Animalul în dreptul civil
| Comentarii |
|
animalul în dreptul civil, 1. Consideraţii generale 2. Noţiune şi clasificare 3. Accesiunea animalelor 4. Ocupaţiunea
1. Consideraţii generale
Animalul este un lucru animat şi sensibil. El nu este o persoană. Există o diferenţă ireductibilă între om şi animal, între specia umană şi lumea animală. Animalul nu are personalitate juridică, el nu este subiect de drept; el nu are drepturi subiective. Cu toate acestea de multe ori s-a pus întrebarea dacă nu cumva animalele între ele practică un anumit drept. Unii dintre cei care au studiat societăţile de furnici, de viespi, de albine pretind că ele au îndatoriri supuse constrângerii mergând până la excomunicare şi pedeapsa capitală. Nu mai puţin - după cum s-a observat - înăuntrul societăţilor de animale din cadrul aceleiaşi specii lipseşte practic uciderea „intenţionată” a altui membru; ea există doar accidental. Mucius Scaevola a încercat să aplice legitima apărare pentru luptele dintre animale, atribuind consecinţelor sancţiunea unei actio de pauperia.
în ultimii treizeci de ani datorită revoluţiei etologice tot mai mult se vorbeşte despre comportamentele culturale ale animalelor, despre un „subiect" autentic ivit în animalitate. Bunăoară, s-a observat că multe animale folosesc unelte pentru a-şi asigura hrana; de exemplu, cimpanzeul (din grupul Mahale) îşi fabrică o nuia de pescuit furnici cu care scormoneşte în cuibul acestora până ce acestea speriate ies de acolo etc. Cimpanzeii de pe Coasta de Fildeş şi Bossou sparg nucile culese sau căzute din copac cu ajutorul unei pietre. Este cunoscut apoi cazul „piţigoilor britanici” care deschideau dopul de ceară al sticlelor cu lapte aflate pe pragurile caselor sau, şi mai ciudat, cazul macacilor din Koshima care spală cartofii dulci cu ambele mâini înainte de a-i mânca. Un alt comportament al acestora: aruncă în apă grâul cu nisipul ca să le separe. Unele cete de maimuţe (din Japonia centrală) se scăldau în izvoare calde şi îşi spălau merele în zăpadă. Pare surprinzător, dar furnicile practică agricultura mult înaintea omului; este vorba despre furnicile Atta care cultivă un număr foarte mare de ciuperci. De altă parte, comunicarea animală este şi ea deosebit
de interesantă. Animalele par să schimbe informaţii despre ceea ce simt şi despre ceea ce au de gând; sunetele sunt foarte variabile. în orice caz - arată etologii - ele nu se suprapun practic niciodată; altfel spus, fiecare răspunde fără să-şi întrerupă adversarul (s.n.). Apoi, toate păsările cântătoare trebuie să-şi înveţe cântecul cu ajutorul unui tutore (un mascul adult din grup). Puiul care nu se conformează va dezvolta numai un precântec care nu va putea seduce femelele etc. Pe drept cuvânt - împreună cu etologii - ne putem întreba: este raţionalitatea noastră suficient de dezvoltată pentru a explica o raţionalitate care îi este străină?
Dintr-o altă perspectivă, una dintre cărţile Legii perşilor, Codul câinelui ciobănesc, recunoştea acestui patruped agil şi vigilent dreptul de a omorî o oaie şi de a se hrăni din ea dacă pentru a patra oară stăpânul lui îi refuza hrana (există aici un regim juridic activ). O altă lege impunea animalului un regim juridic pasiv: dacă el omora o oaie i se tăia pentru prima dată urechea stângă, a doua oară cea dreaptă, a treia oară piciorul stâng, a patra oară piciorul drept, a cincea oară coada; sesizăm aici un adevărat drept penal eşalonat. Kenneth, regele Scoţiei (sec. al ll-lea e.n.) edicta că scroafa care îşi mănâncă unul dintre micuţi era pedepsită prin lapidare şi îngropare. în Evul Mediu existau procese împotriva insectelor distrugătoare, a omizilor etc. care erau tratate ca adevărate subiecte de drept fiind citate prin portărei, numindu-li-se apărători din oficiu. Aceste procese erau atât de tenace conduse ca şi când ar fi fost vorba despre clienţi umani. Aceasta presupunea - cum spunea cu atâta candoare Francisco d’Assise - dreptul aplicat de om „fraţilor săi, câinii, surorilor sale, rândunelele, verilor săi, insectele”.
