Rolul activ al judecătorului şi riscul abuzului de drept în procesul civil român actual
| Comentarii |
|
rolul activ al judecătorului şi riscul abuzului de drept în procesul civil român actual, Misiunea socială a judecătorului în realizarea justiţiei. Măsura intervenţiei judecătorului în procesul civil - cele două perspective
Secţiunea A. Misiunea socială a judecătorului în realizarea justiţiei
Tendinţa naturală a omului este aceea de a atinge un maximum de satisfacţie, inclusiv în ceea ce priveşte relaţia juridică cu ceilalţi. Desigur, toate aceste tendinţe şi libertăţi trebuiau reglate în mod constant şi după reguli precise. Marile teorii germane asupra dreptului, preluate şi de doctrinarii noştri interbelici, rezumă că dreptul subiectiv (facultas agendi) este dreptul pe care îl are fiecare, iar norma generală (norma agendi), numită drept obiectiv, este regula de drept care se aplică în fiecare caz în parte, neavând drept scop decât de a realiza o coexistenţa drepturilor subiective, „de a limita deci libertatea fiecăruia în măsura în care este nevoie pentru a asigura libertatea tuturor". în acelaşi sens, Rudolf von Ihering indica în prelegerea sa „Lupta pentru drept”, că „un drept concret nu poate exista decât acolo unde există condiţiile de care norma juridică abstractă a legat existenţa acestui drept', anume dreptul obiectiv, şi, mai mult decât atât, "dreptul subiectiv nu numai că primeşte viaţă şi putere de la cel obiectiv, dar la rândul său le transmite înapoi."
Aşa cum arăta Mircea Djuvara: “In acelaşi sens, e uşor de văzut că, oricare ar fi situaţia de fapt, scopul mărturisit al unei legi nu poate fi în principiu decât înfăptuirea injustiţiei; scopul din urmă al dreptului pozitiv nu poate fi, dimpotrivă, din punctul de vedere obiectiv, decât realizarea lui în viaţa socială, în măsura cea mai întinsă posibilă, a ideii de justiţie".
După ce am stabilit astfel că un drept subiectiv nu poate exista decât acolo unde acesta este recunoscut de lege şi am mai stabilit că legea însăşi trebuie să aibă drept scop înfăptuirea dreptăţii, rămâne să vedem cum se poate asigura acest lucru.
Pornind de la ideea că din punct de vedere structural, dreptul se compune, pe de-o parte, din consensus - adică norma juridică este respectată şi urmată pentru că membrii societăţii o socotesc obligatorie - şi din imperium - adică norma juridică este respectată numai dacă ea poate fi impusă, a fost nevoie să se creeze şi regulile după care să se stabilească organele, forma şi mijloacele necesare pentru aplicarea regulilor de drept material.
Aşadar, pornind de la aceeaşi viziune asupra dreptului ca restrângere şi reglementare a libertăţilor individuale sau colective în cadrul unor norme sub garanţia unor sancţiuni, profesorul' Eugen Herovanu, scria că dreptul de procedură poate fi definit ca: „o delimitare formală a libertăţii de a lucra, în toate cazurile în care ar fi vorba de afirmarea, constatarea sau realizarea unui drept, prin mijlocirea diverselor organe cărora Statul le încredinţează funcţiunea jurisdicţională’
Cine are dar misiunea naturală de a asigura înfăptuirea justiţiei, cine este dar acela care reprezintă o „instituţie inerentă oricărei ordini juridice şi oricărei societăţi, oricât de rudimentară ar fi ea” ? Acesta nu poate fi decât judecătorul, chemat la „responsabilitatea profundă de a judeca, a fi arbitrul onoarei, averii şi vieţii cetăţeanului” ca în baza regulilor de procedură civilă, împărţind dreptatea, să dea fiecăruia dreptul pe care îl are.
Totodată, pentru a fi în măsură să tindem către idealul justiţiei, „scutul şi consolarea noastră”, nu trebuie să uităm faptul că judecătorul trebuie sprijinit în misiunea sa de realizare a justiţiei ca funcţie socială. Astfel, „toţi cei care se bucură de binefacerile dreptului au în acelaşi timp şi datoria de a călca în picioare capul hidrei care este fărădelegea şi bunul plac, oriunde ar îndrăzni să iasă la iveală."'
Secţiunea B. Măsura intervenţiei judecătorului în procesul civil - cele două perspective
Pornind de la premisa că realizarea funcţiei justiţiei ar trebui să fie, în cea mai mare măsură, opera judecătorului, şi ştiut fiind faptul că judecătorul aflat în faţa conflictului dintre părţi - ce vin fiecare cu interese proprii şi pasiuni personale - trebuie să fie o autoritate independentă, imparţială, obiectivă care să inspire încredere părţilor în scopul soluţionării conflictului social, de-a lungul timpului, ordinile juridice au oferit diverse soluţii pentru rezolvarea relaţiei triunghiulare create între părţi şi judecător în mersul judecăţii.
în mare, soluţiile procedurale avansate au înclinat, mai mult sau mai puţin, spre a acorda judecătorului fie un rol pasiv, neutru, de neintervenţie, fie unul activ, energic, cu posibilităţi lărgite de intervenim în dezbateri.
Subsecţiunea 1. Procedura acuzatorială
Procedura acuzatorială, sau sistemul procedural reglat de principiul neintervenirii judecătorului, îşi are originile în concepţiile liberale ce sprijină autonomia de voinţă a părţilor,
atât la nivelul libertăţii contractuale, cât şi recunoscând acestora totala libertate de a alege când, cum şi împotriva cui trebuie să se îndrepte în căutarea dreptăţii. în baza aceluiaşi principiu al „contractului judiciar”, în acest sistem părţile sunt cele care stabilesc soarta procesului, instanţa nefiind îndreptăţită să modifice de la sine calitatea, obiectul, cauza juridică a procesului, partea putând să se desisteze indiferent de cerinţele de ordine publică. Părţilor, stăpâne absolute ale drepturilor lor şi fiind cele mai în măsură să decidă calea potrivită pentru apărarea propriilor interese la un moment sau altul nu trebuie să li se suprapună intervenţia autorităţii judecătoreşti.
Afacerea supusă judecăţii rămâne una privată, asupra căreia judecătorul, chemat să o soluţioneze nu trebuie să acţioneze decât ca un arbitru, dezinteresat, imparţial.
Mai mult decât atât, acestui sistem îi corespunde şi libertatea părţilor de a decide cât să dezvăluie sau nu, judecătorului din materialul probator, judecătorul nefiind îndreptăţit să solicite, singur lămuri suplimentare asupra situaţiei de fapt sau de drept. Neutralitatea lui a fost caracterizată de un doctrinar francez al începutului de secol XX, ca “un fel de maşina căreia i se aduc materiale pentru ca, pe baza acestora, să emită o sentinţa” (une sorte d‘automate auquel on apporte des materiaux en vue d’en tirer un jugement).
O caracteristică a procedurii acuzatoriale, subliniată de prof. Victor Cădere era şi aceea că opinia judecătorului se forma mai puţin din studierea pieselor din dosar şi mai mult din dezbaterea orală a litigiului.
îngăduind astfel deplina liberate a părţilor, se asigura ocazia ca judecătorul să se lase pur şi simplu convins de partea care reuşea să îşi „împacheteze” cât mai bine susţinerile, indiferent dacă câştigul său de cauză corespundea, ori nu, cu adevărul judiciar.
Tot din existenţa posibilităţilor largi ale părţilor de a „conduce” procesul se ajungea ca durata procesului să depindă de ele, ducând la amânări evidente şi deseori şicanatorii.
Subsecţiunea 2. Procedura inchizitorială
Sistemul opus, cel al procedurii inchizitoriale ce consacră judecătorului o putere de intervenţie pronunţată, este caracteristic tuturor ordinelor procedurale care au considerat, aşa cum sublinia marele doctrinar interbelic francez Albert Tissier, că „Statul nu e interesat în obiectul procesului civil, el e însă interesat în mersul, instrucţiunea şi în deslegarera lui’.
Trăsătura comună a tuturor sistemelor de drept procesual care au decis de-a lungul timpului, consacrarea mai mult sau mai puţin expresă a acestei proceduri este oficializarea actului de judecată. Intervenţia statutului în procesul civil, care trebuie reglementat de norme cu preponderent caracter public, iar nu privat - ca în sistemul acuzatorial - trebuie să fie una energică. Astfel, judecătorul controlează întreaga desfăşurare a procesului verificând calitatea părţilor, reprezentarea acestora, nevoia de noi lămuriri pentru desluşirea adevărului în cauză, cenzurarea - la nevoie - a actelor procesuale ale părţilor ce ar îngreuna mersul procesului prin suspendări sau amânări.
De asemenea, procedura de tip inchizitorial permite judecătorului să intervină în sprijinul părţilor lipsite de asistenţă judiciară, oferind astfel şi şansa - inexistentă, altfel, în mod
teoretic în sistemul acuzatorial - ca hotărârea să releve adevărul judiciar, iar nu să se bazeze pe abilităţile mai mari ale unei din părţi de a convinge judecătorul.
Ce acordă însă forţă procedurii inchizitoriale este dreptul judecătorului de a lua toate acele măsuri în vederea administrării cât mai corecte şi complete a probatoriului, pentru a obţine o imagine cât mai exactă asupra situaţiei de fapt şi de drept. Din această tendinţă a evoluat în timp şi dreptul judecătorului la libera apreciere a probatoriului.
