Securitatea juridică în jurisprudența CEDO
| Comentarii |
|
securitatea juridică în jurisprudența CEDO, I. Precizări prealabile II. Noţiunea de securitate juridică: încadrare jurisprudenţială III. Aplicarea în jurisprudenţă a noţiunii de «securitate juridică» IV. Concluzie
I. Precizări prealabile
Ca reflectare a unui principiu general de care judecătorul Convenţiei europene a drepturilor omului (Convenţia) trebuie să ţină seama în interpretarea normei convenţionale, principiul securităţii juridice integrează aspecte specifice dreptului Convenţiei, ţinând seama de contextul în care ea este chemată să se manifeste. De asemenea, pentru a putea să înţelegem semnificaţia pe care acest principiu poate să o aibă în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, o anumită punere în temă, care trimite chiar la spiritul Convenţiei, astfel cum acesta se degajă prin preambulul său, se dovedeşte indispensabilă. Intr-adevăr, preambulul constituie, pe de o parte, temelia sistemului de protecţie judiciară a drepturilor omului şi „lupa“ prin care norma convenţională dobândeşte relieful necesar, într-o manieră care să facă a se naşte acel drept nescris care, pentru a reproduce formularea lui R. J. Dupuy, “sălăşluieşte în sânul dreptului rostit, spre a fi descoperit în inima dreptului scris" .Căci este preferabil un drept nerostit faţă de cel care reiese din interpretarea jurisprudenţială a Convenţiei.
în această privinţă, trei observaţii apar ca fiind esenţiale: Convenţia a instaurat o ordine publică europeană (a); dispoziţiile sale se integrează într-un context de natură constituţională (b); norma juridică reprezintă în mod esenţial o creaţie pretoriană (c).
a) O ordine publică europeană
Fie şi într-o manieră ascunsă, Convenţia a instaurat o veritabilă ordine publică europeană. Drumul parcurs de la celebra afirmaţie făcută de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în urmă cu aproape 40 de ani probează fidelitatea Statelor europene faţă de idealurile care au guvernat elaborarea unui instrument juridic internaţional unic şi, în multe privinţe, inegal, lată trăsăturile ei esenţiale: abandonarea regulii reciprocităţii între State în aplicarea normelor tratatului şi, de aici, afirmarea caracterului obiectiv şi non-contractual al obligaţiilor asumate;
autonomia unei ordini juridice generale, comune Statelor contractante, prin raportare la ordinea juridică particulară a fiecărui Stat.
Caracterul de ordine publică se găseşte confirmat prin reformarea sistemului iniţial printr-un protocol de amendare (Protocolul nr. 11) care a consolidat natura judiciară a sistemului de protecţie, accentuând, prin rolul în creştere recunoscut Curţii Europene, de acum singura şi unica deţinătoare a puterii de decizie, locul central pe care jurisprudenţa îl ocupă în elaborarea dreptului european al drepturilor omului.
b) Un context de natură constituţională
Spre deosebire de Tratatele de la Roma, care au instituit Comunităţile europene şi diferitele adăugiri ale acestui instrument juridic ale cărui dispoziţii guvernează de atunci Uniunea Europeană (mai recent, Tratatul de la Amsterdam, actualmente în vigoare, şi Tratatul de la Nisa, în curs de ratificare de către Statele membre), Convenţia nu se doreşte - şi nu este -un instrument de organizare a politicilor naţionale în scopul de a atinge în mod esenţial obiectivele de integrare a unei Europe aflate în faţa deschiderii sale spre o integrare politică şi socială.
Ambiţia Convenţiei este cu totul alta. Aşa cum o arată Preambulul, ea îşi propune să asigure o garanţie colectivă a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. Atât prin sursa de inspiraţie, cât şi prin tehnica de redactare utilizată, dispoziţiile sale traduc, pe cale de consecinţă, valori, printre cele esenţiale, care constituie patrimoniul comun al Statelor părţi. Cu alte cuvinte, Convenţia reprezintă un fel de contract social fondator al cooperării europene, cooperare care s-a înscris de la bun început în cadrul comunităţii europene de valori reciproc împărtăşite, implicând în sarcina Statelor obligaţii din ce în ce mai constrângătoare.
