Bună-credinţă
| Comentarii |
|
bună-credinţă, 1. convingerea posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate dobândit în baza unui titlu translativ de proprietate, a cărui nevalabi-litate o ignoră. Prin ipoteză, titlul lui nu este valabil, deoarece dacă ar fi valabil, posesorul n-ar fi un simplu posesor, ci un adevărat proprietar. Ignoranţa posesorului cu privire la nevalabilitatea titlului său constituie o eroare, iar această eroare reprezintă fundamentul convingerii sale. Este irelevant dacă această eroare este de fapt sau de drept. în materie de uzucapiune, este suficient ca b.-c. să existe în momentul intrării în posesie, chiar dacă încetează pe parcursul exercitării acesteia. în materia dobândirii fructelor, efectele b.-c. încetează de îndată ce posesorul a luat cunoştinţă de viciile titlului său; ca urmare, pentru ca fructele să aparţină posesorului, b.-c. trebuie să existe şi în momentul culegerii acestora. B.-c. nu se transmite moştenitorilor; ea se apreciază întotdeauna în persoana posesorului actual, iar nu în persoana autorului său. Moştenitorul care este de b.-c. va păstra fructele, chiar dacă autorul său a fost de rea-credinţă şi invers, el nu va dobândi fructele pe care le percepe cu rea-credinţă, chiar dacă autorul său a fost de b.-c. în acest din urmă caz, moştenitorul va putea păstra însă fructele percepute de defunct, în măsura în care ele nu au fost consumate de către acesta; 2. cerinţă legală în domeniul executării contractelor, potrivit căreia părţile contractante trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile asumate, astfel încât efectele contractului să corespundă în cel mai înalt grad voinţei lor reale, în concordanţă cu legea, regulile de convieţuire socială şi bunele moravuri; 3. convingerea persoanei care construieşte, plantează sau face alte lucrări pe un teren, că este proprietar al acelui teren; 4. convingerea pe care o are, la încheierea căsătoriei, unul dintre soţi (sau amândoi) că aceasta este valabilă, ignorând cauza nulităţii ei (de exemplu, unul dintre soţi nu ştie, în momentul încheierii căsătoriei, că celălalt este căsătorit cu o altă persoană); 5. convingerea participantului la procesul civil (parte sau terţă persoană) că exercită drepturile procesuale ce îi sunt recunoscute şi garantate de lege, în interesul stabilirii adevărului în procesul respectiv.
BUNA CREDINŢĂ, convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii; obligaţie de comportare conform cu regulile de convieţuire, care revine părţilor la încheierea şi executarea unei convenţii.