Controlul judecătorului se reflectă şi în posibilitatea de a soluţiona din oficiu un număr mai larg de chestiuni incidentale, a aplica normele de ordine publică, de a decide întrutotul asupra măsurilor oportune pe parcursul dezbaterilor.
Justificarea rolului activ al judecătorului în aceste sisteme ţine de valoarea socială a litigiului care interesează statul din mai multe puncte de vedere: (i) statul poate fi interesat să pună capăt litigiului nu numai pentru protejarea părţilor, dar şi pentru sprijinirea drepturilor altor persoane care nu au luat parte la desfăşurarea procesului; (ii) aplicarea normei de drept material în cauza dedusă judecăţii poate interesa şi alte cazuri similare; (iii) statul este întotdeauna interesat în aplanarea conflictelor şi în buna aplicare a legilor, cât şi de bunul mers al judecăţii şi al procedurii de executare.
Pe scurt, în aceste sisteme, judecătorul este „un veritabil maestru dotat cu puterile cele mai întinse pentru a face ca adevărul să iasă la lumină, la nevoie chiar şi împotriva voinţei părţilor în cauză”.
Cum sistemele descrise mai sus nu se puteau pune în aplicare la modul absolut în nici una dintre legislaţiile procesuale, rămânea aceeaşi dilema, ce se cere a avea prioritate? Respectarea intereselor private ale părţilor şi a dreptului acestora de a fi stăpâne, inclusiv asupra mersului procesului sau interesul public de a face ca adevărul obiectiv să triumfe în urma unui proces cât mai rapid şi eficient? Această întrebare a încercat să-şi găsească răspuns inclusiv prin intermediul criticilor aduse sub un aspect sau altul, fiecăruia dintre aceste sisteme astfel:
(i) procedurii acuzatoriale i s-a reproşat:
> ar reprezenta un rest al „formalismului primitiv în care judecătorul era un simplu martor la duelul judiciar dintre părţile combatante”;
> nu îngăduie o soluţionare rapidă a cauzei, precum în sistemele în care se practică „oficializarea” într-un grad mai mare sau mai mic a procesului civil, cerinţa oricărei proceduri judiciare fiind aceea de a fi cel puţin simplă şi rapidă;
> părţile neavând pregătire juridică riscă să conducă greşit procesul, şi „de multe ori, având în vedere interesul lor, nu se îngrijesc de proces, îl lasă în părăsire sau îl amână, încurcând justiţiei’;
> în materia probatoriului, părţile sunt tentate să solicite numai acele probe care le favorizează, judecătorul nefiind în măsură să intervină din oficiu pentru statuarea cât mai exactă a situaţiei de fapt şi de drept şi pentru o administrare corectă şi completă a probatoriului;
> judecătorul ar deveni o „fiinţă fără suflet, pasiv, fiindu-i oprit să intervină în discuţia părţilor, chiar dacă, printr-o simplă întrebare ar putea schimba soluţia procesului şi contribui la triumful adevărului.
(ii) procedurii inchizitoriale i s-au opus argumente precum:
> ar fi greu de acceptat într-un sistem în care judecătorii chemaţi să-l aplice nu ar fi suficient de bine pregătiţii din punct de vedere profesional şi lipsiţi de experienţă;
> ridică pericolul neîncrederii părţilor în nepărtinirea judecătorilor, care ar risca, încercând să descopere adevărul, să devină avocatul uneia dintre părţi în detrimentul celeilalte ce s-ar bucura „numai” de sprijinul avocatului, sau mai rău, de o asistenţă judiciară defectuoasă ori chiar inexistentă;
> coboară prestigiul magistraturii care ar risca să greşească în intervenţiile sale, afectându-şi imparţialitatea;
> riscul abuzurilor din partea judecătorilor care, ar putea „întrebuinţa această putere fie pentru a da dreptate celui ce nu o are, fie pentru a complica, amâna sau străgăni pricinile„
> intervenirea judecătorului vatămă libertatea părţilor, căci o „disciplină prea aspră ar putea fi privită ca o tiranie judecătorească”
în mod firesc, fiecare dintre aceste critici poate constitui şi un argument pentru partizanii celuilalt sistem. Cu toate acestea s-a dovedit în mod istoric că sistemul acuzatorial, în forma sa clasică, caracteristică atât judecătorului dreptului roman care judeca numai secundum allegata et probata cât şi tendinţelor liberale ale secolului XIX ce au influenţat marile codificări franceze a trebuit să fie supus unor serioase amendări.
Pornind de la dominanţa principiului conform căruia justiţia este nu numai una dintre puterile statului dar şi unul dintre cele mai importante servicii publice datorate cetăţeanului, ce obligă statul să tranşeze cât mai rapid o stare de conflict social privat dar şi sa caute adevărul obiectiv, dând forţă autorităţii de lucru judecat prin emiterea unor hotărâri legale şi temeinice, sistemul neintervenirii judecătorului a suferit atenuări în timp. Acestea permiteau judecătorului ca - protejând atât drepturile subiective ale părţilor cât şi dreptul obiectiv - să intervină în mersul dezbaterilor în scopul supravegherii nu numai a respectării regulilor de drept material ci şi a bunului mers al procesului, inclusiv prin: conducerea dezbaterilor, supravegherea duratei acestora, posibilitatea solicitării de la părţi a probelor considerate utile cauzei, controlul viciilor de procedură şi invocarea dispoziţiilor de ordine publică. Principiul devenea acela că părţile, chiar dacă sunt complet stăpâne pe obiectul procesului, nu trebuie să şi conducă mersul procedurii.
Totodată, şi datorită evoluţiei spectaculoase din ultima jumătate a secolului XX a drepturilor consacrate în mod sacrosanct la nivel internaţional, prin care se cere tuturor statelor să asigure părţilor dreptul la o judecată independentă, imparţială, rapidă, eficientă în care asistenţa judiciară să fie garantată, a devenit un lucru comun că sistemele judiciare
contemporane recunosc mai presus de orice îndoială interesul public al justiţiei ce face ca cetăţenii să fie absolut convinşi că judecătorii le datorează în mod evident acest serviciu public. Cum altfel s-ar fi putut asigura bunul mers al serviciului public al justiţiei decât prin lărgirea considerabilă a puterilor judecătorilor în cursul procedurilor judiciare civile?
Vom arăta pe parcursul acestei lucrări cum a evoluat rolul judecătorului în procesul civil român, dar şi în cadrul unora dintre cele mai reprezentative sisteme de drept - cel francez şi cel anglo-saxon.
Secţiunea C. Scurtă incursiune în istoricul rolului judecătorului în procesul civil românesc
Dacă în secţiunea de mai sus, am descris, în termeni generali caracteristicile celor două posibile alternative oferite judecătorului pentru a-şi exercita rolul în procesul civil, în cele de mai jos vom căuta să descriem cum a evoluat rolul judecătorului în regulile de procedură civilă românească.
Subsecţiunea 1. Rolul judecătorului în dreptul roman
Câtă vreme în timpul statului geto dac organizarea procedurii de judecată se confunda cu activitatea religioasă şi cu cea a conducerii statutului, aşa cum confirmă izvoarele istorice referindu-se atât la Deceneu, cât şi la Comosycus, o dată cu cucerirea romană a Daciei, procedura de judecată în Dacia devine cea cunoscută în imperiul roman la vremea respectivă, şi anume procedura formulară şi extra ordinem.
Măreţia instituţiilor de drept roman s-a arătat la fel de bine şi în domeniul procedurii de judecată, care, de-a lungul istoriei imperiului de la fondarea Romei şi până la transformarea sa către Bizanţ, a trecut prin trei mari etape caracteristice fiecărui nivel politico-economic de dezvoltare romană.
în principal, cele trei mari tipuri de procedură au fost: (i) procedura legis acţiunilor, corespunzătoare epocii vechi - de la reformele lui Servius Tullius în sec. VI î. Hr. şi până la sfârşitul ultimului secol al Republicii; (ii) procedura formulară, caracteristică epocii clasice romane, influenţată şi de Legea Aebutia dată între anii 149-126 î. Hr. şi (iii) procedura extra ordinem (extraordinară) introdusă în timpul împăratului Justinian, dar prefigurată încă din vremea lui Octavianus Augustus.
Dacă pentru primele două tipuri de proceduri, cea a legis acţiunilor şi cea formulară este caracteristic faptul că se desfăşoară în două faze - in jure (în faţa magistratului, reprezentant al autorităţii publice) şi faza in judicio (în faţa judecătorului) - în cea de-a treia etapă, a procedurii extraordinare, procesul se afla sub unica autoritate a magistratului judecător.
Vom analiza din perspectiva rolului judecătorului fiecare dintre cele trei proceduri, arătând pe scurt, cum s-a făcut trecerea de la justiţia privată cvasigeneralizată în epoca străveche
până la atribuirea prerogativei de a soluţiona cauzele civile şi publice unor magistraturi exclusive, indicând faptul că deşi afacerea supusă judecăţii rămânea privată, interesul soluţionării ei devenea unul public.