Trebuie, deci, să înţelegem prin contextul de natură constituţională tocmai garanţia colectivă privind drepturile omului, bazată pe existenţa unor valori comune, pe care Statele părţi se angajează să le respecte ca pe nişte drepturi fundamentale ale comunităţii Statelor organizate în cadrul Consiliului Europei. In acest spirit trebuie să se înţeleagă afirmaţia făcută de Curtea de la Strasbourg, potrivit cu care Convenţia este «instrumentul constituţional al ordinii publice europene»
c) Regula de drept, creaţie «pretoriană»
Natura Convenţiei, de instrument constituţional, ca şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ce sunt garantate în temeiul acesteia, conferă normelor convenţionale un caracter care le apropie foarte mult de regulile conţinute de textele constituţionale - sau de coloratură constituţională - naţionale. Prin forţa lucrurilor, şi unele şi altele se limitează la a defini contururile valorilor ce trebuie protejate, fără a le delimita cu precizie conţinutul. Efortul de cercetare a ceea ce s-a putut dori să se garanteze atât de către legiuitorul constituţional naţional - prin raportare la constituţiile Statelor - cât şi de către legiuitorul european - cu referire la Convenţie - (prin legiuitor european înţelegând colectivitatea Statelor şi, în definitiv, parlamentele naţionale care au ratificat Convenţia) se întemeiază pe jurisprudenţă (aceea a jurisdicţiilor constituţionale naţionale, respectiv aceea a Curţii Europene a Drepturilor Omului).
în ceea ce priveşte în particular Convenţia, regula de drept este în mod esenţial derivată din jurisprudenţă. Ea rezultă din întâlnirea dintre un standard inevitabil abstract şi situaţia concretă în raport cu care judecătorul este obligat să se pronunţe, potrivit adagiului da mihi facta, dabo tibi ius. Totodată, nu este surprinzător să se constate, spre exemplu, că jurisprudenţa europeană a elaborat, pornind de la un text extrem de concis (art. 6 din Convenţie), un veritabil drept de procedură european care acoperă aspectele principale ale unui proces, penal sau civil. După modelul dreptului naţional al drepturilor fundamentale, dreptul european al drepturilor omului este, aşadar, o operă de creaţie pretoriană care integrează în mod necesar principiile generale specifice textului de referinţă care este Convenţia.
II. Noţiunea de securitate juridică: încadrare jurisprudenţială
Prima trimitere explicită în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg la noţiunea de securitate juridică figurează în hotărârea dată în anul 1979 în Cauza Marckx, în care Curtea a afirmat că principiul securităţii juridice este «în mod necesar strâns legat de dreptul Convenţiei», înseamnă oare aceasta că, înainte de a se pronunţa hotărârea amintită, principiul în cauză nu se încadra în rândul celor ce se impuneau în faţa Curţii (ca, de altfel, şi în faţa Comisiei) ? Noi credem că nu.
Dar, înainte de orice, ce se înţelege mai exact prin „securitate juridică" ?
Etimologic vorbind, vocabula securitate desemnează «starea de spirit încrezătoare şi liniştită a celui care se crede la adăpost de pericol», pe când adjectivul juridic pare a preciza mai degrabă originea pericolului, şi anume pericolul provenind dintr-o regulă de drept, fie aceasta de natură legislativă ori administrativă sau chiar de origine jurisprudenţială.