S-a mai ridicat întrebarea dacă animalul este un subiect etic învestit cu drepturi dar supus şi la îndatoriri. S-a răspuns că dacă ar fi aşa, aceasta ar întemeia capacitatea juridică ceea ce, desigur, ar fi de neconceput. Desigur, animalelor li se cuvine o protecţie specială împotriva cruzimii oamenilor. Această protecţie nu se face totuşi pentru că ele ar fi subiecte de drept. Atunci când se edictează legi pentru protecţia animalelor, omul este cel protejat în sensibilitatea sa; aceasta pentru că, în general, omul este compasional; el are dreptul la respectarea personalităţii sale morale. Or, cum s-a spus, pentru om „o protecţie specială se impune pentru suferinţa cauzată sensibilităţii sale prin tratamente crude aplicate fiinţelor
care participă alături de el la numeroasele mizerii şi rarele bucurii ale vieţii”. Nu mai puţin această protecţie izvorăşte şi din îndatorirea pe care omul o are faţă de natură şi implicit faţă de animale.
Animalul este şi o fiinţă vie, un lucru animat. De aceea el trebuie protejat împotriva relelor tratamente. în acest sens Legea nr. 60/2004 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia animalelor de companie prevede în art. 3 că: „Nimeni nu trebuie să cauzeze inutil durere, suferinţe fizice sau psihice unui animal de companie”. Animalul de companie este orice animal deţinut sau destinat să fie deţinut de om, în special pe lângă casă, pentru agrement (de exemplu, este binecunoscută fidelitatea câinelui); legiuitorul nu încurajează deţinerea specimenelor din fauna sălbatică în calitate de animale de companie. Potrivit Legii nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, deţinătorii de animale au obligaţia de a avea un comportament lipsit de brutalitate faţă de acestea, de a asigura condiţiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, precum şi de a nu le părăsi sau izgoni (art. 4). Deţinătorilor de animale le este interzis să aplice tratamente rele precum: lovirea, schingiuirea şi alte asemenea cruzimi. Ei au obligaţia de a îngriji şi trata un animal bolnav sau rănit. Animalele simt durerea (să ne reîntoarcem, de pildă, la „Moartea căprioarei” a lui N. Labiş sau „Cântecul căţelei” ori „Vulpea” ale lui S. Esenin).
Animalelor apropiate omului legea le dă o atenţie în plus. Deosebit de distincţia nobiliară a pedigriului ele vor fi identificate, ceea ce înseamnă - cum s-a spus cu ironie - primul pas spre starea civilă. Pentru animalele sălbatice - cum s-a observat - dreptul este arbitrul vânătorii şi ecologiei. Prin vânătoare se veghează la prezervarea speciilor. Vânătoarea din zilele noastre nu mai trebuie privită ca un simplu sport, un agrement şi cu atât mai puţin un caracter economic; vânătoarea contemporană are o funcţie preponderent utilă naturii şi societăţii.
Uneori animalul poate fi şi un pericol social. De aceea legea stabileşte măsuri sanitare de vaccinare şi de tăiere; de altă parte, există măsuri de securitate publică împotriva animalelor periculoase şi vagaboande (uneori mergându-se până la sterilizare sau, mai grav, la eutanasie). Prin aceasta nu este vorba despre o agresiune a omului împotriva animalelor ci de o protecţie a omului. Paradoxal, animalele sunt folosite şi împotriva omului (de pildă câinii de pază, de urmărire, de apărare) sau împotriva vânatului (câinii de vânătoare bunăoară).
Se cuvine însă să precizăm că potrivit O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deţinere a câinilor periculoşi sau agresivi, neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin sau
organizarea de lupte între câini ori comercializarea câinilor de luptă şi atac se pedepseşte cu închisoarea.
2. Noţiune şi clasificare
Animalul este un bun mobil; este un bun mobil corporal care se poate mişca prin forţa proprie. De aceea el este un veritabil bun mobil. în acest sens art. 473 C.civ. statuează că mobilele prin natura lor sunt: „corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la sine precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite”. Din textul reprodus se desprinde concluzia că bunurile mobile prin natura lor sunt de două feluri: animalele (mobile însufleţite) care se pot deplasa prin forţa proprie şi mobile neînsufleţite care pot fi deplasate prin intervenţia unei forţe exterioare.