1. a. Procedura legis acţiunilor
Sistemul acţiunilor legii avea drept trăsătură formalismul exorbitant ceea ce făcea ca rolul magistratului (care trimitea apoi cauza spre judecătorul privat, arbiter), dar şi a judecătorului (ce pronunţa sentinţa) să fie unul aproape nul pe planul judecăţii propriu-zise, dar cât se poate de ridicat pe planul supravegherii respectării procedurii formale a legis acţiunilor. Faza in jure cerea ca ambele părţi să se prezinte în faţa magistratului nefiind admisă organizarea instanţei de judecată în lipsa unei părţi. Competenţa magistraţilor judiciari (consulii, pretorii urbani sau pretori peregrini) consta în jurisdictioşi imperium. Jurisdictio era dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii legis acţiunilor prin care părţile îşi valorificau pretenţiile. Rolul magistratului era de asculta, de la catedra lui, dacă părţile îşi revendicau drepturile în conformitate cu legea şi dacă lucrul asta se întâmpla, trimitea afacerea înaintea judecătorului. După litis contestatio (luarea de martori) care era ultimul act în procedura in jure se intra în procedura in judicio ce se desfăşura în faţa judecătorului, persoană particulară, aleasă de părţi şi confirmată de magistrat.
Datorită formalismului excesiv de sever al regulilor procedurale romane de la acea dată, rolul magistratului era unul mecanic, pasiv, de asistent al organizării instanţei, el nu putea avea nici o iniţiativă în privinţa interogatoriului părţilor şi nici nu putea refuza acţiunea dacă legea o dădea, nici nu putea să dea acţiunea atunci când legea nu o acorda, neintervenind în consecinţă nici asupra interpretării legii.
1.b. Procedura formulară
O dată cu modificarea exigenţelor economice şi sociale din vremea epocii clasice în care imperiul roman îşi atinge apogeul dezvoltării, rigurozitatea şi formalismul excesiv ale procedurii legis acţiunilor a fost atenuată prin Legea Aebutia care a introdus procedura formulară, oferind părţilor posibilitatea de a alege între cele două proceduri (a acţiunilor legii sau cea formulară). Aceste două tipuri de proceduri au fost aplicate în paralel vreme de un secol, în practică mult mai des cea formulară, iar în anii 18-16 î. Hr. împăratul Octavianus Augustus a abrogat procedura legis acţiunilor prin cele două legi Julia judiciorum acprivatorum.
Trăsătura de bază a procedurii formulare este că pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv există o acţiune distinctă şi fiecare acţiune avea o formulă proprie. Părţile se puteau însă prezenta în faţa magistratului (pretor) şi susţine liber pretenţiile fără să fie obligate a urma anumite solemnităţi. Astfel, în faza in jure procedura avea, conform regulilor stabilite de Lex Julia judiciaria, trei obiective importante: susţinerea contradictorie a pretenţiilor fiecărei părţi; stabilirea de către magistrat, împreună cu părţile a instanţei de judecată ce urma a fi organizată pentru soluţionarea cauzei şi eliberarea de către magistrat (pretor) a formulei corespunzătoare
acţiunii respective. Prin formulă, magistratul, concretiza expunerile arătate în faţa sa, redacta un scurt rezumat, sau mai bine zis un unic program pentru judecător. La rândul său, în faza in judicio, judecătorul era întrutotul ţinut de formula elaborată de pretor care, în principiu îi oferea toate elementele de care avea nevoie în soluţionarea cauzei. De aceea, nu mai devine obligatorie prezenţa părţilor în instanţa de judecată.
Cu toate acestea, rolui judecătorului în această fază sporeşte în mod considerabil, astfel îi era îngăduit, ca pe baza dezbaterilor libere ale părţilor să exercite un rol activ (principiul oficialităţii), în sensul că, atunci când probele administrate la propunerea părţilor nu erau concludente, pertinente sau erau insuficiente, avea dreptul ca din oficiu să supună părţile unei prestaţii solemne de depunere de jurământ, având totodată puterea suverană de apreciere a probelor (scrisă, cu martori, prezumţii, mărturisiri, jurământ). Astfel, „de unde el era un simplu asistent la cearta dintre părţi formulată în chip legal formalist, el devine întrucâtva actor în litigiu”
1.c. Procedura extraordinară
Centralizarea politico-administrativă din epoca post clasică romană a dus şi la centralizarea procedurii judiciare romane. Procedura formulară - ordo judiciorum privatorum - nu se mai aplica deloc în jurul anului 500 d. Hr., sub domnia împăratului Justinian generalizându-se procedura extra ordinem. Procedura de judecată nu se mai desfăşura în două etape, ci sub unica autoritate a magistratului judiciar, funcţionar judecătoresc, aparţinând ierarhiei dregătorilor administrativi supuşi controlului imperial.
In cadrul acestei proceduri citarea părţilor în faţa judecătorului redevenea obligatorie, dezbaterile rămân contradictorii, judecătorul are în continuare un rol larg în proces fiind îndreptăţit să pună întrebări părţilor şi să ceară ca probă jurământul. Noutatea constă în debutul sistemului de ierarhizare a probelor, care va fi preluat şi în cadrul dreptului feudal. în acest sens Digestele arată cum mărturisirea capătă o forţă probantă considerabilă, în faţa căreia judecătorul nu face decât să o constate pentru a emite sentinţa (confessus pro iudicato est, qui quodammodo sua sententia damnatur). Tot în timpul procedurii extra ordinem a reuşit să fie generalizat apelul, cu efectul său devolutiv şi suspensiv similar celui existent în legislaţiile procedurale moderne.
Subsecţiunea 2. Rolul judecătorului în vechiul drept românesc
Imaginea justiţiei feudale româneşti trebuie cuprinsă în cadrul mai larg al perioadei în care nu era recunoscută separaţia puterilor în stat, în care împărţirea dreptăţii era privilegiul clasei dominante, iar domnitorul era judecător suprem, jurisdicţia civilă se confunda cu cea penală, autoritatea de lucru judecat era inexistentă, justiţia ecleziastică funcţiona în paralel cu justiţia laică iar influenţa dreptului canonic era una semnificativă.
Procedura de judecată era aceeaşi în procesul penal şi în cel civil, iar procesul civil se putea declanşa pentru apărarea unui drept încălcat sau chiar numai ameninţat de o vătămare, fiind în general „contencioasă”, cu toate că, deşi teoretic nu se făcea această distincţie, în practică exista şi procedura „graţioasă” prin intermediul căreia dreptul se valorifica necontencios. Termenele de judecată se fixau de către divanul domnesc, iar în Transilvania
existau dispoziţii procedurale menite să conducă la soluţionarea urgentă a unor pricini (brevis processus).
Rolul judecătorului apare în materia probatoriului, unde în cadrul procedurii de judecată din Ţara Românească şi Moldova, părţilor li se cerea să-şi dovedească pretenţiile cu probe preconstituite sau prin mărturisirea pârâtului - dovadă completă şi irevocabilă, să se prezinte la ziua fixată pentru judecată, la primul termen soluţionându-se cauza. Cu toate acestea, instanţa avea puterea de a ordona probe - scrise sau orale - (jurământ, martori, cercetare la faţa locului, expertiza) amânând astfel soluţionarea pricinii. Totodată, în vechiul drept românesc se permitea judecătorului să-şi întemeieze soluţia şi pe cunoştinţele lui proprii legate de pricină - contrar sistemului obiectiv al probatoriului din sistemele procedurale moderne.
Subsecţiunea 3. Rolul judecătorului în cadrul legiuirilor sec. XVIII - XIX
Dacă până la instaurarea regimului turco-fanariot, izvoarele de drept erau constituite în principal de „legea ţării” iar dreptul scris se regăsea sub forma pravilelor bisericeşti sau laice şi a unor obiceiuri juridice codificate, începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, transformările legate de trecerea de la sistemul feudal la noile relaţii capitaliste au influenţat şi laicizarea dreptului. Astfel, codicele sau codurile devin acum forma cea mai importantă de lege generală, sistematizată pe ramuri de drept sau în coduri private, manuale juridice, cărţi domneşti. Acest proces al codificării parcurge trei mari etape: (i) sinteza şi transformarea treptată a pravilelor bizantine şi obiceiului pământului în dreptul intern; (ii) introducerea unui drept de tip occidental şi jus naturalist influenţat de Codul civil austriac de al 1811 inclusiv prin Codul Calimach, Legiuirea Caragea; (iii) etapa Regulamentelor Organice -1831/1832 şi încercările de traducere a codului comercial francez.
Din perspectiva procedurii civile, şi mai specific a reglementării exprese a dispoziţiilor privind rolul judecătorului vom analiza dispoziţiile: Codului Calimach, a Legiuirii Caragea şi a Manualului juridic al lui Andronache Donici.
3. a. Codul Calimach
Elaborat la iniţiativa domnitorului Scarlat Calimach (suit pe tron la 17 septembrie 1812), Codul Calimach sau „Codul civil al principatului Moldovei” a fost considerat primul adevărat cod de ramură şi prima sinteză codificatoare cu o largă contribuţie a unui drept de tip occidental. Sursele de inspiraţie ale acestui Cod - tipărit la laşi în 1816 şi aplicat cu începere de la 1 iulie 1817 şi până la intrarea în vigoare a Codului civil în decembrie 1865 - au fost pe de-o parte dreptul bizantin şi obiceiul ţării şi pe de altă parte Codul civil austriac de la 1811, al cărui plan a fost preluat şi de codul civil francez de la 1804. Din perspectiva desfăşurării procesului civil, Codul Calimach a consacrat principiile iusnaturalismului iluminist privind condiţiile în care incapabilii pot sta în justiţie şi posibilitatea reprezentării în justiţie prin
vechiletii judiciari, numiţi şi avocaţi. în privinţa probelor nu sunt conţinute prevederi sistematizate, iar rolul judecătorului în cursul dezbaterilor nu este indicat în mod expres.