Dacă astfel stau lucrurile, se observă atunci că securitatea juridică a justiţiabilului este într-adevăr unul dintre obiectivele Convenţiei, deoarece el se leagă în mod direct de unul din principiile generale de interpretare la care jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg se referă în mod frecvent şi care, de altfel, este proclamat în Preambulul Convenţiei: «preeminenţa dreptului». Or, o protecţie adecvată împotriva arbitrariului constituie o obligaţie pentru orice Stat care doreşte să consacre «preeminenţa dreptului». Aceasta este, aşadar, protecţia pe care Convenţia îşi propune să o asigure, nu numai cenzurând orice ingerinţă ce nu ar fi legitimă sau nu s-ar întemeia pe elemente pertinente şi suficiente, şi, deci, nu ar fi necesară într-o societate democratică, dar şi veghind la acele situaţii juridice în care sunt în joc drepturi subiective, a căror stare de incertitudine ar putea, de la un anumit moment, să lovească însăşi substanţa drepturilor.
Securitatea juridică se leagă, aşadar, de principiul general al preeminenţei dreptului. De aici, această noţiune prezintă conexiuni foarte puternice cu principiile elaborate, de la caz la caz, prin jurisprudenţa Curţii şi care derivă, toate, din trunchiul comun reprezentat de acest principiu general.
Principiul legalităţii este cel cu care noţiunea de securitate juridică are cele mai multe afinităţi. într-adevăr, Convenţia operează adesea o trimitere precisă la legea naţională, fie pentru a defini însuşi conţinutul garanţiei convenţionale, fie atunci când este vorba de a prevedea condiţii pe care trebuie să le îndeplinească eventualele ingerinţe aduse exercitării unui drept ori unei libertăţi fundamentale.
a) Trimitere la legea naţională în ce priveşte conţinutul drepturilor şi libertăţilor
Cât priveşte primul aspect, se pot menţiona următoarele exemple:
Articolul 2, paragraful 1 prima teză din Convenţie prevede că dreptul la viaţă al oricărei persoane «este protejat prin lege». Făcând aplicarea doctrinei obligaţiilor pozitive, jurisprudenţa
a precizat că «prima frază a articolului 2 paragrafului 1 obligă Statul parte nu numai să se abţină de la a provoca, într-o manieră voluntară şi contrară legii, moartea unei persoane, dar şi să ia măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor care intră în jurisdicţia sa» şi că «obligaţia Statului în această privinţă implică datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă, adoptând o legislaţie penală concretă care să descurajeze săvârşirea de atentate împotriva persoanelor şi sprijinindu-se pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, reprima şi sancţiona actele de violare a dreptului». După cum se vede, jurisprudenţa este preocupată nu doar de a preciza natura obligaţiei în discuţie, dar, totodată, şi de a-i fixa întinderea, prevăzând cu o anumită fermitate care trebuie să fie conţinutul regulilor ce urmează a fi adoptate în speţă de către Stat.
Principiul legalităţii crimelor şi a pedepselor, subiacent garanţiei pe care o prevede articolul 7 din Convenţie, reprezintă unul din fundamentele dreptului penal al ţărilor democratice. Comisia a apreciat, în particular, că acest principiu interzice aplicarea extensivă a legii penale in malam partem>. Este ceea ce a confirmat Curtea, ea adăugând: «rezultă că o infracţiune trebuie să fie clar definită de lege» şi precizând că «această condiţie se consideră îndeplinită atunci când individul poate şti, pornind de la redactarea dispoziţiei legale aplicabile şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării lor de către tribunale, care sunt acţiunile şi inacţiunile ce angajează răspunderea sa penală".