Animalul constituie în acelaşi timp o bogăţie pentru societatea umană. Cel care aparţine unui stăpân poate fi obiect de proprietate, adică el poate fi vândut, împrumutat, închiriat, donat etc. Stăpânul animalului - mai puţin în cazul unor restricţii - are asupra lui un drept de uz, de folosinţă şi de dispoziţie; omul are asupra animalului o putere de dominare.
De altă parte, animalul poate fi - aşa cum am arătat - obiect de agrement (de exemplu, un câine fidel, caii de curse etc.); poate fi apoi un mijloc de binefacere (de pildă, câinele unui orb este o „proteză vie") sau un mijloc de exploatare (boii, vacile, măgarii etc.) ori de consumaţie (prin carnea din măcelării). Uneori, cu riscul de a avea o viaţă mai scurtă, câinii sunt folosiţi pentru depistarea drogurilor. în sfârşit, tot animalele au fost acelea care ne-au dat personajele moralizatoare din fabule şi din desenele animate.
Art. 468 din Codul civil, într-un peisaj rustic, tratează animalele în legătură cu exploatările agricole, exploatările industriale şi comerciale fiind aproape ignorate; explicaţia rezidă în aceea că la epoca adoptării Codului acestea din urmă aveau încă o importanţă redusă.
Animalul nu este invariabil bun mobil; el este în concepţia textului art. precitat - despre care s-a spus că cuprinde dispoziţiile cele mai poetice din Codul civil - un bun imobil prin destinaţie: „ ... porumbeii din porumbărie, lapinii ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele din iaz (heleştee) ...”. în această situaţie, animalele fiind accesoriul imobilului destinul lor juridic va fi acelaşi cu al imobilului. în adevăr, potrivit textului citat sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciul şi exploatarea fondului animalele afectate la cultură; adică animalele de muncă şi tracţiune (boii, caii etc.) care pentru serviciul ce-l îndeplinesc în exploatarea agricolă devin imobile prin destinaţie. Se pare că o turmă de oi sau de vaci nu poate fi inclusă în această categorie dacă ele au fost hrănite şi crescute în scopul de a fi vândute; ele sunt deci mai mult un mijloc de consumare a produselor fondului,
decât instrumente de exploatare a acestuia. Animalul - în concepţia Codului civil - nu devine imobil prin destinaţie decât dacă este întrebuinţat în serviciul fondului şi nu al persoanei. Câinele, în opinia noastră, nu ar putea fi considerat imobil prin destinaţie nici atunci când ar avea menirea de a păzi fondul; aceasta pentru că între câine şi om există, de regulă, o relaţie mai specială, într-un fel „sentimentală”. Mai trebuie să precizăm că oricare ar fi valoarea animalelor ele vor fi accesoriul fondului pentru că întotdeauna mobilul este accesoriul imobilului şi nu invers.
Putem distinge între animalele domestice care sunt apropriate şi au o mare dependenţă faţă de om şi animalele sălbatice care trăiesc în libertate (animale nedomestice în vocabularul ecologilor). Dacă un animal este sau nu domestic sau sălbatic se poate determina numai după specia sa. De aceea un taur comunal „fioros” este un animal domestic în timp ce o căprioară blândă este un animal sălbatic. Animalele sălbatice ţinute în captivitate (leii în cuşcă cu gratii, cerbii din parcurile amenajate sau animalele din grădinile zoologice) urmează a fi considerate tot bunuri imobile prin destinaţie. Evident, asupra animalelor considerate imobile prin destinaţie nu este posibilă ocupaţiunea. Proprietatea asupra animalelor sălbatice ţinute în captivitate durează atâta timp cât rămân în posesia proprietarului (de pildă vulpile argintii din fermele amenajate). Totuşi unele animale care „au evadat" din grădinile zoologice (bunăoară leii, tigrii etc.) nu pot fi considerate fără stăpân. Regula este deci - încă din dreptul roman - că asupra unui animal sălbatic care se află în libertate nu poate exista proprietate (aceste animale sunt, de regulă, res nullius). Peştii din râurile şi lacurile neamenajate sunt consideraţi tot animale sălbatice. Dar, un animal sălbatic (deţinut legal) poate fi ţinut nu numai prin mjloace fizice (îngrădiri) ci şi prin îmblânzire, aşa încât să nu fugă de ia locul destinat deşi are libertate deplină de mişcare. Apreciem că un astfel de animal nu este fără stăpân dacă un anumit timp nu se află la proprietar. Dacă însă el îşi lasă acest obicei, şi nu se mai întoarce la locul destinat, el devine fără stăpân.