3.b. Legiuirea Carageat
Legiuirea Caragea, redactată şi completată în Ţara Românească sub loan Gheorghe Caragea Voievod între anii 1816-1818 a fost pusă în aplicare de la 1 septembrie 1818, aplicându-se ca şi Codul Calimach până la intrarea în vigoare a Codului Civil. Legiuirea Caragea este tot un cod general, cu influenţe puternice ale codului civil napoleonian, împărţit în patru materii: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală. în materia regulilor privind procedura de judecată, se stabilea în Partea a Vl-a „Pentru ale judecăţilor", obligativitatea părţilor de a-şi dovedi pretenţiile formulate în faţa judecătorului, dar, totodată, în materia probelor se îngăduia judecătorului să considere drept probă şi cunoştinţele sale personale referitoare la fapte. Existau reguli şi cu privire la motivele de incompatibilitate care ar fi împiedicat judecătorii să judece în anumite pricini, măsuri asigurătorii, apel. Nu exista însă o consacrare expresă a rolului judecătorului în relaţiile cu părţile, afară de interpretări indirecte deduse din necesitatea ca orice pricină să fie supusă judecăţii de partea interesată şi îngăduirea judecătorului de a soluţiona cauza şi pe probe ce decurg din „iscusinţa judecătorului”.
3.c. Manualul juridic ai lui Andronache Donici
Cu toate că nu a fost adoptat drept cod oficial, Manualul juridic redactat de Andronache Donici în anul 1814 s-a bucurat de un larg interes în rândul practicienilor dreptului. Manualul a circulat sub două variante, ambele cuprinzând dispoziţii de drept civil, procedură civilă şi drept penal. Sursele indicate în ambele versiuni se referă la dreptul bizantin, obiceiul locului şi dreptul domnesc, manualul-cod fiind o sinteză a celor trei sisteme de drept aplicabile în Moldova, fără mari influenţe din dreptul apusean şi cu pravila bizantină interpretată în spirit iluminist. în materie de judecată, în manualul lui Andronache Donici se reglementează cursul dezbaterilor, sarcina probei revenea reclamantului iar pârâtul trebuia la rândul său să-şi probeze pretenţiile, se consacra indirect principiul autorităţii de lucru judecat, existau prevederi referitoare la reglarea măsurilor asigurătorii dar şi la utilizarea prezumţiilor ca mijloc de probă.
Tot în cuprinsul Manualului lui Andronache Donici apărea pentru prima oară reglementat expres rolul activ al judecătorului, considerată o prevedere foarte înaintată pentru acea vreme, rezultat al influenţelor umaniste. Reglementarea privea posibilitatea judecătorului de a egaliza mijloacele de apărare ale părţilor aflate la judecată. Astfel, în capitolul V, articolul 12 se prevedea că: „ judecătorii sunt datori ca să rânduiască a fi deopotrivă avocaţi pentru amândouă părţile ce se judecă, adică să nu fie la o parte procopsiţi şi ispitiţi de limbuţie, iar
în cealaltă parte neprocopsiţi’ Această cerinţă impusă judecătorilor de a sprijini partea lipsită de asistenţă judiciară nu s-ar fi putut materializa decât dacă judecătorului i se recunoştea şi dreptul de a interveni în dezbateri, cerând lămuriri părţilor în scopul aflării adevărului dar şi menţinând un echilibru în dezbaterile părţilor.
Subsecţiunea 4. Rolul judecătorului din perspectiva Codului de procedură civilă
de la 1865 şi a altor legi de organizare judecătorească ale vremii
După Regulamentele Organice din Ţara Românească (1 iulie 1831) şi Moldova (1 ianuarie 1832) care au adus serioase transformări sub aspectul suveranităţii şi a separaţiei puterilor în stat, dar care nu au făcut decât să reia dispoziţiile aplicate deja în baza codificărilor existente în cele două ţări, prima codificare a regulilor de procedură civilă după unirea Principatelor Romane a fost cea de la 1865. Cu redactarea Codului de procedură civilă de la 1865 a fost însărcinat D.B. Boerescu, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, având drept colaboratori pe A. Creţescu, prim preşedinte al Curţii de Casaţie şi pe C. Boerescu, profesor la facultatea de drept din Bucureşti. Purtând ca şi Codul Civil, in semn de omagiu, numele domnitorului Alexandru loan Cuza, codul de procedură civilă a fost decretat la 9 septembrie 1865 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. Sursele care au stat la baza elaborării Codului de către Boerescu au fost: Codul de procedură francez în forma sa de la 1842, legea de procedură franceză din 1855, iar în ceea ce priveşte organizarea judecătorească, legea din 15 februarie 1816 a cantonului de Geneva, modificată în 1852. Considerând că “procedura este inima legislaţiunii unui Stat, este spiritul care mişcă şi pune în lucrare principiile Codului Civil, ale sistemului legislaţiunii dreptului nostru privat’ D.B. Borescu considera, ca şi ceilalţi doctrinari ai vremii, că cele trei calităţi esenţiale ale unei buni proceduri sunt: simplitatea, rapiditatea şi eficacitatea. Desigur, în întreg cadrul procesual, un rol esenţial îl aveau şi reglementările ce priveau rolul judecătorului în cadrul procesului civil, gradul său de intervenţie în mersul dezbaterilor.
Codul de la 1865 a renunţat la consacrarea expresă a posibilităţii judecătorului de a interveni în sprijinul părţii lipsite de asistenţă judiciară, şi a decis revenirea, ca şi în sistemul procedural francez, la rolul pasiv al judecătorului.
Dispoziţiile care marcau limitele de acţiune a judecătorului civil erau: (a) articolul 95 şi (b) articolul 159, după cum urmează:
(a) “Articolul 95 Preşedintele va da cuventul mai anteiu părţei reclamante. Fie-care parte va avea dreptul a vorbi de doue ori, pîrîtul avend cel din urmă cuventul. Preşedintele, la cas de trebuinţă, pote acorda cuventul şi de mai multe ori."
(b) “Articolul 159 In tote căuşele în care fondulu procesului nu se pote judeca îndată, judecătorii potu să ordone într'un mod preparator şi probator, verificarea scripturiloru, cercetări prin martori, mergeri ia faţa locului, raporturi de esperţi, interogatorulu părţiloru, şi ori ce alte operaţiuni preliminare, dacă tote acestea sunt folositore pentru descoperirea adeverului, şi permise de lege."
Se vede astfel cum rolul judecătorului rămânea doar acela de a conduce dezbaterile, neavând un mijloc specific de intervenţie în cadrul relaţiei dintre părţi care îşi expuneau susţinerile în mod liber în faţa judecătorului ce avea drept unică sarcină de a le asculta.
Cu toate acestea, în mod evident se îngăduia judecătorului ca în cazul în care se considera nelămurit cu privire la situaţia de fapt descrisă de părţi să solicite orice mijloc de probă pe care l-ar fi considerat necesar, inclusiv interogatoriul părţilor limitat însă de cerinţele legii şi de scopul urmărit, acela de aflare a adevărului în cauză.
Analizând, sub vădita influenţă a spiritului liberal francez al procedurii civile, aceste dispoziţii, doctrinarii vremii au considerat că judecătorul, în exercitarea funcţiei sale guvernate de principiul neintervenirii, este ţinut de următoarele obligaţii: (i) de a judeca, pentru a nu fi acuzaţi de denegare de dreptate şi a da cetăţeanului siguranţa că “îi vor găsi cel puţin pe judecători, dacă nu şi dreptatea”; (ii) de a judeca imparţial, ferit de orice bănuială de părtinire;
(iii) de a păstra cu religiozitate secretul deliberărilor; (iv) de a se margini în exercitarea jurisdicţiei la competenţa sa; (v) de a nu interveni în afaceri sau contestaţiuni ceea ce duce la:
- ne procedat ex officio: obligaţia de a nu acţiona din oficiu, ci numai la cererea adresată de una din părţi;
ne eat ultra petita partium: obligaţia de a nu lua hotărâri pentru mai mult decât s-a cerut de către părţi;
secundum allegata et probata: obligaţia de a hotărî numai în baza celor probate de părţi, iar nu după convingerile sale personale.
Acelaşi autor recunoştea totodată că rolul pasiv ai judecătorului era atenuat prin diversele mijloace de intervenţie ce i se recunoşteau, precum: dreptul de ordona probe în vederea aflării adevărului; dreptul de a cere lămuriri de la părţi, apărători, martori şi experţi; de a ordona din oficiu masuri provizorii; de a invoca din oficiu nulităţile de ordine publică şi excepţiile privitoare la competenţa materială.
Prof. G. Mironescu, analizând din perspectivă istorică la 1901 dispoziţiile art. 95 ale Codului din 1865 constata că, în practică, judecătorii tribunalului nu aplicau cu adevărat toate prerogativele ce le fuseseră acordate, mărginindu-se doar la a conduce dezbaterile şi de a judeca după cele înfăţişate de părţi, fără să le mai solicite acestora lămuriri sau să pună în dezbaterea lor alte mijloace de apărare care ar fi rezultat din împrejurările pricinei.
în anul 1879, cartea I a Codului de procedură civilă de la 1865 (“Despre judecătoriile de plăşi (ocoale)”) a fost modificată prin Legea judecătoriilor de ocoale, ce a fost modificată la rândul său în 1894, 1896 şi 1907.
Totodată, neajunsul inaplicării în practica a posibilităţilor de intervenire a judecătorului în cadrul procesului civil a fost remediat în parte, prin adoptarea în 1896 a Legii judecătoriilor de pace. Astfel, textul articolului 89 al acestei legi face un pas înainte, consacrând în mod expres obligaţia intervenirii judecătorului în mersul dezbaterilor, fără însă a stabili şi o sancţiune în caz contrar.
