Urmele folosirii armelor de foc în criminalistică
| Comentarii |
|
Urmele formate de armă pe cartuș
La tragerile executate cu o armă de foc, indiferent de tipul acesteia, se formează invariabil urme pe tubul cartușului, iar în cazul armelor cu țeavă ghintuită se formează pe glonț urme caracteristice reliefului țevii.
Urmele de pe tub
Urmele de pe tub se formează în trei etape succesive: încărcarea, tragerea și extragerea tubului tras. Printre piesele principale sau mecanismele armei care concură la formarea urmelor se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător (ejectorul) și pereții camerei de detonare.
în momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe pereții laterali ai tubului, prin împingerea cartușului în camera de detonare. Astfel, rămân urme ale ghearei extractoare pe intrândul inelului sau pe rebordul rozetei tubului de cartuș, ale marginilor încărcătorului, ale reliefului camerei de detonare
în momentul tragerii sau al declanșării focului apar, în primul rând, urmele percutorului (cuiului) ce se formează pe fundul cartușului și pe capsă. Percutorul creează pe capsă o urmă vizibilă, care după poziție poate fi centrală sau marginală, după formă, rotundă ori alungită (alunecată), iar după profunzime, adâncă sau mică. Aceste caracteristici ajută la stabilirea sistemului de armă utilizat la darea focului. De asemenea, mai apar urme ale închizătorului pe suprafața capsei tubului de cartuș, iar uneori și pe rozeta tubului de cartuș, care se formează în momentul împușcării, când tubul de cartuș împins de gaze este presat pe suprafața închizătorului.
în momentul extragerii tubului se imprimă pe rigolă sau pe marginea anterioară a inelului rozetei urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele ejectorului. Urma ejectoru-lui se formează în momentul îndepărtării tubului de cartuș din armă. La unele sisteme ejectorul se află într-o poziție diametral opusă față de gheara extractoare, când tubul ars este aruncat în sus, iar la altele cu o ușoară deplasare la dreapta ori la stânga, când tubul este azvârlit lateral.
La armele cu țeava lisă, în special la cele de vânătoare, prezintă valoare criminalistică numai urmele percutorului imprimate pe capsă, deoarece tuburile metalice pot fi utilizate la mai multe trageri, prin înlocuirea capsei arse cu alta nouă și reîncărcarea lui cu pulbere și proiectile. Astfel, pe rozetă și pe pereții laterali vor fi, în atare situație, urme de la mai multe trageri, din care cauză nu sunt utile la identificarea armei.
Urmele de pe glonț
Urmele de pe glonț au un caracter dinamic și reflectă caracteristicile construcției interioare a țevii (numărul și lățimea ghinturi-lor, unghiul de răsucire, spațiile dintre ghinturi, flancurile ). În armele cu țeavă ghintuită, întrucât glonțul are totdeauna un diametru ceva mai mare decât calibrul armei, trecerea glonțului prin canalul țevii este însoțită de frecarea părților lui laterale de pereții acesteia. Acest fapt are ca efect imprimarea urmelor reliefului canalului țevii pe cămașa glonțului (sub formă de striații paralele). În aceste urme se imprimă, în primul rând, câmpurile și ghinturile înseși, iar în al doilea rând, toate celelalte asperități mărunte (microreliefului ghinturilor). Acestea din urmă sunt deosebit de numeroase ori de câte ori arma a fost păstrată în condiții necorespunzătoare și sunt cauzate de coroziunea țevii. Spre deosebire de macrorelief, aceste urme sunt foarte ușoare, invizibile ochiului liber și proprii fiecărei arme, luată individual.
Urmele de împușcare
Prin urme de împușcare se înțelege, în primul rând, urmele specifice formate de proiectil (denumite și „factori primari" sau „urme principale ale tragerii”). Apoi, există urmele secundare („factori suplimentari"), formate mai ales în tragerile de la distanțe mai mici. Factorii primari sunt determinați de acțiunea directă a proiectilului, spre deosebire de factorii suplimentari, care sunt determinați de acțiunea pulberii, a compoziției capsei și a reziduurilor de pe țeavă.
Urmele principale ale tragerii
Urmele principale ale tragerii sunt rezultatul acțiunii directe exercitate de proiectil (glonț, alice ). Prin atingerea unui obstacol de către proiectil se formează o urmă, a cărei natură depinde atât de proprietățile obstacolului (soliditate, friabilitate, elasticitate, grosime ), cât și de proprietățile proiectilului (de viteza, forța cinetică, duritatea și forma acestuia), precum și de unghiul de incidență. Urmele create de alice sau de mitralii se deosebesc de cele lăsate de glonț atât prin mărime, cât și prin formă, datorită modului diferit de acțiune și capacității reduse de penetrare. Alicele sau mitraliile, după ieșirea din țeavă, zboară spre punctul de țintă în grup, îndepărtându-se treptat unele de altele, creând aspectul general al unui con cu baza îndreptată spre obiectul de țintă.