b) Trimitere la legea naţională în ce priveşte modalităţile de exercitare a unui drept sau a unei libertăţi (ingerinţele permise de Convenţie)
După cum am arătat, cel de-al doilea aspect se referă la ingerinţele permise de Convenţie. Este cazul ingerinţelor grave care privesc libertatea fizică a persoanei, precum şi al celor aduse exercitării anumitor drepturi şi libertăţi, cu condiţia ca ele să fie «necesare» într-o societate democratică pentru a atinge unul din scopurile indicate prin diferite dispoziţii ale Convenţiei (spre exemplu, art. 8, 9, 10 şi 11). în materie de libertăţi personale, fiind vorba de condiţia prevăzută prin par.1 al articolului 5 din Convenţie, conform căruia o privare de libertate, spre a fi conformă obligaţiilor convenţionale, trebuie să fie făcută în condiţiile legii şi să fi fost ordonată pe căile legale, Curtea a subliniat că este important în mod special să fie satisfăcut principiul general al securităţii juridice. în consecinţă, este esenţial ca condiţiile privării de libertate reglementate în dreptul intern să fie definite cu claritate şi legea
însăşi să fie previzibilă în aplicarea ei, într-un mod care să respecte criteriul «legalităţii» fixat prin Convenţie, criteriu ce reclamă ca orice lege să fie suficient de precisă.
După cum Curtea afirmă, întinderea noţiunilor de «previzibilitate» şi «accesibilitate», care se completează, de altfel, într-o mare măsură, depinde «de conţinutul textului în discuţie, de domeniul pe care îl acoperă, ca şi de numărul şi de calitatea destinatarilor textului». Ceea ce se pretinde în jurisprudenţă este ca norma de drept intern să fie formulată «cu destulă precizie pentru a permite persoanelor la care se referă - beneficiind, la nevoie, de sfaturi profesionale - să poată prevedea, la un nivel rezonabil, ţinând cont de circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele ce ar putea să decurgă dintr-un act determinat".
Desigur, nu s-ar putea susţine că o lege nu ar satisface condiţia legalităţii, prevăzută în Convenţie, pentru simplul motiv că s-ar preta la mai multe interpretări, o dată ce incumbă în principal tribunalelor naţionale să interpreteze şi să aplice legea internă, iar Curtea nu ar putea înlocui, prin propria opinie, interpretarea dată de aceste tribunale. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte însăşi redactarea legilor, Curtea a observat că experienţa demonstrează imposibilitatea de a ajunge la o exactitate absolută în privinţa redactării textelor de lege, îndeosebi în domeniile ale căror principii de bază se schimbă în funcţie de evoluţia concepţiilor în societate. Rezultă de aici că trebuie să se accepte faptul că dispoziţiile legale se folosesc, prin forţa lucrurilor, de formulări mai mult sau mai puţin flexibile, pentru a evita o rigiditate excesivă şi pentru a se putea adapta diferitelor schimbări de împrejurări.
III. Aplicarea în jurisprudenţă a noţiunii de «securitate juridică»
Primind mai multe nuanţări, noţiunea de securitate juridică apare în mai multe decizii ale Curţii. Ea serveşte, în primul rând, la a interpreta o anumită dispoziţie sau alta a Convenţiei ori la a-i da o semnificţie univocă (aplicare directă). în al doilea rând, ea permite să fie sprijinită o soluţie care corespunde principiilor generale de interpretare şi, bineînţeles, cu principiul preeminenţei dreptului (aplicare de sprijinire). în sfârşit, ea poate să confirme o soluţie deja admisă, pe care vine mai mult să o întărească decât să o justifice (aplicare de întărire).
a) Aplicarea directă
Cu siguranţă, cazurile de aplicare directă a noţiunii de securitate juridică nu sunt prea numeroase.
Putem menţiona în această privinţă cazurile în care erau în joc rezervele formulate de un Stat în virtutea art. 64 (fostul articol 57) din Convenţie, îndeosebi în ce priveşte obligaţia pentru Statul în cauză de a alătura un rezumat al legii naţionale care face obiectul rezervei. Curtea a apreciat cu privire la acest aspect, că rezumatul vizat de acea dispoziţie «constituie, deopotrivă, un element de probă şi un factor de securitate juridică».