Articolul 89 prevedea în alineatul 1: “Judecătorul după ce va asculta pe părţi şi va da citire actelor înfăţişate, va cerca a le împăca şi dacă împăcăciunea nu este posibilă, va pronunţa hotărârea fără a se ridica pe Iod’ consacrând obligaţia judecătorului de a nu prelungi în mod nejustificat procesul prin încercarea de împăcare a părţilor.
Alineatele 4 şi 5 ale aceluiaşi articol stipulau: “Judecătorul este dator a se pronunţa asupra tuturor mijloacelor de apărare ce ar putea rezulta din dezbateri, din actele părţilor sau din împrejurările cauzei, chiar dacă aceste mijloace nu au fost invocate de către părţi.
în cazul acesta, însă, numai după ce le va fi pus în dezbaterea părţilor'' Se îngăduie astfel judecătorului să prevină situaţiile în care părţile nu ar fi expus toate mijloacele de apărare, ci numai pe cele pe care le-ar fi considerat favorabile propriilor interese.
Aceste dispoziţii asigurau bunul mers al judecăţii într-un dublu sens: pe de-o parte îngăduiau judecătorului să solicite orice lămuriri pentru cunoaşterea adevăratelor raporturi dintre părţi, sub aspect de fapt şi de drept, iar pe de altă parte, veneau din nou în sprijinul părţilor lipsite de o asistenţă judiciară corespunzătoare, aflaţi în pericolul de a pierde cauza din neştiinţă sau lipsă de iscusinţă - căci, în principal, acestei categorii de oameni li se adresau judecătorii de pace.
Mai mult decât atât, se menţine în mod expres graniţa, ce trebuie să existe în permanenţă, între drepturile de intervenire ale judecătorilor şi dreptul absolut al părţilor la apărare şi la dezbateri contradictorii, prin instituirea obligativităţii de a pune în dezbaterea părţilor orice “mijloc de apărare” invocat de judecător din oficiu.
Dacă în Vechiul Regat de până la 1900 tendinţa dominantă era aceea a procedurii acuzatoriale, cu excepţia judecătorilor de pace cărora li se recunoştea un rol mai activ, în Transilvania, dar mai ales în Bucovina, tendinţa era diametral opusă, şi anume aceea a conducerii procesului de către judecător, cu limitarea libertăţii.
Aceasta decurgea din aplicarea în Bucovina a Codului de procedură civilă austriac din 14 iulie 1895 şi a instrucţiunilor ministerului de justiţie denumite Geschăftsordnung furdie Gerichte erster un zweiter Instantz, din 5 mai 1897 ce a durat şi după Unire, până în octombrie 1938. O procedură aproape identică de judecată se aplica şi în Transilvania.
Codul austriac de procedură civilă, nu numai că îngăduia intervenirea judecătorului în dezbateri, dar îi recunoştea acestuia dreptul de a scurta mersul procesului dacă considera necesar, chiar şi în dauna voinţei părţilor, ducând la ceea ce a fost denumit în doctrină drept “concentrarea procedurii', dar şi o “asprime poliţistă care, sub nici un cuvânt nu se poate asocia cu acea senină obiectivitate care formează caracterul particular al puterei judiciare”
Aceste drepturi largi ale judecătorului reieşeau în principal din dispoziţiile articolului 180 al Codului conform căruia: ”Desbaterea orală este condusă la tribunale de prezidentul senatului căruia i-a fost repartizată afacerea.
Prezidentul deschide, conduce şi închide desbaterea, dă cuvântul şi îl poate lua aceluia care nu se conformează ordinelor sale; el ascultă persoanele care au să depună în administrarea unei probe şi pronunţă hotărârile senatului.
Prezidentul va îngriji ca afacerea să fie complect discutată, ca desbaterea să nu fie tărăgănată prin proxilităţi şi devieri fără interes şi pe cât posibil să se termine fără întrerupere"
De asemenea, scopul judecătorului în soluţionarea cauzei era clar determinat prin articolul 182, alineatul 1 care îi cerea acestuia “să caute să desluşească elementele de fapt sau să complecteze datele invocate pentru susţinerea sau combaterea pretenţiilor".
Rolul accentuat activ şi intervenţionist al judecătorului austriac de dinainte de 1900 este evident, cu toate acestea sub justificarea aplicării tuturor mijloacelor de sporire a celerităţii judecăţii şi astfel a soluţionării rapide a conflictului social, se lăsa loc suficient abuzului judecătorului care decidea în mod suveran când să intervină în dezbateri şi mai ales, când
să curme dezbaterile în contradictoriu dintre părţi prin interdicţia impusă uneia sau alteia dintre ele de a-şi mai susţine în continuare argumentele în apărare. Greşeala, omenească de altfel, a judecătorului în aprecierea momentului în care se consideră lămurit şi deţinător al tuturor aspectelor referitoare la cauză, în contra voinţei părţilor - care nu totdeauna vizau tărăgănarea procesului - devenea iminentă.
Judecătorul mai avea dreptul, în cadrul procedurii civile austriece: (i) cu privire la probatoriu - de a ordona din oficiu expertize, cercetări locale, ascultări de martori, de a face' să se aducă actele originale păstrate la notarii publici sau alte autorităţi; (ii) cu privire la părţi - de a ordona ca părţile să se prezinte personal la dezbaterile orale, dar şi să ia anumite masuri pentru suplinirea incapacităţii părţilor.
Subsecţiunea 5. Rolul judecătorului din perspectiva Codului de procedură civilă
de la 1900 şi a altor legi de organizare judecătorească ale vremii
Marcată de influenţa Codului de procedură civilă austriac de la 1895 dar şi de cel german de la 1877, convinşi de soluţia deja aplicată la judecătoriile de pace încă din 1896, reforma Codului de procedură civilă iniţiată la 1900 de ministrul justiţiei Constantin G. Dissescu şi-a pus amprenta şi asupra extinderii rolului activ al judecătorului în procesul civil român.
Codul de procedură civilă de la 1900 a avut drept scop acoperirea unor lacune ale Codului de la 1865, introducându-se referirea la ancheta in futurum, micşorându-se unele termene, simplificarea unor formalităţi care îngreunau judecata, rezolvându-se unele controverse legate de aplicarea dispoziţiilor codului şi actualizarea unor expresii vechi româneşti. în ceea ce priveşte rolul judecătorului în procesul civil, cea mai importantă modificare se referă la introducerea a trei noi alineate la dispoziţiile articolului 95, ce prevedeau: “Articolul 95 Tribunalul va căuta ca prin întrebări puse părţilor să desluşească punctele nelămurite ale pricinei.
Va putea cere orice lămuriri pentru dezlegarea chestiunilor ce sunt a se ridica din oficiu.
Va putea asemenea ordona din oficiu, în marginile rânduielilor legii pentru dovezi, toate masurile care pot să-l lumineze"
Vedem astfel cum prin aceste trei alineate se consfinţesc judecătorului român puteri din ce în ce mai largi în cadrul procesului civil, orientate în mod evident spre procedura inchizitorială, în care judecătorul este liber, pe de-o parte, să pună întrebări părţilor asupra oricăror chestiuni ridicate de părţi şi considerate relevante pentru lămurirea sa în cauză, iar pe de altă parte, posibilitatea de a pune el însuşi, din oficiu, anumite chestiuni de fapt sau de drept in dezbaterea părţilor.
Din nou se recunoaşte posibilitatea judecătorului, ca reprezentant al statului chemat să vegheze la respectarea normelor imperative de procedură civilă, să ceară părţilor să-şi precizeze poziţia cu privire la chestiunile procedurale de ordine publică. Printre acestea se regăseau: strămutările pentru cazuri de necompetenţă şi excepţiuni declinatorii (articolul 108); necompetenţă de ordine publica (articolul 109); conexitatea şi litispendenţa (articolul 110); excepţiile de nulitate (articolul 111).
Cu toate acestea, aşa cum se sublinia în doctrina interbelică, judecătorul de la 1900 nu era îndreptăţit să ridice din oficiu orice mijloc de apărare - cum ar fi fost dispoziţiile privind
prescripţia extinctivă, sau chestiunea autorităţii de lucru judecat - care erau considerate mai mult în folosul părţilor decât în interesul bunei administrări a justiţiei, astfel, dacă părţile nu le invocau, judecătorul nu avea dreptul să le semnaleze. De aici şi deosebirea reglementărilor din articolul 95 al Codului faţă de vechile dispoziţii prevăzute pentru judecătoriile de pace, unde judecătorii erau liberi să pună în dezbaterea părţilor orice mijloc de apărare considerat necesar, venind astfel în mod complet în sprijinul părţii care avea dreptatea de partea sa, care îşi regăsea şansa unei apărări complete.
în materia probatoriului, nu se constată nici o schimbare spectaculoasă faţă de vechiul Cod de la 1865 care recunoştea oricum prin articolul 159 (rămas neschimbat la 1900) dreptul judecătorului de a solicita toate mijloacele de probă considerate necesare pentru soluţionarea cauzei. Se reiterează astfel dreptul instanţei de a solicita probe, în cele doua limite: regulile in materia probelor şi necesitatea probelor respective pentru lămurirea cauzei (concludenţa).
în sprijinul părţilor lipsite de apărare datorită lipsei mandatarilor (incapabilii şi femeile măritate) Codul de la 1900 obliga judecătorul prin articolul 67 la numirea unui mandatar judiciar special însărcinat cu apărarea intereselor incapabililor până la intervenirea mandatarului legal. Această dispoziţie era interpretată la vremea respectivă ca o intervenţie salutară a judecătorului în favoarea incapabililor, decizia de a le numi acestora un mandatar ad-hoc fiind la suverana apreciere a judecătorului.
