Cercetarea la fața locului a armelor de foc și a urmelor acestora
| Comentarii |
|
Descoperirea și fixarea armelor de foc și urmelor acestora
După utilizarea armelor de foc, la locul faptei rămân o serie de urme rezultate din folosirea acestora: perforări, gloanțe, tuburi de cartușe, bure , iar în unele cazuri, chiar și arma sau piese ale acestora. Investigația presupune o atenție deosebită, orice neglijență manifestată, îndeosebi în fixarea și ridicarea urmelor, răsfrângându-se negativ asupra rezultatelor examinărilor ulterioare și limitând posibilitățile de identificare. Probele materiale ridicate se trimit, de regulă, la expertiza criminalistică (balis-tico-judiciară), deoarece o serie de probleme care se referă la împrejurările faptei pot fi lămurite numai pe calea expertizei, iar altele se pot rezolva și la locul faptei.
Descoperirea armelor de foc și a muniției
Descoperirea armelor de foc și a muniției nu prezintă dificultăți în cazul sinuciderilor sau al încercărilor de disimulare a omorului printr-o sinucidere. În majoritatea cazurilor însă, autorul caută să se debaraseze de armă, fie ascunzând-o, fie aruncând-o. De multe ori, arma trebuie căutată în alte locuri decât cele în care a fost comisă fapta. În aceste ipoteze, pentru descoperirea armelor trebuie urmărit drumul infractorului, iar organele de cercetare trebuie să recurgă la mijloace tehnice adecvate de căutare, existente în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile. În cazul armelor îngropate se folosește detectorul de metale, iar pentru cele aruncate în ape curgătoare, în fântâni, în latrine, se apelează la electromagneți puternici. Armele ascunse în ziduri de cărămidă sau beton, în diverse obiecte compacte de o anumită densitate, se caută cu ajutorul instalațiilor de gammagrafiere sau cu aparatură Roentgen portabilă.
Proiectilele trase se caută: sub cadavru, pe dușumea, pe obiectele sau în obiectele de uz casnic, pe pământ, în zăpadă, în vegetație, în trunchiul copacilor, în ziduri Porțiunile de teren unde se presupune că au pătruns se sapă și se cern cu grijă, zăpada se topește. Dacă glonțul este sfărâmat, căutarea trebuie continuată până vor fi descoperite toate fragmentele (schijele) desprinse. Gloanțele și tuburile de cartuș trase permit nu numai determinarea tipului și a sistemului armei cu care s-a tras, ci și stabilirea dacă împușcătura s-a produs cu arma ridicată de la suspect. De aceea, este necesar să se caute minuțios toate gloanțele și tuburile de cartuș trase. Descoperirea unui glonț nu este totdeauna ușoară.
Determinarea numărului de cartușe trase poate fi efectuată după plăgile de împușcare existente pe corpul victimei sau după orificiile de intrare descoperite pe îmbrăcăminte. Examinarea îmbrăcămintei și a corpului victimei, în condițiile cercetării locului faptei, se efectuează cu atenție, pentru a nu se altera sau distruge eventualele urme suplimentare, tipice tragerilor din apropiere. Cu prilejul cercetării locului faptei, este necesar să se ia măsuri în vederea găsirii tuburilor de cartuș. Când împușcătura se produce dintr-o armă neautomată, tuburile de cartuș rămân la locul faptei în cazul când cel care trage, rearmând arma, aruncă tuburile în același loc. Când împușcătura se produce cu o armă automată, tuburile de cartuș sunt aruncate chiar de mecanismul armei, adesea la distante considerabile.
Urmele de sânge sunt de un real folos pentru cercetarea criminalistică, deoarece în funcție de forma, mărimea, culoarea și direcția lor se pot stabili multe elemente importante, ca locul și poziția în care a fost surprinsă victima de către glonț sau timpul scurs din momentul producerii împușcăturii.
