Acțiunea normei juridice în timp, spațiu și asupra persoanei
| Comentarii |
|
acțiunea normei juridice, norma juridică este o măsură generală care se aplică în toate cazurile ce se vor ivi sub imperiul ei, pe timp determinat sau în intervalul de timp prevăzut în cuprinsul ei, într-un anumit spațiu (teritoriu) și unor subiecte care participă la circuitul juridic în acest spațiu. Prin urmare, acțiunea normei juridice comportă trei coordonate necesare: timpul, spațiul și persoanele.
Acțiunea normei juridice în timp
Pentru a putea determina cu exactitate acțiunea regulii de drept în timp, este necesar a stabili cu precizie momentul intrării în vigoare și momentul ieșirii din vigoare a normei juridice, în sistemul de drept românesc, o normă juridică produce efecte juridice la momentul intrării în vigoare, de regulă, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, cu excepția situațiilor când prin însuși conținutul normei juridice se prevede o altă dată a intrării în vigoare.
La data intrării în vigoare a legii se consideră că legea este cunoscută de toți cetățenii și nimeni nu poate să invoce în beneficiul său necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem). Practic, se instituie o prezumție legală a cunoașterii legii.
În opinia autorului R.P. Vonica1'1, această prezumție este, în realitate, o ficțiune întrucât legea nouă nu este și nu poate fi cunoscută de la data publicării ei, de către toate subiectele de drept ce cad sub incidența ei, fie și pentru că difuzarea Monitorului Oficial necesită timp, care este diferit în diverse părți ale țării. De aceea, mai corect ar fi ca intrarea în vigoare a legii noi să aibă loc de la data difuzării, când se prezumă că subiectele de drept au luat cunoștință de conținutul normei juridice.
În privința aplicării normei juridice în timp este esențial a stabili dacă norma se aplică în viitor sau și în trecut. În ipoteza în care norma se aplică numai pentru viitor, asupra unor relații sociale de după intrarea ei în vigoare, înseamnă că norma este activă, dar dacă ea se aplică și unor împrejurări anterioare intrării ei în vigoare rezultă că norma este retroactivă.
1. Neretroactivitatea legii
Reprezintă principiul fundamental al acțiunii normei juridice. Acest principiu este un adevărat „dat”, potrivit căruia legea acționează numai pentru viitor. Acest principiu este consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, care statuează că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
În acest sens, în doctrina recentă se arată că, de la data intrării sale în vigoare, prescripția normativă penală acționează permanent și continuu, fără momente de întrerupere sau excepții (în mod normal), până în momentul când activitatea sa încetează definitiv (prin ieșirea din vigoare) sau temporar (prin suspendarea aplicării, de exemplu, ulterior declarării neconstituționalității sale și până la modificarea sa corespunzătoare în termen de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale).
În privința aplicării legii penale mai favorabile, aceiași autori precizează1’1 că prin dispozițiile art. 6 NCP se reglementează unica situație de incidență a principiului mitior lex în raport de cazurile în care judecata s-a finalizat definitiv (caz de aplicare obligatorie a legii mai favorabile), spre deosebire de reglementarea din Codul penal din 1969, unde se mai stipula și o situație de aplicare facultativă a legii mai favorabile după condamnarea definitivă, ipoteză la care noul legiuitor a renunțat, pentru a limita cât mai mult posibil cazurile de atingere față de principiul autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive și -prin aceasta -, față de principiul separației puterilor în stat.
În esență, aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) este o adevărată excepție de la principiul neretroactivității și are la bază un concept umanitar, prin care persoana care a săvârșit în trecut o infracțiune sub imperiul vechii legi să beneficieze de o lege nouă, în măsura în care aceasta este mai blândă.
O altă excepție de la principiul neretroactivității există în situația în care actul normativ prevede expres că acesta se aplică și la situații anterioare.
2. Ieșirea din vigoare a normei juridice
Momentul ieșirii din vigoare a normei juridice nu este precizat în lege întrucât aceasta se adoptă pe o perioadă nedeterminată. O excepție o reprezintă însă normele juridice temporare, care se aplică în cazuri speciale și pentru situații provizorii, cum ar fi calamitățile, starea de război etc. Odată cu încetarea situațiilor excepționale încetează și valabilitatea normei juridice aferente.
Ieșirea din vigoare a normei juridice se realizează prin:
• Abrogare, care poate fi expresă (directă) și există atunci când noua lege prevede expres ce lege se abrogă, dacă se abrogă în integralitate, iar, în caz contrar, care articol se abrogă. O altă variantă o reprezintă abrogarea indirectă, care operează printr-o precizare din noul act normativ prin care se prevede că se abrogă toate normele contrare noii reguli de drept. Abrogarea tacită, implicită, există atunci când prevederile noii norme de drept sunt radical distincte de vechea reglementare, astfel încât, în mod implicit, vechea lege se consideră a fi abrogată.