în doctrină s-a reţinut şi o categorie intermediară între animalele absolut sălbatice (ferae) cum ar fi urşii, lupii etc. şi animalele pur domestice (mansueta), de exemplu, oi, vaci, boi etc. Această categorie intermediară o constituie animalele care trăiesc în libertate pe fondul pe care se stabilesc. De pildă, porumbeii, iepurii, albinele.
De lege ferenda în noul cod civil se impune ca animalul să fie scos din categoria bunurilor (lucrurilor) chiar dacă în concret ar urma regimul juridic al acestora: această eventuală
modificare va trebui, evident, operată tot în capitolul rezervat bunurilor şi nu în Cartea I „Despre persoane”. în adevăr, dacă o încadrare a animalelor în sfera subiectelor de drept este exclusă, şi cum animalele nu sunt lucruri, calificarea lor nu poate viza decât o categorie particulară. în acest fel s-ar evidenţia o diferenţiere între o fiinţă vie (animalul) şi lucrul. Dincolo de faptul că această modificare ar acoperi o realitate, s-ar realiza şi o schimbare în bine în modul de percepere şi în atitudinea individului faţă de lumea animală. Lăsând animalele sub noţiunea de lucru se poate ajunge la consecinţe care nu sunt în concordanţă cu obligaţia omului de a proteja animalele. Desigur, aşa cum arătam, deşi animalele nu vor mai fi considerate lucruri, totuşi ele vor trebui să urmeze - în concepţia noastră - regimul bunurilor în circuitul civil.
După cum s-a remarcat, deşi diferenţa dintre animal şi om este ireductibilă, cu toate acestea legea, puţin câte puţin, începe să le apropie; întotdeauna într-o manieră limitată.
3. Accesiunea animalelor
Potrivit art. 503 C.civ. „Orice animale sau zburătoare trec în cuprinsul nostru, se fac ale noastre pe cât timp rămân la noi afară numai dacă această trecere s-a ocazionat prin fraudă sau artificii”.
Aşadar, potrivit textului citat, animalele devin accesoriul fondului pe care ele se află sau peste care trec. Dar de îndată ce părăsesc fondul respectiv ele încetează a mai aparţine proprietarului acelui fond.
în doctrina interbelică s-a ridicat întrebarea: ce se înţelege prin animale sălbatice în sensul art. 503 C.civ.? Textul corespunzător din Codul civil francez (art. 564) arată că porumbeii care trec în alt porumbar, iepurii care trec în altă garenă şi peştii care trec în alt plan de apă aparţin noului proprietar afară doar dacă trecerea s-a făcut prin fraude sau artificii (roiul de albine este reglementat în art. 209 din Codul rural francez). Prin garenă vom înţelege locul destinat să servească ca rezervaţie iepurilor şi în care este interzis accesul publicului.
Legiuitorul român a preluat acest text nespecificând aceste animale. De aceea doctrina şi practica interbelică a decis că prin animale sălbatice în sensul art. 503 C.civ. trebuie să înţelegem acelea care sunt intermediare între animalele absolut sălbatice (urşi, lupi, mistreţi etc.) şi animalele pur domestice (oi, vaci, găini etc.). Aşadar, ar fi vorba de animale care trăiesc în libertate pe fondul pe care se stabilesc; acestea sunt, cum am arătat, animalele semidomestice cum ar fi porumbeii, albinele, iepurii etc.; fiind accesorii ale fondului aparţin proprietarului fondului din momerltul în care ele se stabilesc pe fond. Dar proprietarul fondului va pierde proprietatea lor de îndată ce ele părăsesc fondul. Deoarece în acest moment accesiunea încetează, proprietarul fondului nu poate să revendice aceste animale şi nici să ceară daune-interese de la proprietarul fondului vecin. Şi doctrina mai nouă împărtăşeşte acest punct de vedere.
Trebuie să subliniem că art. 503 C.civ. nu se aplică fondului cinegetic cuprins în Legea nr. 103/1996 privitor la fondul cinegetic şi protecţia vânatului (modificată prin Legea nr. 654/
2001 ). Aşadar, textul de lege supus analizei nu se aplică nici animalelor complet sălbatice şi nici animalelor domestice.
Proiectul noului Cod civil în art. 3-33 (Cap. II „întinderea dreptului de proprietate privată) reglementează accesiunea naturală a animalelor în următorii termeni: „(1) Animalele domestice sau domesticite rătăcite pe terenul altuia revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de o lună de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului.