Constituie, de asemenea, un factor de securitate juridică sancţiunea decăderii din dreptul de acces la jurisdicţia Curţii, sancţiune conţinută în regula de şase luni, cu începere de la data hotărârii judecătoreşti naţionale definitive date în cadrul epuizării căilor de recurs interne, în care o plângere poate fi înfăţişată în faţa Curţii (articolul 35, par. 1 - fostul articol 26 din Convenţie). Această regulă se explică prin grija Statelor de a împiedica o permanentă repunere în discuţie a trecutului. Decurgând dintr-o clauză specială a Convenţiei, regula constituie încă de la început «un factor de securitate juridică».
Aplicaţia cea mai marcantă a acestei noţiuni a fost făcută, după cum s-a amintit mai sus, în Cauza Marckx în care erau în discuţie, printre altele, restricţiile care loveau în capacitatea unui copil natural de a primi bunuri de la mama sa, precum şi lipsa completă a vocaţiei sale succesorale faţă de rudele apropiate pe linie maternă. Reacţionând la grija exprimată de guvernul belgian (pârât) de a cunoaşte, prin raportare la acest aspect al cauzei, întinderea aplicării deciziei Curţii în timp (având în vedere obligaţia decurgând din articolul 53 - în prezent articolul 46 par. 2 - din Convenţie), Curtea a apreciat că «principiul securităţii juridice, în mod necesar inerent dreptului Convenţiei ca şi dreptului comunitar, scuteşte Statul belgian de a repune în cauză acte sau situaţii juridice anterioare pronunţării prezentei decizii». Mai trebuie precizat că instanţa de la Strasbourg a ajuns la această concluzie având în vedere un «ansamblu de împrejurări» care sunt de natură, credem, să înlocuiască noţiunea de securitate juridică în contextul specific al Convenţiei. într-adevăr, Curtea, după ce a reamintit că îi revine interpretarea Convenţiei în lumina condiţiilor actuale, a subliniat că diferenţele de tratament între copiii naturali şi copiii legitimi, de exemplu în planul patrimonial, au fost considerate drept licite şi normale în multe State şi că evoluţia spre egalitate de tratament a progresat lent. Se poate deduce că aceste motive au părut Curţii suficient de puternice pentru a limita aplicabilitatea principiilor decurgând din hotărârea sa la succesiunile deschise după pronunţarea acesteia.
Putem plasa în categoria aplicării directe a noţiunii de securitate juridică opinia exprimată de Curte în materia schimbării propriei jurisprudenţe în legătură cu situaţia transsexualilor. Şi aici noţiunea de securitate juridică, deşi importantă, poate ceda pasul faţă de alte exigenţe ţinând de respectul efectiv al drepturilor garantate şi de luarea în considerare a necesarelor evoluţii din societăţile europene. în Cauza Cossey, Curtea a evidenţiat că, în principiu, ea nu se consideră legată de deciziile sale anterioare. Ea a precizat că, totuşi, «are obiceiul de a le urma ca pe nişte precepte, în interesul securităţii juridice şi al dezvoltării coerente a jurisprudenţei relative la Convenţie.»
b) Aplicarea de „sprijinire»
în alte cazuri, noţiunea de «securitate juridică» a justificat, într-un anumit fel, soluţia la care Curtea a ajuns în final într-o manieră în care a constituit, dacă nu singurul, în orice caz principalul său sprijin.
Astfel, în Cauza Rasmussen, în care se punea problema compatibilităţii cu art. 8 din Convenţie (respectarea vieţii private şi familiale) a legislaţiei daneze în materie de tăgadă a paternităţii, care instituia o diferenţă în privinţa introducerii acţiunii între mamă şi tată, acesta din urmă neavând la dispoziţie decât un anumit termen, pe când mama putea promova oricând acţiunea în contestaţie de paternitate, Curtea a considerat că autorităţile daneze «erau îndreptăţite să aprecieze că instituirea de termene pentru introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii se justifica prin grija de a garanta securitatea juridică şi de a proteja interesele copilului.»
Respectarea dreptului la un proces echitabil a fost adesea asociată cu noţiunea de securitate juridică. în această privinţă, Curtea a afirmat următoarele: «dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat prin articolul 6 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al Statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care urmăreşte, printre altele, ca în orice litigiu hotărârea pronunţată de tribunale ca soluţie definitivă să nu mai fie pusă în discuţie».