Urmele principale se întâlnesc sub trei forme:
- urme de perforare, în situația în care proiectilul a traversat (străpuns) întregul corp, formând orificii de intrare și de ieșire, precum și un canal care le unește;
- urme de pătrundere (canale „oarbe"), când proiectilul pătrunde în corp și se oprește, fără a mai ieși;
- urme de ricoșare (tangente), când proiectilul este deviat de un obiect.
Urmele de perforare
Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime le sunt specifice trei elemente: orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire. Forma și dimensiunea orificiilor de perforare este determinată de distanta de la care s-a tras, de forța cinetică, de forma și calibrul proiectilului, de unghiul de lovire al obstacolului și de densitatea materialului pătruns (gradul său de plasticitate și de elasticitate). Sub acțiunea proiectilului obiectul atins este supus unei mari apăsări și forțat să se îndoaie în direcția de înaintare a proiectilului.
Pe corpul uman orificiul de intrare se caracterizează prin lipsă de țesut, diametrul său fiind apropiat de cel al proiectilului. Marginile orificiului sunt ușor îndreptate spre interior, pe ele găsindu-se și urmele secundare ale tragerii (de exemplu, inelul de frecare). Orificiul de ieșire nu prezintă lipsă de țesut. Canalul de perforare nu prezintă în toate cazurile o formă rectilinie, frecvent întâlnindu-se devieri ale proiectilului de către oase, ceea ce determină, uneori, ruperea acestuia în mai multe fragmente.
În obstacolele elastice (îmbrăcăminte, obiecte de cauciuc ), dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât caii-brul glonțului deoarece atunci când obstacolul elastic este lovit de glonț, el se întinde, permițând glonțului să treacă prin el, după care se contractă din nou. Datorită acestui fapt, în obstacolele mai elastice (de exemplu, în cauciuc), orificiul de intrare poate avea dimensiuni foarte mici, fiind greu de descoperit. În asemenea materiale, orificiile de ieșire sunt mai mari decât cele de intrare, deoarece glonțul, acționând în interior, dislocă particule din obstacol pe marginile orificiilor.
Dacă proiectilul a pătruns în stofă perpendicular, orificiul de pătrundere va fi extrem de mic. Când însă traiectoria este oblică pe punct, adică formează un unghi ascuțit cu orificiul de pătrundere, aspectul acestui orificiu este cu totul altul. În acest caz stofa este ruptă, având aspectul unei cruci foarte caracteristice în care tesutul este scos în afară către direcția din care s-a tras. Examinarea acestor orificii se face în strânsă corelare cu examinarea orificiilor de pe corpul uman. Ele se studiază strat după strat (palton, haină, cămașă, maiou).
În cazul urmelor formate în obiectele lipsite de elasticitate, fragile (cărămidă, piatră, beton), orificiul de intrare este mai mare decât diametrul proiectilului, practic aflându-ne în fața unei ruperi sau sfărâmări. În obstacolele mai mult sau mai puțin plastice (obiectele de lemn și metalice), dimensiunile orificiilor de intrare au o formă rotundă și sunt apropiate de cele ale calibrului glonțului. În majoritatea cazurilor, orificiile de ieșire produse în lemn uscat au o formă neregulată (alungită), din cauza ruperii și desprinderii așchiilor. În tablă, marginile orificiului sunt îndoite în direcția traiectoriei glonțului și sunt separate în fisuri radiale. În obiectele friabile (de exemplu, sticlă, cărămidă), dimensiunile orificiului de intrare sunt de obicei mai mari decât calibrul glonțului, din cauza ruperii sau spargerii materialului cu prilejul pătrunderii.
La geamuri, perforarea capătă forma unui trunchi de con cu baza mare spre direcția de înaintare a proiectilului, astfel că orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieșire. În momentul în care un glonț lovește sticla, se formează fisuri radiale, care pornesc dinspre marginile orificiului. Adesea acestea sunt întretăiate de fisuri concentrice, fapt în urma căruia se formează cioburi de sticlă ce cad în direcția traiectoriei glonțului.
Urmele de pătrundere
Urmele de pătrundere („canalele oarbe") au un orificiu de intrare și un canal înfundat, mai mare sau mai mic, raportat la densitatea și grosimea materialului în care a pătruns glonțul. Canalul de pătrundere indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului. Orientarea lui depinde de energia cinetică a proiectilului și de forma acestuia. Uneori pătrunde drept, în alte cazuri este deviat de zone cu densitatea mai mare sau se termină printr-o înfundătură.