(2) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului a încetat să-l urmărească”. Primul alineat aminteşte de art. 202 C.rur.fr. (vechi) care statua că păsările (orătăniile) şi alte animale de curte devin proprietatea celui care le-a cules după trecerea unei luni de la declaraţia făcută primăriei; proprietatea se dobândeşte printr-un fel de prescripţie în favoarea persoanei şi nu a fondului. în cazul roiului de albine urmărirea lui menţine proprietatea iar prin renunţarea la urmărire se pierde această proprietate.
4. Ocupaţiunea
Ea este un mod de dobândire a proprietăţii care constă în luarea în posesie a unui bun care nu aparţine cuiva, a unui bun fără stăpân. Aceasta este forma cea mai primară şi intuitivă de a dobândi proprietatea prin luarea în posesie a unui lucru pe care nimeni nu-l are în proprietate (de exemplu, un mic meteorit căzut peste noapte în grădină, perla unei scoici dinăuntrul unui peşte marin, puiul unui câine fără stăpân etc.). Aşadar, mecanismul ocupaţiunii
este asemănător posesiei numai că luarea în posesie conduce nu numai la dobândirea instantanee a proprietăţii ci şi eliberează de toate sarcinile reale care ar putea greva bunul; este deci un mod originar de dobândire a proprietăţii animo domini]n sensul că dobânditorul este primul proprietar cunoscut; în alte cuvinte, dobânditorul nu va fi avândul cauză al cuiva. Ocupaţiunea presupune două condiţii: luarea în posesie a bunului şi intenţia de a-l face propriu (animus occupandi)\ totuşi, credem că intenţia nu trebuie să fie calificată, aşa încât şi persoana lipsită de capacitate să fie beneficiara ocupaţiunii (exemplu, un minor sau un alienat mintal).
De regulă orice bun are un proprietar. Cu toate astea sunt unele lucruri care nu sunt apropriate; acestea sunt bunurile fără stăpân. Din această specie distingem, pe de o parte, lucrurile comune (aerul, marea, lumina etc.) care sunt într-o asemenea cantitate încât sunt destinate pentru folosinţa tuturor (art. 647 C.civ.). Totuşi şi aceste bunuri pot deveni apropriabile (de pildă, îmbutelierea apei, lichefierea aerului etc.). De altă parte, celelalte bunuri fără stăpân sunt cele care momentan nu au proprietar, adică res nullius. Pentru că ele nu sunt destinate folosinţei tuturor, oricine, în principiu, poate să pună stăpânire pe ele. Trebuie să subliniem că în considerarea Codului civil şi a legislaţiei actuale sfera res nullius este foarte limitată. Astfel, art. 477 C.civ. stabileşte că: „Toate averile vacante şi fără stăpân, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public” (a se citi domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) iar art. 646 C.civ. declară: „Bunurile fără stăpân sunt ale statului”.
Din lectura acestor texte rezultă că întotdeauna bunurile imobile fără stăpân vor deveni ale statului; de asemenea, bunurile mobile şi imobile derivate dintr-o succesiune vacantă sau a uneia abandonate. Aşa cum s-a arătat, dacă aceste texte ar fi interpretate restrictiv ar însemna, pur şi simplu, ca ocupaţiunea să nu mai existe ca mod de dobândire a proprietăţii. O asemenea interpretare este exagerată. Alături de alţi autori suntem de acord cu această concluzie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de Codul civil francez, Codul nostru enumeră ocupaţiunea printre modurile de dobândire a proprietăţii (art. 645 C.civ.).
în mod tradiţional în domeniul res nullius intră animalele sălbatice şi peştii; acestea, ca şi bunurile abandonate (res derelictae), tot în mod tradiţional pot fi dobândite prin ocupaţiune. Alţi autori includ în sfera lucrurilor mobile susceptibile de dobândire prin ocupaţiune res communes şi comoara; ne interesează, în prezentul studiu, doar vânatul şi peştele.
Vânătoarea ca şi pescuitul sunt îndeletniciri străvechi. De ele se leagă naşterea dreptului de proprietate. Vânătoarea efectuată cu respectarea legii şi a regulilor de fair-play contribuie esenţial la unul din imperativele contemporane: echilibrul agro-silvo-cinegetic.