Consemnarea, fixarea poziției și a stării armelor
În cazul descoperirii unei arme de foc, mai întâi se fixează în procesul-verbal de cercetare și în schița de plan a locului faptei așezarea acesteia față de obiectele înconjurătoare și față de cadavru. Arma de foc se fotografiază sau se filmează, execu-tându-se fotografia de măsurătoare, fotografia obiectelor principale și fotografia de detalii. Procesul-verbal va conține mențiuni clare și precise cu privire la tipul armei (revolver, pistol, carabină ), locul precis și poziția în care a fost găsită, direcția țevii, distanța față de cadavru, de alte obiecte principale, numărul și seria armei, starea sa tehnică aparentă, dacă este sau nu încărcată, ce urme au fost descoperite pe aceasta (urme digitale, resturi organice ).
După ce s-a fixat poziția armei, este necesar să se stabilească și să se indice în procesul-verbal poziția pieselor armei, respectiv: dacă închizătorul este armat sau dezarmat; dacă arma este sau nu cu siguranța pusă; dacă în detunător și în magazie (sau în butoi) există cartușe; dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese deteriorate. Totodată se cercetează gura canalului țevii, acordându-se atenție prezenței pe aceasta a funinginii aderente proaspete, a ruginii sau a unsorii, precum și a altor depuneri străine (sânge, particule de creier ). Depuneri de același fel se pot găsi și pe suprafața exterioară a armei.
Pe lângă descrierea armei, procesul-verbal trebuie să conțină indicarea precisă a obiectelor, a locurilor și a distanțelor unde s-au descoperit urmele de pătrundere, ieșire sau ricoșare a proiectilelor trase, în raport cu poziția unde s-a găsit arma sau cadavrul victimei. Căutarea orificiilor de pătrundere a proiectilelor are, de asemenea, o mare importanță mai întâi în ceea ce privește descoperirea acestor proiectile și mai ales în ceea ce privește stabilirea liniei de tir. Stabilirea liniei de tir are o deosebită importanță în omuciderile prin imprudență, în automutilări prin arme de foc și sinucideri.
Prin fotografiere sau înregistrări video este necesar să se pună clar în evidență arma și urmele acesteia, celelalte elemente sau împrejurări descrise în procesul-verbal, ceea ce presupune că nimic nu trebuie mișcat din poziția în care a fost găsit sau descoperit în faza statică a cercetărilor, până la executarea fotografiilor schiță și de obiecte principale. Împreună cu resturile de muniții, arma de foc descoperită va fi fotografiată atât la locul unde a fost găsită, cât și în condiții de laborator, pentru a-i fixa detaliile caracteristice. În ceea ce privește urmele, pe țevile pistoalelor și revolverelor, precum și pe mânerele lor lustruite, se pot găsi urmele digitale sau palmare ale celui ce a întrebuințat arma. Se pot găsi, de asemenea, urme de sânge sau alte materii care pot duce la identificarea autorului.
Ridicarea armei de foc și a muniției descoperite la locul faptei
Ridicarea și transportarea armelor de foc, a tuburilor și a proiectilelor de la locul faptei se realizează în condiții impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a urmelor de mâini ori de natură biologică, aflate pe aceste corpuri. Ridicarea și examinarea armelor sau a munițiilor găsite la locul faptei se va face doar de către experții criminaliști. Nu este permis agenților de poliție aflați la fața locului și nici altor organe să ridice și să examineze armele, dacă ei nu sunt competenți și specializați în conservarea urmelor, fiindcă în caz contrar vor șterge sau vor distruge aceste elemente atât de prețioase descoperirii făptuitorilor.
Manevrarea armei
Manevrarea armei se face astfel încât să nu se șteargă urmele de pe ea, preferabil fiind să se lucreze cu mâna înmă-nușată sau cu un clește, având buzele protejate în manșoane de cauciuc. Luând arma în mână pentru a o examina amănunțit, ea trebuie prinsă de acele piese pe care nu pot exista urme digitale. Procedându-se la cercetarea armei de foc, trebuie să se țină seama de faptul că piesele acesteia se pot afla într-o asemenea poziție, încât manipularea neglijentă poate atrage după sine descărcarea accidentală, fără a se apăsa pe trăgaci.