Făcând aplicarea acestor principii, Curtea a conchis că facultatea de care dispunea procurorul general al României de a putea ataca o hotărâre judecătorească definitivă pe calea recursului în anulare, fără a fi ţinut de vreun termen, înfrângea principiul securităţii raporturilor juridice şi că, din această cauză, aducea atingere dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, securitatea raporturilor juridice a fost în centrul unei cauze în care reclamanţii se plângeau de interpretarea făcută de tribunale, care, în opinia lor, era imprevizibilă, a unor dispoziţii de natură procedurală precum cele privind termenele în care trebuie depuse înscrisurile sau introdusă cererea de recurs. Curtea a apreciat că «reglementarea referitoare la formalităţile şi termenele ce trebuie respectate pentru a promova recurs urmăreşte să asigure o bună administrare a justiţiei şi, în particular, să respecte principiul securităţii juridice» şi că «cei interesaţi trebuie să aibă posibilitatea de a se aştepta ca aceste reguli să fie aplicate».
în Cauza Coeme şi alţii, Curtea a fost chemată să se pronunţe cu privire la compatibilitatea cu principiile procesului echitabil a lipsei unei legi de punere în aplicare care să guverneze procedura în faţa Curţii de Casaţie întrunite în secţii unite pentru a judeca personalităţile protejate prin imunitate ministerială sau parlamentară. După ce a subliniat că principiul legalităţii dreptului procesual penal este un principiu general de drept şi că acest principiu impune anumite exigenţe referitoare la derularea procedurii, precum şi că această reglementare doreşte să protejeze persoana urmărită împotriva riscurilor de abuz de putere şi că, deci, apărarea este cea care riscă („apărarea este cea care riscă să sufere lacune şi imprecizii datorită unor astfel de reglementări"), Curtea a apreciat că «incertitudinea care a existat ca urmare a absenţei regulilor privind procedurile prealabile plasa reclamantul într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de ministerul public, «ceea ce l-a privat pe cel interesat de un proces echitabil».
c) Aplicarea de «întărire»
Mai numeroase sunt cauzele în care noţiunea de securitate juridică serveşte, direct ori indirect, într-o formulare pozitivă sau negativă («insecuritate juridică»), pentru a sprijini o interpretare care implică diferite aspecte. Este vorba aici de cauzele care privesc accesul la justiţie, drept care nu este prevăzut expres în articolul 6 din Convenţie, dar care se deduce din spiritul acestei dispoziţii. Or, conform jurisprudenţei, acest drept nu este absolut: el poate da loc unor limitări care, totuşi, nu ar putea restrânge accesul deschis individului într-o manieră sau până la un punct de la care dreptul este atins în chiar substanţa sa. Există modalităţi de exercitare a dreptului de acces la justiţie care se găsesc frecvent în miezul problemei de drept supuse Curţii spre soluţionare.
Astfel, în Cauza Geouffre de la Pradelle era în discuţie calculul termenelor de recurs pentru a promova un recurs în faţa Consiliului de Stat în legătură cu măsurile adoptate de administraţie în cadrul protejării siturilor pitoreşti.
Curtea a relevat complexitatea extremă a dreptului pozitiv în materie (legislaţie specială privind siturile, combinată cu jurisprudenţa referitoare la clasificarea actelor administrative), care, ţinând cont şi de durata procedurii urmate, «era în măsură să creeze o stare de insecuritate juridică. Or, reclamantul «era îndreptăţit să conteze pe un sistem coerent care să asigure un just echilibru între interesele administraţiei şi interesele sale.»