Spre deosebire de perforări, în alternativa canalelor oarbe, glonțul rămâne întotdeauna în corpul sau obiectul atins, dacă necesitățile cauzei o impun el putând fi recuperat, operație obligatorie atunci când a fost atinsă o persoană. Recuperarea se face cu precauție, pentru a nu se distruge caracteristicile de identificare a armei. Examinând orificiile de pătrundere, experții criminaliști vor trebui să aibă în vedere faptul că pe marginea lor sau în interior pot fi găsite anumite materii prin care proiectilul trecând le-a putut atașa și transporta. Astfel, în orificiul rănilor se vor putea găsi particule de pânză sau stofa smulsă de proiectil; de asemenea, pe marginea orificiilor de pătrundere se vor putea descoperi ușoare mânjituri de sânge când proiectilul trecând printr-un corp omenesc a pătruns după aceea într-o mobilă, într-un geam sau perete.
Urmele de ricoșare
Urmele de ricoșare constau în adâncituri sau zgârieturi, în funcție de unghiul de lovire și de natura obstacolului (pământ, cărămidă, lemn, suprafețe metalice) aflat pe traiectoria glonțului. În cazul în care glonțul lovește un obstacol sub un unghi mic, nu străpunge obstacolul, ci ricoșează (este respins), modificându-și direcția. Ricoșarea se poate produce atât în cazul în care glonțul întâlnește un obstacol solid (sub un unghi de incidență mai mic de 35°), cât și în cazul în care întâlnește pământ moale ori chiar apă (când unghiurile de incidență au valori de 4°-12°). Ricoșările din pământ sunt posibile numai la viteze de cel puțin 200 m/s.
Totodată, ricoșarea face posibilă lovirea altor obiecte ori persoane, care nu s-au aflat pe traiectoria inițială de tragere, ipoteză ce trebuie avută în vedere de către organul judiciar la stabilirea direcției și a locului din care s-a tras. În timpul ricoșării, pe învelișul glonțului pot rămâne particule din obstacole, iar pe obstacol se formează o adâncitură (urma ricoșării), în care se pot descoperi particule din metalul glonțului, particule de unsoare și reziduuri de ardere a pulberii.
Urmele secundare
Urmele secundare pot fi împărțite în două mari categorii:
a) urme secundare formate indiferent de distanța de tragere:
- inelul de frecare (de ștergere) se formează pe marginea ori-ficiului de intrare a proiectilului și uneori pe o mică porțiune, chiar de-a lungul canalului de pătrundere. Această urmă suplimentară se datorează depunerii de către proiectil a substanțelor care au aderat la suprafața sa, fie în interiorul canalului țevii armei, fie pe parcursul exterior. Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, reziduuri de ardere, funingine, resturi metalice de pe canalul țevii armei, precum și alte substanțe ce au aderat la suprafața proiectilului. Inelul de frecare este în mod obișnuit de culoare cenușie-închis. Pentru ridicarea depunerilor de unsoare de armă se folosește metoda evidențierii resturilor de unsoare prin fluorescență determinată de radiații ultraviolete;
- inelul de metalizare îl întâlnim atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât și independent de acesta, când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai spre interior sau când proiectilul a străbătut succesiv mai multe obiecte. Dacă pe parcursul traiectoriei glonțul întâlnește pentru prima dată un obstacol dur, inelul de metalizare se suprapune peste inelul de frecare. Inelul de metalizare este format din depuneri de particule metalice desprinse de pe suprafața proiectilului, în momentul perforării obiectului dur. Atunci când perforează mai multe obiecte dure, se vor forma mai multe inele de metalizare. În cazul omuciderilor, inelul de metalizare se poate găsi pe bordurile orificiului de intrare a glonțului în țesutul osos, dacă nu a trecut în prealabil prin alte obiecte dure. Analiza inelelor de metalizare se face prin activare cu neutroni, resturile metalice devenind radioactive. Alte metode folosite sunt roentgenografia și analiza spectrală;
b) urme secundare formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță:
- rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 și 12 cm, forma lor depinzând de distanța de la care s-a tras, de felul armei, de felul încărcăturii și de materialul în care s-a tras. La armele puternice, cum sunt armele militare și carabinele, rupturile mecanice provocate de gaze se pot produce chiar de la distanța de 10-12 cm, la armele de putere mijlocie (pistoale mitralieră fără amortizor și revolverele militare) rupturile se pot produce până la o distanță de tragere de 3-7 cm, iar la armele de mică putere, până la distanța de 1 -3 cm. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor, pe marginile orificiului de intrare a proiectilului, au forma stelară sau forma unei cruci;
- urmele gurii țevii se formează prin apăsarea vârfului armei pe obiectul în care s-a tras, având un aspect apropiat de cel al inelului de contuzie; urma se întâlnește destul de rar și poate reprezenta conturul complet al gurii țevii sau numai o parte a acesteia;
- arsurile provocate atât de gazele încinse, cât și de flacăra de la gura țevii sunt și ele tipice pentru tragerile de la foarte mică distanță. Arsurile depind de felul pulberii folosite, de vechimea acesteia, de felul țevii armei și îndeosebi al gurii țevii. Flacăra constă în firicele de pulbere în stare incandescentă. Sub acțiunea acesteia, pielea se pergamentează, iar perii ard, devenind fragili și de culoare brună. Flacăra de la gura țevii nu trebuie confundată cu flacăra din interiorul armei de foc (care este formată din arderea pulberii și a resturilor din capsă). Cea dintâi ia naștere la contactul gazelor supraîncălzite cu oxigenul din aer.