Pentru evitarea accidentelor, este necesar să se respecte strict următoarea regulă generală, și anume: ridicând arma în scopul cercetării și al descărcării, aceasta să nu fie îndreptată cu țeava înspre sine sau înspre persoanele care sunt de față la efectuarea cercetării. Nu este admis să se ridice arma de foc prin introducerea unei tije (creion, pix, șurubelniță ) în canalul țevii sau în garda declanșatorului. În primul caz, se pot distruge urme prețioase (sânge, țesut cerebelos ), iar în al doilea caz, se poate produce o împușcătură spontană, dacă arma este încărcată.
Cu prilejul ridicării armei de foc, este necesar ca aceasta să fie descărcată. În acest scop, se extrage cartușul din detunător și se decuplează magazia. Trebuie să se evite pătrunderea unor substanțe străine (praf, impurități, apă) în canalul țevii; în acest scop, gura țevii se înfășoară cu o pânză sau cu hârtie groasă care se leagă apoi bine cu ață, de țeava armei. Este interzisă introducerea de dopuri de vată sau de alt material pe gura țevi.
Examinarea armei vizează în primul rând căutarea urmelor papilare sau a altor arme. După ce urmele papilare au fost descoperite, evidențiate și marcate de așa natură încât să nu poată fi distruse, se va trece la examinarea încărcăturii. Dacă este vorba de un pistol automat, se va scoate cu precauție încărcătorul și, cunoscând că pe lamele acestuia se pot găsi urme digitale foarte bune, va fi examinat mai întâi din acest punct de vedere. Diferite substanțe sau urme biologice depuse pe armă (fire de păr, creier, sânge ) se strâng și se introduc în eprubete, indicându-se locul de unde au fost ridicate. Apoi, arma se transportă de îndată la laborator, fixată într-o cutie de părțile pe care nu sunt urme.
Pentru transportare, arma de foc astfel pregătită se împachetează într-un ambalaj moale, care se sigilează. Pe ambalaj se face mențiunea corespunzătoare care este apoi semnată de anchetatorul penal. După aceea, arma se așază într-o cutie solidă în așa fel încât în timpul transportării să nu se poată deplasa și deteriora. Fiecare dintre cartușele extrase din armă se împachetează în ambalaje moi, care de asemenea se sigilează și se așază la un loc cu arma. Coletele sunt sigilate și vor fi însoțite de date privind persoana care a efectuat ridicarea, locul, data, metodele folosite în descoperire și ridicare, seria armei, dacă nu a putut fi descărcată
Ridicarea gloanțelor
Ridicarea gloanțelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafața lor și care reflectă caracteristicile interiorului țevii, îndeosebi în ipoteza că ele vor servi la identificarea ulterioară a armei. Atunci când la locul faptei se descoperă un orificiu de pătrundere în al cărui canal s-a oprit glonțul, este necesar ca acesta să fie consemnat mai întâi în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, în plan, fixându-se, de asemenea, printr-o fotografie de măsurătoare poziția exactă a orificiului de pătrundere în raport cu obiectele nemișcătoare din apropiere
De cele mai multe ori, gloanțele trebuie scoase din pereți sau din alte obiecte dure (mobilă, dușumea ). Cu acest prilej trebuie să se respecte regula evitării oricărui contact direct între instrumentele metalice utilizate pentru extragere și glonț, deoarece, în caz contrar, pe cămașa glonțului se formează mici stri-ațiuni, care îngreunează examinarea ulterioară a urmelor lăsate de canalul țevii pe glonț. Gloanțele oprite în obiecte de lemn se extrag împreună cu porțiunile de lemn învecinate prin tăiere cu ferăstrăul. Bucata de lemn tăiată cu ferăstrăul se despică cu grijă de-a lungul fibrelor, extrăgându-se apoi glonțul. Pentru extragerea unui glonț din tencuială, cărămidă ori dintr-un alt material asemănător, de jur împrejurul canalului de pătrundere a glonțului, la o distanță de cel puțin 5 cm, se practică tăieturi circulare adânci, cu ajutorul unei dălți. După aceasta, porțiunea de material desprinsă se desface cu grijă pe margini, se extrage pe părți, degajându-se astfel glonțul. Gloanțele din corpul victimei (cadavru) se extrag numai de către medicul legist.