Tendinţa tot mai accentuată de a mări puterea de intervenţie a judecătorului român a continuat şi printr-o reglementare nouă în cuprinsul Legii pentru judecătoriile de ocoale de la 1908. Reacţie a revoltelor ţărăneşti de la 1907, în încercarea de a uşura cât mai mult dispoziţiile procedurale pentru categoriile de oameni simpli, lipsiţi de posibilitatea de a fi informaţi cu privire la legea şi mijloacele adecvate de apărare şi promovare a drepturilor şi intereselor lor legitime, ministrul de justiţie al vremii -Toma Stelian- decide introducerea unei noi dispoziţii privind judecătorul de ocol.
Acestuia i se cerea prin articolul 81, alineatul 1 al Legii de la 1908 evitarea judecăţilor lungi şi costisitoare pentru părţi prin împăcarea părţilor. Dispoziţia era în sensul că: “Cea dintâi datorie a judecătorului e de a împăca părţile. Pentru aceasta, el le va pune în vedere cum este drept şi le va îndemna la împăcare.” Vedem cum judecătorul revine la misiunea sa de arbitru, împăciuitor al părţilor, dar nu oricum, ci pe baza a “ce este drept”, deci numai în temeiul şi sub imperiul legii.
Tot Legea judecătoriilor de ocoale de la 1908, reuşeşte să îmbogăţească dispoziţiile Codului de la 1900 referitoare la limitele intervenirii judecătorului, consacrând, o combinaţie a dispoziţiilor articolului 95 din Codul de la 1900 cu cerinţele vechii Legi a judecătoriilor de pace de la 1896 care îngăduia judecătorilor ca, dacă consideră necesare orice mijloace de apărare, să fie în măsura să le pună din oficiu în discuţia părţilor, nefiind limitat numai la acele mijloace de apărare care i se îngăduie în mod expres de lege. Dispoziţia se regăsea în articolul 83 alineatul 2 a Legii de la 1908, ce stipula: “Judecătorul însuşi e dator să le invoce din oficiu când părţile interesate omit de a o face, în asemenea caz însă, trebuie să le pună în discuţia părţilor. Forţa acestei dispoziţii consta însă în aplicabilitatea ei practică, în sensul în care judecătorul care nu îndeplinea această obligaţie de a pune în discuţia părţilor toate mijloacele de apărare necesare era acuzat de denegare de dreptate, respectiva hotărâre putând fi casată.
Cu toate că în urma aplicării şi a Legii judecătoriilor de ocoale de la 1908 rolul judecătorului român era unul caracteristic procedurii inchizitoriale, cu puteri largi de intervenire în dezbateri şi chiar obligaţii în acest sens, dispoziţiile existente la acea vreme au fost criticate de unii doctrinari, cum ar fi prof. G. Mironescu ce considera că acestea deschid calea abuzului din partea judecătorului, care “încercând a servi cauza dreapta, va servi, prin forţa lucrurilor, pe una din părţi”, iar pe de altă parte, dacă judecătorul avea dreptul de a pune în dezbaterea părţilor orice mijloc de apărare şi părţile nu erau pregătite să dezbată chestiunea respectivă, nu se ajungea decât la amânări ale pricinilor şi transformarea judecătorului în avocatul părţilor. Concluzia prof. Mironescu era acea că mai bine ar fi fost ca dispoziţiile procedurale să se concentreze spre o mai bună organizare a asistenţei judiciare decât “ a obliga pe judecător sa ţie loc împricinatului sărac”.
Subsecţiunea 6. Rolul judecătorului din perspectiva legilor de accelerare a
judecăţilor şi a celorlalte dispoziţii în vigoare înainte de 1948
Legea din 14 martie 1900 de modificare a Codului de procedură civilă a suferit câteva modificări de mai mică importanţă prin legile din 6 mai 1900, 30 ianuarie 1901, 11 februarie 1904 şi 1 iunie 1905.
Până la Marea Unire a mai existat o încercare de modificare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă, printr-un proiect din 1913 sortit a nu fi adoptat de forurile legiuitoare. Una dintre modificările vizate de acest proiect se referea şi la o dispoziţie legată de rolul judecătorului în proces. Astfel, articolul 71 din proiectul de la 1913 prevedea că: "De îndată ce primeşte petiţia, prezidentul o supune complectului, care-i cercetează cuprinsul, examinează actele înfăţişate şi statuează în prealabil asupra condiţiilor ei de formă şi asupra calităţei celui sau celor care reclamă. [...] Complectul poate de as.emeni hotărî, în mod provizoriu, încuviinţând orice fel de probe şi orice măsuri de a pregăti deslegarea pricineî'
Vedem cum apar în germeni dispoziţii care pentru procedura civilă de astăzi ni se par absolut fireşti, legate de obligaţia judecătorului de a verifica la primirea cererii de chemare în judecată dacă toate condiţiile de validitate şi exerciţiu ale acţiunii civile sunt îndeplinite. Este consacrată de asemenea, aprecierea suverană a judecătorului asupra necesităţii administrării unor noi elemente ale probatoriului.
Imediat după Marea Unire de la 1918 a devenit, desigur, necesară şi unificarea legislaţiilor referitoare la organizarea judecătorească şi la regulile de procedură civilă din provinciile româneşti. Dacă în privinţa organizării judecătoreşti legile de unificare au apărut la 25 iunie 1924 şi 20 ianuarie 1925 pentru Curtea de Casaţie, regulile de procedură civilă au fost armonizate prin cele două mari legi de accelerare a judecăţilor: cea a ministrului Gheorghe Mârzescu 19 mai 1925 şi cea din 11 iulie 1929.
Prin Legea de accelerare a judecaţilor de la 1925, aşa cum se arată în expunerea sa de motive, se dorea creşterea puterilor de intervenire a judecătorului în procesul civil, astfel,
justificându-se nevoia modificărilor se preciza: “în adevăr, această procedura lăsa părţilor litigante după fixarea termenului de judecată, o libertate prea mare în rânduirea dovezilor de administrat şi a procurării mijloacelor sau actelor pentru facerea acestor dovezi. O atare libertate nu numai că prelungea în mod nejustificat litigiul, dar ocupa timpul judecătorului cu diferite incidente de cele mai multe ori fără importanţă, fapt care, repetat la aproape toate procesele fixate la ordinea zilei, epuiza timpul judecătorului care ar fi putut fi întrebuinţat cu folos în judecarea fondului pricineî'
Se dorea astfel mărirea, pe cât posibil, a celerităţii judecării cauzei, avându-se deja practica regulilor austriece şi ungare aplicate în celelalte provincii. Prevederile care reglează rolul judecătorului în procesul civil al anului 1925 sunt: (i) articolul 10 în care se prevede că unul dintre scopurile şedinţei preliminare este acela de încercare a împăcării părţilor şi (ii) articolul 26 conform căruia “ (1) Judecătorii sunt în drept să pună întrebări părţilor spre a desluşi punctele nelămurite ale procesului. (2) Se va pune, din oficiu, în desbaterea părţilor orice chestiune care poate duce la soluţionarea procesului şi ordona, în marginile dispoziţiunilor legale pentru dovezi, toate măsurile cari pot lămuri judecata. (3) Dispoziţiunile de mai sus se aplică şi la şedinţa preliminară'.
Aceste prevederi se aplicau în paralel cu cele ale articolului 159 din Codul de procedură civilă în baza căruia judecătorii puteau ordona toate mijloacele de probă posibile din punct de vedere legal şi concludente în speţă.
Observăm cum, în mare, se recunoaşte puterea de intervenţie a judecătorului în cadrul dezbaterilor pentru lămurirea completă a cauzei, atât sub aspect de fapt cât şi de drept, aşa cum exista acest rol încă din 1900. Cu toate acestea, Legea din 1925 nu a preluat şi sancţiunea existentă în legea judecătoriilor de ocol de la 1908, în baza căreia judecătorilor li se cerea în mod imperativ exercitarea rolului activ cu riscul de a fi, în caz contrar, subiect al denegării de dreptate.
Datorită acestei “lacune”, conţinutul articolului 26 a fost criticat de doctrina vremii şi considerat inaplicabil, recomandându-se în final soluţia mixtă, de combinare a celor doua tipuri de proceduri: “Ar fi de preferat o practica eclectică, ţinând socoteală de combinarea posibilă a părţilor bune din ambele sisteme, ceea ce a încercat şi legiuitorul român în legea accelerării judecăţilor, fără a atinge însă, în practică, scopul ce-şi propusese, din cauza caracterului facultativ al dreptului de intervenţie al judecătorului prevăzut de articolul 26 al legii de accelerare de care magistraţii, din spirit de rutină şi comoditate, nu prea uzează."
Legea din 10 iulie 1929 pentru modificarea Legii de accelerare a judecaţilor din 1925 a păstrat în aproape exact aceeaşi formă prevederile articolului 26 privind rolul judecătorului, astfel: "Judecătorii sunt în drept să pună întrebări părţilor sub formă de interogator spre a explica punctele nelămurite ale procesului. Vor putea pune, din oficiu, în desbaterea părţilor orice chestiuni care duc la soluţionarea procesului şi ordona, în marginile dispoziţiilor legale pentru dovezi, toate măsurile cari pot lămuri judecata.” Celelalte articole relevante din Codul de procedură (art. 10 privind conducerea procesului şi art. 159 privind mijloacele de proba) au fost de asemenea păstrate, astfel reglementarea cadrului procesual din punctul de vedere al relaţiei părţi-judecător s-a menţinut aceeaşi.