într-un sens larg, am putea spune că prin vânătoare se pot dobândi orice specii de animale; totuşi, animalele domestice nu pot fi vânate. Sunt însă animale care, deşi trăiesc în sălbăticie, capturarea lor nu poate fi considerată vânătoare în adevăratul sens al cuvântului (de exemplu, „vânătoarea” de fluturi sau a altor insecte, ori de cârtiţe sau vipere). Va exista însă vânătoare, sub rezerva unor restricţii legale, cea exercitată asupra unor animale mici (de pildă, dihorul de câmp, hermelina, hamsterul, marmota etc.). în sensul art. 25 alin. 1 din Legea fondului cinegetic, „Prin vânătoare, ca acţiune, se înţelege căutarea, stârnirea, urmărirea, hăituirea, rănirea, uciderea sau capturarea vânatului sau orice altă activitate care are ca scop dobândirea acestuia”. Vânătoarea poate fi exercitată numai de către vânători, posesori de permise de vânătoare; la fel pescuitul, de către pescari. Dreptul de a exercita
vânătoarea este legat de dobândirea obligatorie a calitătii de membru al unei organizaţii afiliate la A.G.V.P.S.
De multă vreme s-a ridicat întrebarea: cui îi revine dreptul de proprietate asupra vânatului: proprietarului terenului? Unei alte persoane îndreptăţite a vâna? Oricui, din moment ce animalele sălbatice erau considerate res nullius? Cel mai adesea dreptul de vânătoare a aparţinut proprietarului terenului, coproprietarului, superficiarului, uzufructuarului etc. Dar dobândirea vânatului este, de principiu, independentă de dreptul real asupra imobilului precum şi de dreptul de vânătoare.
Vânătoarea (la fel ca şi pescuitul) nu este considerată de Codul civil ca mod de dobândire a vânatului. Codul civil nu reglementează nici vânătoarea şi nici pescuitul; el se limitează să afirme în art. 648 că „facultatea de a vâna sau de a pescui este reglată prin legi particulare”.
S-a spus, în doctrina interbelică, că vânatul şi peştele sunt res nullius deoarece nu sunt nici lucruri comune şi nici părăsite ori rătăcite şi nu aparţin nimănui.
Doctrina noastră actuală a statuat că vânatul sau peştele capturat definitiv face obiectul ocupaţiunii cu condiţia ca vânătoarea şi pescuitul să se fi efectuat cu respectarea legislaţiei în materie (s.n.). Unele precizări şi nuanţări sunt necesare.
Ocupaţiunea presupune că aproprierea rezultă din simplul fapt material al capturării animalului de către vânător sau pescar. Vânătoarea este guvernată de teoria posesiei şi de cutumă. Ocupaţiunea presupune că aproprierea este independentă de proprietatea fondului de pe care vânatul a fost capturat. Se admite că ocupaţiunea este realizată înainte chiar ca animalul să fie prins manual din moment ce el este în puterea vânătorului sau a pescarului (animus înainte de corpus)-, este suficient să loveşti animalul în aşa fel încât el să nu mai poată scăpa.
Aceasta este ocupaţiunea clasică, care aplicată vânatului şi peştelui (considerate res nullius) operează independent de atribuirea dreptului de vânătoare ori de pescuit care sunt reglementate de o legislaţie particulară. După cum s-a spus, poliţia vânătorii nu are influenţă, în principiu, asupra dobândirii vânatului care ţine de dreptul privat. Ignorarea unordispoziţiuni administrative sau penale poate constitui, după caz, contravenţie sau infracţiune însă aproprierea produsului vânătorii a avut loc chiar dacă el poate face obiectul unei confiscări penale.
Actualmente, situaţia pare a fi schimbată. în adevăr, vânatul este bun public de interes naţional (art. 2 alin. 2 din Legea fondului cinegetic); el face deci parte din domeniul public al statului iar fondul piscicol poate aparţine, după caz, domeniului public de interes naţional sau local ori domeniului privat (art. 5 şi 6 din Legea privind fondul piscicol).
Aşa fiind ne putem întreba dacă în prezent mai poate opera ocupaţiunea asupra vânatului şi a peştelui; sau este vorba oare de o variantă nouă a ocupaţiunii ori de un alt mod de dobândire a proprietăţii? Cum îşi exercită statul prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei cu privire la animalele sălbatice aflate în libertate (de exemplu, migrarea păsărilor)? Obligaţiile impuse de lege (art. 16) deţinătorilor cu orice titlu ai terenurilor pe care se arondează fonduri de vânătoare sunt obligaţii propter rem, servituţi legale de tip nou (cum s-a spus) sau servituţi de utilitate publică? în planul dreptului penal faptul că animalele nu mai sunt res nullius nu schimbă raportul între infracţiunile de braconaj şi furt? La toate acestea vom încerca să răspundem într-un articol viitor.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Animalul în dreptul civil