Nu trebuie să se piardă din vedere că pe gloanțele descoperite la locul faptei pot exista uneori urme de diferite substanțe, care nu pot fi observate cu ochiul liber (sânge, tencuială ) și care prezintă o importanță deosebită pentru clarificarea împrejurărilor faptei. Este necesar să se ia măsuri în vederea conservării acestor urme. Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se împachetează astfel ca orificiile create prin împușcare să nu fie în regiunile îndoite, pentru a nu se destrăma.
Ridicarea tuburilor
Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleași condiții de precauție. În plus, este necesar să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. Prinderea tubului se face numai de la extremități, cu mâna înmănușată sau cu o pensetă cu brațele îmbrăcate în manșoane de cauciuc. Locul în care s-au descoperit tuburile de cartuș trebuie fixat precis. Fiecare glonț și tub de cartuș trebuie cercetat cu atenție. În procesul-verbal de cercetare a locului faptei se menționează forma, lungimea, culoarea metalului, diametrul interior al gâtului tubului de cartuș și diametrul exterior al părții cilindrice a glonțului, precum și semnele de marcație de pe rozeta tubului de cartuș.
Întrucât tuburile sunt uneori mai valoroase pentru identificarea armei (chiar și în condițiile în care aceasta are țeava lisă, gloanțele neputând servi la identificare), datorită urmelor specifice mecanismelor de tragere, dar și pentru stabilirea tipului de muniție folosită, va trebui să fie bine protejate. Ambalarea gloanțelor și a tuburilor de cartuș ridicate de la locul faptei se face cu respectarea unei serii de reguli. Fiecare glonț și tub de cartuș se împachetează în hârtie curată, la început separat și apoi toate împreună. Pachetul se sigilează și se semnează de către anchetatorul penal. Este interzis ca pe gloanțe sau pe tuburile de cartușe să se facă vreun semn sub formă de zgârietură, deoarece prin aceasta se poate îngreuna expertiza ulterioară.
Stabilirea distanței și a direcției de tragere
Tragerile efectuate în limita de acțiune a factorilor suplimentari
Pentru tragerile efectuate în limita de acțiune a factorilor suplimentari (trageri cu țeava lipită de corp sau de la mică distanță), stabilirea direcției și a distanței de la care s-a tras este relativ ușoară. În acest scop se folosesc urmele suplimentare ale împușcăturii. Dintre acestea fac parte deteriorarea mecanică a obstacolului de către gaze, urmele produse prin ardere, depunerea funinginii rezultate prin împușcătură, depunerea urmelor de unsoare
Prin „distanța de la care s-a tras” se înțelege distanța măsurată în linie dreaptă, de la gura țevii armei și până la orificiul de intrare, format în obstacol. Pentru determinarea distantei împușcăturii efectuate de la mică distanță, cu prilejul expertizei se execută trageri experimentale, observându-se efectul perfo-rant al proiectilului. În acest scop se folosește o armă de același model și cartușe de același fel cu cele folosite de infractor, iar tragerile se execută în obstacole de aceeași natură. Determinarea distanței de la care s-a tras are o mare importanță în ceea ce privește sinuciderile prin arme de foc, care totdeauna trebuie să facă obiectul unui examen deosebit pentru ca nu cumva o crimă să se ascundă sub aspectul unei sinucideri.