într-un comentariu adus la vremea adoptării Legii din 1929 cu privire la articolul 26, Mircea Djuvara susţinea: “Este unul dintre cele mai mari progrese care s-ar putea introduce
în administraţia justiţiei la noi, dacă s-ar putea ajunge în practică - pentru că Legea Mârzescu a prevăzut-o, dar nu a practicat-o-ca judecătorul să nu stea pasiv pe scaunul său şi deşi vede dreptatea cuiva să nu i-o dea, pentru că el nu a cerut anumite probe.”
în continuare, Codul de procedură civilă de la 1900 a mai suferit câteva modificări, însă, la nivelul anului 1947, în ce priveşte rolul judecătorului în procesul civil, erau în vigoare dispoziţiile procedurale din Legea nr. 394/1943 - Decret lege pentru accelerarea judecaţilor în materie civilă şi comercială(articolul 24) dar şi ale Legii pentru judecătoriile de ocoale de la 1908 cu modificările sale succesive (articolul 83).
Articolul 24 din Legea de accelerare a judecaţilor dispunea că: “(1) Judecătorii sunt în drept să pună întrebări părţilor sub formă de interogator, spre a explica punctele nelămurite ale procesului. (2) Vor putea pune din oficiu în dezbaterea părţilor orice chestiuni care duc la soluţionarea procesului şi ordona, în marginea dispoziţiunilor legale pentru dovezi, toate măsurile care pot lămuri judecata", iar articolul 83 prevedea pentru judecătoriile de ocol: “(1) înaintea judecătorului de ocol se pot invoca toate mijloacele de apărare şi excepţiunile care, după dreptul comun, sunt admisibile în raport cu natura şi importanţa afacerii. (2) Judecătorul însuşi e dator a le invoca din oficiu, când părţile omit de a o face. în asemenea caz, însă, trebuie să le pună în dezbaterea părţilor."
Concluzionând, după mai mult de 80 de ani de aplicare a Codului de procedură civilă român, cu modificările sale succesive şi a legilor de organizare judecătorească găsim clar delimitate dispoziţiile privind acordarea unui rol activ judecătorului în procesul civil român, chemat să acţioneze pe tot parcursul procesului pentru a da întregul său concurs părţilor în vederea expunerii cât mai complete a probatoriului şi a situaţiei de fapt, în limitele prevăzute de legea materială şi procedurală în scopul aflării adevărului judiciar. Judecătorul român dinainte de 1948 avea: dreptul de a verifica condiţiile de exercitare a acţiunii civile, dreptul de a conduce dezbaterile, dreptul de a lua măsuri în favoarea incapabililor, dreptul de a solicita părţilor orice lămuriri a situaţiei de fapt dedusă judecaţii, dreptul de a ridica din oficiu orice mijloc de probă care nu fusese adus de părţi şi care contribuia la soluţionarea cauzei, dreptul de a ridica orice alt mijloc de apărare (dintre cele de ordine publică expres delimitate), toate acestea cu respectarea principiilor supreme ale contradictorialităţii şi disponibilităţii părţilor a căror afacere privată era dedusă judecăţii. Tot ce rămânea pentru ca aceste dispoziţii să conducă la pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice era aplicarea lor concretă de către magistraţi, în litera dar şi spiritul lor - dincolo de orice părtinire faţă de unul dintre litiganţi sau abuz în exercitarea puterii de conducere a dezbaterilor.
Subsecţiunea 7. Rolul judecătorului în baza Codului de procedură civilă după
1948
O dată cu instaurarea comunismului, “noua ordine” trebuia, în mod firesc, să restructureze şi dispoziţiile legale privitoare la exercitarea puterii judecătoreşti. Dacă organizarea judecătorească a fost revoluţionată prin Legea nr. 341 din 5 decembrie 1947, dispoziţiile codului de procedură civilă au fost modificate in mod semnificativ prin Legea nr. 18 din 12
februarie 1948, prin care a fost autorizată şi renumerotarea Codului, republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948.
în privinţa rolului activ al judecătorului, Legea din 1948 a introdus, două articole cu referire expresă la drepturile de intervenţie a acestuia în cadrul dezbaterilor: art. 129 şi art. 130, astfel:
“Art. 129. - Preşedintele este în drept să pună întrebări părţilor sau să pună în desbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la deslegarea pricinei, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare.
El va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc." şi
“Art. 130. - Judecătorii sau părţile pot pune întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate însă încuviinţa ca aceştia să pună întrebările direct
Judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor; ei vor da părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Ei vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii." Vedem astfel, cum, deşi doctrina vremii, considera că dispoziţiile privind rolul activ al judecătorului sunt o noutate, “nou principiu al dreptului procesual socialist” care să asigure “apropierea justiţiei de popor” acestea nu aduc în mod principial ceva nou în atitudinea activă cerută judecătorului român faţă de cel imediat anterior anului 1948. Ce s-a reuşit însă a fost sublinierea expresă a principiului rolului activ şi a scopului în virtutea căruia acesta trebuie exercitat. Stăruinţă în aflarea adevărului, în prevenirea oricărei greşeli asupra stabilirii situaţiei de fapt şi de drept şi un ajutor activ acordat părţilor pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime, recunoscându-se supremaţia interesului public, prin care „procesul civil devine un puternic mijloc de apărare a legalităţii populare”. Limitarea intervenirii judecătorului s-a făcut prin dubla cerinţă: a contradictorialităţii - de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile ridicate şi a disponibilităţii - prin care se asigură părţilor exclusivitate în privinţa stabilirii limitelor procesului.
Alte dispoziţii care vizau relaţia judecător - părţi şi care îngăduie drepturi largi judecătorului în supravegherea exercitării drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, au fost recunoscute în 1948, precum: menţinerea dreptului judecătorului de a numi un curator judiciar părţii care nu are reprezentant legal, până la desemnarea acestuia sau în caz de conflict de interese (art. 44); dreptul părţilor de a trimite actele de procedură prin poştă (art. 104); dreptul judecătorului de a ridica din oficiu nulităţile de ordine publică (art. 105); obligaţia judecătorului de a indica reclamantului lipsurile cererii în vederea completării înainte de comunicarea acesteia (art. 114); obligaţia judecătorului, ca în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, să pună în vedere pârâtului la prima zi de înfăţişare să arate toate excepţiile, dovezile şi mijloacele de apărare şi să dispună consemnarea acestora în încheiere (art. 118); dreptul judecătorilor de a supraveghea bunul mers al dezbaterilor, inclusiv poliţia şedinţei (art. 121 - art. 124); obligaţia judecătorului de la judecătoriile rurale de a încerca, înainte de intrarea în dezbateri, împăcarea părţilor (art. 131); dreptul judecătorului de a îngădui administrarea probelor care nu au fost propuse în faza scrisă, inclusiv dacă nevoia acestora rezulta din dezbateri (art. 138); dreptul judecătorului de a invoca excepţiile de ordine publică (art. 158- art. 166); dreptul instanţei de a ordona înfăţişarea unor înscrisuri (art. 172); dreptul
judecătorului de a aprecia în mod suveran refuzul părţii de a răspunde la interogator sau de a depune jurământul ce i s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei unui înscris (art. 174 şi art. 225).
Printre modificările succesive intervenite asupra Codului de procedură civilă de la 1948, dar care nu au afectat conţinutul articolului 129 şi 130, dar au influenţat indirect rolul activ cerut judecătorului în procesul civil, menţionăm:
> Decretul nr. 208/1950, care a armonizat dispoziţiile Codului cu noile cerinţe constituţionale aferente Constituţiei de la 1948, a suprimat dispoziţiile referitoare la jurământ şi a instituit în sarcina instanţei de recurs obligativitatea de a nu se limita la motivele de casare invocate în cerea de recurs ci să verifice din oficiu legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, însă cu obligativitatea de a pune în discuţia părţilor motivele de recurs invocate, stabilindu-se astfel rolul activ al instanţei de recurs.
> Decretul nr. 132/1952 prin care au fost modificate atât dispoziţiile de organizare judecătorească, cât şi cele procedurale, cea mai importantă dintre aceste modificări fiind cea referitoare la suprimarea căii de atac a apelului. Totodată, recursul, devenit suspensiv de executare permitea producerea de noi probe cu înscrisuri. Alte modificări ale dispoziţiilor codului din 1948 au fost cerute de Decretul nr. 40/1953 legat de organizarea procedurii succesorale notariale, de Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi Legea nr. 5/1954 pentru organizarea şi funcţionarea arbitrajului de stat.
> Decretul nr. 471/1957 care a introdus regula casării cu reţinere, acordând instanţelor de recurs posibilitatea rejudecării fondului şi pronunţării unei hotărâri definitive şi Decretul 470/1958 care a modificat dispoziţiile privind „recursul în supraveghere” în privinţa titularilor şi termenului de exercitare;
> Decretul nr. 38/1959a cărui principală noutate era reglementarea participării procurorului în procesul civil, inclusiv cu privire la utilizarea de către acesta a căilor de atac, iar în materia probatoriilor, au fost desfiinţate prevederile referitoare la jurământul depus de martor sau expert precum şi posibilitatea administrării dovezilor altfel decât în faţa instanţei;
> Decretul nr. 52/1969 - ce cuprindea modificări privind competenţa instanţelor, exercitarea recursului extraordinar şi unele dispoziţii legate de procedura de împăcare a părţilor în faţa comisiilor de judecată, înainte de primirea cererilor la instanţa judecătorească, Decretul nr. 78/1972, Decretul nr. 365/1976 au modificat competenţa instanţelor şi Decretul nr. 81/1985 a revizuit prevederile referitoare la competenţă, introducând totodată dispoziţii speciale privind soluţionarea litigiilor între unităţile socialiste ce obligau la o conciliere directă prealabilă.
