, reclamantul nu a fost supus unor rele tratamente, iar recunoaşterea acuzaţiilor a fost voluntar făcută de către acesta, faptul că a fost privat de asistenţă juridică pentru mai mult de 48 de ore, iar declaraţiile de recunoaştere au fost făcute la sfârşitul primelor 24 de ore ale privării sale de libertate şi au devenit elementul cheie ale rechizitoriului şi, ulterior, ale condamnării, constituie încălcări ale art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţie (C.E.D.O., Hotărârea din 6 iunie 2000)
Cauza Luigi Sacramati c. Italiei. Informaţiile „detaliate" la care se referă prevederile parag. 3 al art. 6 din Convenţie trebuie să conţină suficiente date pentru a se permite acuzatului să-şi pregătească apărarea, fără a se menţiona, în mod necesar, şi probele pe care se bazează aceste acuzaţii (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr. 23369/94, din 6 septembrie 1995)
C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 1222/1998
în primul rând, dispoziţia art. 6 alin. ultim C. proc. pen. - potrivit căreia organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător - nefiind prevăzută sub sancţiunea unei nulităţi exprese,
Citește mai mult
neîndeplinirea acestei obligaţii, în cazul în care a cauzat o vătămare, este sancţionată, potrivit art. 197 alin. 1 C. proc. pen, cu o nulitate relativă. Aceasta înseamnă că, pentru a-şi produce efectul, nulitatea trebuie invocată de partea căreia i s-a produs o vătămare - în termenele prevăzute în art. 197 alin. 4 C. proc. pen. - şi că, în principiu, ea nu poate fi ridicată din oficiu de către instanţă. în al doilea rând, presupunând - doar ca ipoteză de lucru -că ne-am afla în faţa unei nulităţi absolute, care deci nu s-a acoperit, este de observat că refacerea actelor procesuale, indiferent dacă sunt afectate de nulitate absolută sau relativă şi indiferent dacă nulitatea vizează un act de urmărire penală sau un act al instanţei de judecată, este - cu câteva excepţii prevăzute de lege - de competenţa instanţei care a constatat nulitatea.în fine, restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, numai pentru că organul de urmărire penală a omis să încunoştiinţeze inculpaţii că au dreptul la asistenţă juridică, ar fi expresia unui formalism excesiv şi inutil. Căci organul de urmărire penală căruia i s-a restituit cauza nu ar putea face altceva decât să aducă la cunoştinţa inculpaţilor acest drept al lor şi, indiferent dacă ei îşi vor angaja sau nu apărător, să le ia o nouă declaraţie şi să reitereze actele de urmărire deja efectuate; or, această procedare ar fi lipsită de utilitate şi eficienţă, atâta vreme cât în faza judecăţii probele sunt administrate cu asigurarea unor garanţii superioare celor din faza de urmărire penală iar inculpaţii au posibilitatea să beneficieze de asistenţă juridică, ceea ce, de altfel, în speţă, s-a şi întâmplat.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 54/1998
Instanţa de apel care, constatând că apărătorul ales al inculpatului-inti-mat nu era prezent şi nici nu depusese o cerere de amânare, a judecat cauza cu asigurarea asistenţei juridice din oficiu, desemnând un apărător în şedinţa de judecată, şi a condamnat pe inculpatul achitat de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, a încălcat prevederile art. 6 C. proc. pen. şi nu a asigurat inculpatului o apărare efectivă în proces. în acest caz, hotărârea instanţei de apel este supusă casării cu
Citește mai mult
trimitere spre rejudecarea apelului, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3383 din 31 mai 2005)Citește mai mult
pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 40 din 16 februarie 2007)Citește mai mult
libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, pe care instanţa de apel o putea înlătura prin repunerea cauzei pe rol (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 6263 din 27 octombrie 2006)Citește mai mult
atrage nulitatea absolută potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (C.A. Suceava, decizia penală nr. 286 din 27 martie 2000)Citește mai mult
incidenţa prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4) teza finală C. proc. pen., consecinţele nulităţii neputând fi acoperite decât prin refacerea actului (C.A. Braşov, decizia penală nr. 896/R din 14 octombrie 2004)