Când tragerea se efectuează cu țeava lipită (când gura țevii armei atinge sau este lipită de obstacol), cea mai mare parte a funinginii și reziduurile granulelor de pulbere pătrund în canalul format de proiectil (glonț). În ipoteza tragerilor cu arme de vânătoare, în care au fost folosite cartușe cu alice sau mitralii, distanța se stabilește pe baza gradului și a câmpului de dispersare a acestora. Legat de aceste date, este necesar să se identifice toate perforările, fixându-se în schiță, în procesul-verbal și în fotografia de măsurătoare poziția acestora. Cu prilejul fotografierii, pentru o mai bună ilustrare este uneori util ca perforările să fie încercuite cu creion.
Tragerile efectuate de la distanțe ce depășesc limitele de acțiune a factorilor suplimentari
Pentru tragerile efectuate de la distanțe ce depășesc limitele de acțiune a factorilor suplimentari (distanțe mari), este necesar să se studieze mai întâi orificiile de intrare și de ieșire pentru a se rezolva problema direcției din care s-a tras, adică sensul în care a zburat și a unghiului sub care a pătruns proiectilul în obstacol. În acest scop, este necesar mai întâi să se stabilească care dintre cele două orificii este orificiul de intrare și care este cel de ieșire.
Dacă sunt perforate sau atinse două obiecte aflate la o distanță ceva mai mare, cele două urme se unesc cu un fir de ață întins, a cărui poziție va corespunde cu linia traiectoriei urmată de glonț. Vizarea de-a lungul firului de ață dă posibilitatea să se stabilească locul de unde s-a tras. Acest loc se poate fotografia, dacă aparatul este astfel așezat încât axul său optic să coincidă cu direcția firului de ață. Dacă perforările sunt situate la mică distanță una față de cealaltă (spre exemplu, glonțul a străbătut o fereastră dublă), este mult mai simplu să se introducă prin ele un tub de hârtie. Vizându-se direct prin acest tub, se descoperă locul de unde s-a tras.
Un procedeu mai sigur în astfel de situații îl reprezintă stabilirea direcției cu ajutorul unui dispozitiv special de vizare. însă vizarea dă rezultate aproximativ exacte numai în cazul distanțelor mici și medii de împușcătură pentru arma respectivă (50 m pentru pistoale și revolvere, 100 m pentru armele automate, 200 m pentru armele militare cu lunetă), deoarece, la distanțe mari, linia de zbor a glontelui (traiectoria) diferă mult de linia dreaptă. Totodată, trebuie să se stabilească dacă proiectilul se afla în faza ascendentă sau descendentă a traiectoriei.
Prezența unor canale mai lungi, specifice perforării obiectelor cu o grosime mare, precum și a canalelor oarbe, permite, de asemenea, stabilirea direcției de tragere, fie prin vizare directă, fie prin introducerea în canalul orb a unei tije în prelungirea căreia se va viza. Pentru stabilirea cât mai exactă a direcției sau a locului din care s-a tras, este necesar să fie avuți în vedere și factorii care pot determina modificări ale traiectoriei. De regulă, acești factori sunt, în afara gravitației, vântul, ploaia, sensul mișcării giratorii a proiectilului, rezistența aerului, precum și diverse obstacole care provoacă ricoșări. Punctele de ricoșare trebuie căutate cu o deosebită atenție fiindcă acestea pot fi pătrunderi foarte superficiale, care pot trece adesea neobservate.
În cazul împușcăturilor de pe corpul uman, traiectoria se poate stabili cu ajutorul unor manechine, îmbrăcate cu hainele victimei, prin orificiile de intrare și de ieșire introducându-se vergele care vor indica traseul proiectilului în corp. Determinarea distanței și apoi a locului de unde s-a tras înlesnește găsirea tuburilor de cartuș trase, a burelor, a urmelor picioarelor celui care a tras și a obiectelor aruncate de acesta.