Viziunea doctrinei din perioada aplicării Codului de procedură civilă de la 1948, cu modificările sale subsecvente, a fost constantă în identificarea locului principiului rolului
activ în rândul regulilor procesului civil. Astfel, în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, definite ca reguli esenţiale ce determină structura internă a procesului civil şi pe baza cărora se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile litigante precum şi dintre acestea şi instanţa de judecată, supremaţia era acordată unor principii (două) considerate fundamentale, coordonate de bază în care trebuie să se înscrie activitatea de judecată: principiul legalităţii şi principiul adevărului obiectiv.
Dacă principiul legalităţii este indispensabil oricărui sistem judiciar care solicită judecătorilor să se pronunţe numai în temeiul legii, principiul adevărului „obiectiv” a fost cel în baza căruia s-au conturat interpretările rolului activ al judecătorului şi pe baza căruia au fost criticate dispoziţiile procedurale „burgheze”. Criticile vremii vizau „concepţiile agnostice” care preţuiau „adevărul format', sau „adevărul judiciar” susţinute de sistemele occidentale care se baza pe o „certitudine subiectivă” decurgând din „jocul formalismului şi al probelor legale”. Se susţinea deci că procesul civil care se sprijină pe „adevărul formal' la care instanţa ajunge cercetând circumstanţele cauzei nu în raport cu realitatea faptică ci cu anumite tipare legale predeterminate nu poate conduce la o hotărâre temeinică şi legală, ci numai la un neadevăr, sau pseudo-adevăr. Acesta este punctul de plecare al criticilor sistemului „burghez” de procedură civilă căruia, i se reproşează, în raport cu cel „socialist” următoarele: (i) procesul civil este privit exclusiv prin prisma intereselor private ale părţilor, fiind considerat un contract judiciar guvernat de norme de ordine privată; (ii) procesul civil este caracterizat de formalism procedural, „agravat de practica instanţelor judecătoreşti care îneacă în forme inutile conţinutul viu al procesului’-, (iii) judecătorul este limitat în aprecierea probelor prin consacrarea uni ierarhii a probelor, specific feudală; (iv) judecătorul are un rol pasiv, de neintervenţie, de asistent judiciar al părţilor nefiind îndreptăţit să pună în discuţia părţilor mijloace de probă sau alte mijloace de apărare decât cele prezentate de către părţi sau să restabilească echilibrul procesual; (v) judecătorul nu poate controla actele procesuale ale părţilor, voinţa părţilor fiind absolut suverană.
De aici argumentele în sprijinul principiului rolului activ al judecătorului, care era interpretat mai ales ca unic mijloc de asigurare a aplicării principiului „adevărului obiectiv” ce presupune ca faptele pricinii ce se judecă să fie stabilite întocmai aşa cum s-au petrecut în realitatea lor obiectivă, iar cum interesează nu atât afirmarea formală a principiului, cât faptul de a consacra mijloacele procedurale prin care scopul să fie atins, nimic nu asigura mai bine implementarea acestuia decât consacrarea procedurii inchizitoriale, aşa cum era definită de art. 129 şi art. 130 din Codul de procedură civilă.
Rolul activ al judecătorului era definit în baza Codului de la 1948 ca fiind constituit din „dreptul şi obligaţia acestuia de a interveni în desfăşurarea procesului civil pentru a lămuri, îndruma şi sprijini părţile în prezentarea, susţinerea şi dovedirea cererilor şi apărărilor lor, a lua toate măsurile necesare pentru stabilirea adevărului în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, pentru a apăra avutul obştesc şi a asigura convieţuirea socială'. Desigur, la prima vedere trăsăturile rolului activ nu par prea mult diferite de cele recunoscute judecătorului înainte de 1948, aşa cum am arătat mai sus, cu toate acestea, doctrina de
drept procesual civil a fost constantă în a aprecia drept caracteristică esenţială după 1948 caracterul obligatoriu al acestui principiu, o oficializare implicită a procesului civil - care nu obligă însă judecătorul să înlocuiască voinţa părţilor sau să le scutească de îndatoririle lor procesuale exercitarea mijloacelor de intervenţie pentru asigurarea echilibrului procesual şi aflarea adevărului de către judecător fiind consacrată drept o obligaţie a cărei încălcare ducea la posibilitatea casării (la vremea respectivă) hotărârii astfel pronunţate ca fiind netemeinică- adică nebazată pe o cauză complet lămurită sub aspectele de fapt şi nelegală-pentru încălcarea prevederilor art. 129 şi art. 130 din Codul de procedură civilă.
Am menţionat în această secţiune doar câteva trăsături comune identificate de literatura de dinainte de 1990 şi specifice în contextul istoric, urmând ca mai jos să indicăm fiecare dintre modalităţile concrete în care se exercita rolul activ al judecătorului, valabile şi astăzi în cea mai mare parte, cu exemple de practică judecătorească, inclusiv din practica fostului Tribunal Suprem.
Subsecţiunea 8. Rolul judecătorului în baza Codului de procedură civilă după
1990
După 1990, prima importantă modificare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă s-a făcut prin adoptarea Legii nr. 59/199& care a adus modificări semnificative, precum: reaşezarea competenţei prin reintroducerea curţilor de apel şi implicit reorganizarea dispoziţiilor legate de căile de atac (apel, recurs, recurs în interesul legii, recurs în anulare) păstrându-se rolul activ al instanţei de recurs pentru motivele de casare de ordine publică; rolul procurorului în procesul civil, prin restrângerea intervenţiei acestuia în cauzele strict personale - recunoscându-se încă o dată caracterul privat specific procesului civil; procedura arbitrajului, cu menţionarea rolului activ al tribunalului arbitrai, în sensul în care: fiecare dintre părţi are obligaţia să dovedească faptele pe care îşi întemeiază în litigiu pretenţia sau apărarea, cu toate acestea, se recunoaşte dreptul tribunalului arbitrai ca, în vederea soluţionării litigiului să poată cere părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului şi să poată dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege.
A urmat Legea nr. 17/1997 privind modificarea prevederilor privind termenul de exercitare a recursului în anulare. Apoi, Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998 prin care a fost instituită regula conform căreia hotărârile urmau a cuprinde motivarea numai dacă se exercita o cale de atac împotriva acestora sau dacă partea solicita expres motivarea, dispoziţie prin care se încălca dreptul părţilor de a fi informate cu privire la considerentele care au stat la baza emiterii hotărârii în cazul în care nu decideau atacarea hotărârii sau nu erau informate cu privire la necesitatea de a le solicita expres, măsură care a durat până la abrogarea acestor dispoziţii prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 290/2000.
Cea mai importantă modificare a regulilor de procedură civilă, care „va rămâne în istoria procedurii civile româneşti nu numai prin noutatea reglementărilor propuse, ci şi prin rigoarea acestora, ambele menite să modernizeze, să eficientizeze şi să accelereze activitatea de
împărţire a dreptăţii în societate, raţiunea de a fi a justiţiei ca serviciul pubiid’, este, fără doar şi poate, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a cărei intrare în vigoare a fost prorogată pentru 2 mai 2001 când s-a implementat deja modificată de dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 (din 27 aprilie 2001).
Dispoziţiile noi aduse de această reglementare, care au marcat şi reconfirmat inclusiv reglementarea rolului activ al judecătorului vor fi analizate pe larg în cuprinsul acestui material.
Ulterior, Codul de procedură civilă a mai fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 care a vizat în general competenţa materială a instanţelor, judecata recursului, abrogarea recursului în anulare, şi adaptarea în consecinţă a motivelor de revizuire. Această ordonanţa a fost recent aprobată prin Legea nr. 195/2004, prin care s-a revenit asupra unora dintre modificările de competenţa şi de judecată a recursului institute de ordonanţă. O ultimă modificare a Codului de procedură civilă a fost adusă tot prin intermediul unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului nr. 65/2004- justificată în preambulul său de numărul mare de cauze civile care se judecă în recurs de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi faptul că liberul acces la justiţie presupune şi aproprierea cetăţeanului de instanţă, iar modificarea de urgenţă a dispoziţiilor Codului se impunea datorită întârzierilor în activitatea de judecată şi atingerii dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil dată de existenta încărcătură în materie civilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acest ultim act normativ a adus modificări legate în principal de competenţa materială a instanţelor în materie civilă, a reinstituit caracterul facultativ al raportului asupra recursului care devenise obligatoriu în urma modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, şi a adus modificări în privinţa posibilităţii atacării separate cu apel a unor categorii de încheieri în cadrul procedurii speciale a partajului. Aprobarea sa prin lege s-a făcut prin Legea nr. 493/2004.
Cu toate că această ultimă serie de amendamente aduse Codului de procedură civilă nu a adus în mod direct modificări regimului rolului activ al judecătorului, sistemul judiciar civil românesc se regăseşte în mod evident în faţa unor transformări fără precedent şi în cadrul acestei reforme, rolul activ al judecătorului va putea căpăta o importanţă deosebită, considerând prerogativele care îi sunt recunoscute în virtutea acestui rol şi menirea sa în asigurarea echilibrului procesual al părţilor, judecătorii fiind cei din urmă chemaţi să asigure în mod efectiv realizarea dreptului la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