• Ajungere la termen, este o modalitate specială de încetare a efectelor normei de drept, care operează la normele juridice cu termen și excepționale, astfel încât regula de drept își încetează efectele atunci când se împlinește termenul sau dispare cauza excepțională pentru care a fost elaborată.
• Desuetudine, există atunci când o normă juridică, formal în vigoare, nu se mai aplică din cauza modificărilor sociale apărute.
Acțiunea normei juridice în spațiu
În spațiul geografic coexistă și uneori se confruntă o multitudine de sisteme juridice naționale, delimitate de frontierele naționale. În virtutea suveranității sale, fiecare stat stabilește anumite norme de conduită general obligatorii pe teritoriul său. Ordinea de drept într-un anumit stat este limitată la teritoriul asupra căruia își exercită suveranitatea. În aparență, delimitarea între sferele de suveranitate legislativă a statelor este netă. Totuși, coexistența sistemelor de drept naționale generează conflicte de legislații. Așadar, cercetarea normei juridice în spațiu trebuie să se facă atât sub aspectul legii naționale, dar și sub aspectul legii internaționale.
La umbra supremației puterii de stat își produce efecte principiul teritorialității. Astfel, actele normative elaborate și emise de către un stat sunt obligatorii pe întreg teritoriul statului respectiv.
Acțiunea actelor normative în spațiu depinde de competența teritorială a organelor statului emitent. În statele unitare, precum România, există un singur rând de organisme supreme ale puterii de stat și ale administrației de stat, actele lor normative acționând pe întreg teritoriul.
Este evident că prin raportare la tipul de împărțire administrativă și la competențele instituțiilor abilitate, normele juridice pot să aibă din acest punct de vedere o acțiune limitată teritorial (de exemplu, la nivel județean sau municipal etc.). În același sens, există norme juridice ce se vor aplica limitat (în zonele de frontieră sau în zonele în care s-au produs dezastre naturale).
După cum precizează prof. I. Humă, în statele cu structură compusă, precum statul federativ, actele normative ale organelor federale creează efecte asupra teritoriului tuturor statelor federale, în timp ce actele normative ale unui stat federat sunt valabile în limitele sale teritoriale. Același autor mai arată că în situația în care se produce un conflict între legile federale și legile unui stat federat, se aplică de regulă legea federală, când nu acționează o altă lege indicată în normele ce reglementează conflictele de legi dintre autoritatea centrală și cea locală.
Acțiunea normei juridice asupra persoanei
Norma juridică este teritorială, dar și personală, deoarece regula de drept se aplică tuturor persoanelor care se află pe teritoriul unui stat.
Categoriile de persoane ce se pot afla pe teritoriul unui stat:
> Cetățenii statului respectiv (cetățenia fiind legătura juridică dintre stat și locuitorii aflați pe teritoriul său);
> Străinii (cetățenii altor state);
> Apatrizii (persoane fără cetățenie).
Potrivit principiului personalității normei juridice, regula de drept se va aplica tuturor categoriilor de persoane indicate mai sus. Există însă și excepția imunității diplomatice, care își are izvorul de drept în norma națională sau în normele internaționale. Imunitatea diplomatică se referă la personalul diplomatic, acesta beneficiind de o seamă de drepturi și privilegii, și anume: inviolabilitatea persoanei, imunitatea de jurisdicție, diverse scutiri de taxe și impozite etc. În ceea ce îl privește pe jurist, vom preciza că în ipoteza în care vreun membru al personalului diplomatic săvârșește fapte grave ce lezează ordinea socială a statului acreditar, se poate ajunge până la ridicarea acreditării pentru acel membru, declararea ca persona non grata și expulzarea.
În privința personalului tehnic sau al personalului de serviciu al misiunilor diplomatice, facem precizarea că aceștia nu beneficiază de totalitatea drepturilor și privilegiilor de care se bucură personalul diplomatic și în niciun caz de imunitatea de jurisdicție.
În privința regimului juridic aplicabil străinilor, arătăm că sunt recunoscute trei forme de reglementare, și anume:
> regimul național, prin care se recunosc pentru străini aceleași drepturi ca și cele ale cetățenilor, cu mici excepții (de exemplu, lipsa drepturilor electorale);
> regimul special, ce constă în acordarea unor drepturi reglementate de legislația internă sau internațională străinilor;
> clauza națiunii celei mai favorizate, prin care cetățenii unui stat, în baza convenției cu un altul, beneficiază de un regim/tra-tament favorizat în domenii precum exportul, tarife vamale etc.