Tot în materie de acces la justiţie, Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra problemei compatibilităţii termenelor de prescripţie (din dreptul penal) cu principiile procesului echitabil în cauzele privitoare la atingerea adusă integrităţii persoanei. Sub acest aspect, Curtea a subliniat că aceste termene urmăresc mai multe scopuri importante, şi anume «să garanteze securitatea juridică fixând un termen pentru acţiuni, să pună pe eventualii pârâţi la adăpost de plângeri introduse foarte târziu care ar fi, probabil, mai dificil de combătut, şi să împiedice nedreptăţile ce s-ar putea produce dacă tribunalele ar fi chemate să se pronunţe în legătură cu evenimente consumate cu mult timp în urmă, plecând de la elemente de probă cărora nu li s-ar mai putea acorda credit şi care ar fi incomplete din cauza timpului scurs.»
în sfârşit, într-o cauză privind imposibilitatea pentru o biserică catolică greacă de a declanşa o procedură civilă în faţa tribunalelor pentru a-şi apăra interesele, fiind lipsită de personalitatea juridică cerută de Codul civil grec, Curtea a apreciat, pe baza examinării situaţiei litigioase, că « o jurisprudenţă şi o practică administrativă constante creaseră, de-a lungul timpului, o securitate juridică, atât în materie patrimonială, cât şi în ceea ce priveşte chestiunea reprezentării în justiţie a diferitelor parohii catolice, practică şi jurisprudenţă în care biserica reclamantă putea în mod legitim să se încreadă.»
IV. Concluzie
Se poate deduce că «securitatea juridică» se plasează printre principiile de interpretare a Convenţiei cu acelaşi titlu ca principiul proporţionalităţii sau principiul efectivităţii, spre exemplu? Dacă, aşa cum am putut constata plecând de la aceste câteva referinţe jurisprudenţiale, securitatea juridică ocupă un loc important printre noţiunile care sprijină
anumite soluţii jurisprudenţiale, totuşi, dincolo de menţiunile făcute în acest sens, nu o dată, chiar în jurisprudenţă, ea nu ar putea, ni se pare, să atingă în cadrul Convenţiei gradul de forţă şi de coerenţă care i-ar putea servi să-l orienteze pe interpret într-un mod precis şi univoc. Căci, într-adevăr, dacă securitatea juridică constituie un factor de care trebuie să se ţină seama pentru a contura mai exact natura obligaţiilor ce apasă asupra Statelor, de exemplu în ce priveşte întinderea în timp a hotărârilor pronunţate de Curte, cât şi pentru a preciza obiectul regulii termenului de şase luni pentru sesizarea jurisdicţiei de la Strasbourg, ea nu ar trebui să facă abstracţie de interpretarea dinamică a Convenţiei - uneori dificil de prevăzut pentru State ca şi pentru justiţiabili - care corespunde obiectivelor fundamentale urmărite de acest text.
Două exemple sunt de natură să clarifice mai bine această concluzie. Cât priveşte procedurile judiciare, Curtea a apreciat că în materie civilă preeminenţa dreptului nu este de conceput fără posibilitatea accesului la tribunal şi că, prin urmare, accesul la justiţie, chiar dacă nu este proclamat explicit prin Convenţie, se înscrie în numărul drepturilor garantate prin acest text. Mai mult, în materie de infracţiuni acoperite de imunităţi consacrate de practică şi de jurisprudenţă, Convenţia nu ar putea face abstracţie de la consecinţele bazate pe o schimbare de jurisprudenţă ce ar putea trece drept imprevizibilă, o dată ce aceste consecinţe sunt conforme cu «obiectivele fundamentale ale Convenţiei, a cărei esenţă însăşi este respectarea demnităţii şi libertăţii umane».
Se observă din toate acestea limitele pe care noţiunea de securitate a raporturilor juridice poate să le prezinte nu doar în raport cu Statele părţi, dar mai ales faţă de toţi justiţiabilii, fie aceştia reclamanţi în faţa Curţii ori persoane interesate în adoptarea soluţiei jurisprudenţiale, limite care se înscriu deplin în cadrul acestei ordini publice europene pe care o implică natura constituţională a Convenţiei.