Arsurile, ca urme suplimentare ale împușcării, pot fi provocate de amândouă categoriile de flăcări, deoarece pe lângă gazele aprinse în contact cu oxigenul sunt proiectate și granule de pulbere arzând, îndeosebi la pulberea cu fum și la pulberea coloidală prea veche pentru a se aprinde în întregime, în timpul exploziei. Urmele acțiunii flăcării se observă mai ales pe hainele de lână prin perii arși, răsuciți sub formă de spirală, de culoare brună, fragili la atingere, cu miros de corn ars;
- urmele de funingine (de afumare) se formează prin depunerile de funingine a pulberii cu fum și numai a unor cantități foarte mici din alte materiale, în cazul folosirii pulberii negre. Atunci când este folosită pulberea coloidală, urmele constau în: depuneri din reziduurile capsei, reziduuri de pulbere rămase din tragerile anterioare, resturi metalice luate de pe proiectil sau țeava armei. Urma de funingine poate avea forma rotundă sau ovală, depinzând de direcția din care s-a tras. Uneori are o formă concentrică dată de mai multe cercuri de afumare, alteori are o formă stelară. La tragerea în serie a mai multor focuri dintr-o armă, intensitatea urmelor de funingine scade pe măsura curățării țevii de reziduuri. Culoarea acestor urme este cenușie, cu unele pete maro, datorate resturilor substanțelor explozive din capsă sau ruginii de pe țeavă.
În unele cazuri, urmele de afumare nu se depun pe suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci pe al doilea sau al treilea strat al acestuia, atunci când obiectul se compune din mai multe straturi, cum sunt obiectele de îmbrăcăminte. Reziduurile metalice din urma de afumare sunt cu atât mai numeroase cu cât arma este mai uzată sau calibrul proiectilului folosit mai mare decât cel folosit în mod normal. Cantitatea funinginii și a reziduurilor depinde, în afară de distanță, și de natura obiectului. Obiectele cu suprafața poroasă rețin mai bine particulele de reziduuri și funingine.
Urma de funingine se poate forma ca depunere vizibilă sau ca depunere invizibilă. Ca depunere vizibilă se fotografiază cu material fotografic în alb-negru, iar ca depunere invizibilă se fotografiază în radiații infraroșii. Pentru examinarea urmelor de afumare se mai pot folosi: peliculă adezivă, reactivi chimici, analiză de microscop, radiații Roentgen, spectrografie, analiză prin activare cu substanțe radioactive, test de parafină ;
- tatuajul este o urmă suplimentară de împușcătură, formată de pulberea nearsă sau în stare incandescentă. Această urmă se formează în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului, pe un diametru mai mare sau mai mic, în funcție de distanța de tragere, de natura și forma pulberii, de lungimea țevii armei Cu cât distanta de la care s-a tras este mai mare, cu atât diametrul ariei de răspândire a tatuajului va fi mai mare, dar în aceeași măsură va scădea densitatea acestuia.
Explozia ce determină trimiterea proiectilului spre țintă nu reușește aproape niciodată să consume toată cantitatea de pulbere din tub, astfel că părticele din pulberea încă nearsă vor însoți proiectilul și vor putea fi descoperite în tatuajul ce înconjoară orificiul de pătrundere. Întocmai ca și gazele produse de explozie, pulberea nearsă complet o ia înaintea proiectilului, zburând până la 80-100 cm. Distanța parcursă de pulberea nearsă depinde de greutatea și de forma ei. Pulberile de formă cilindrică folosite la arme militare și la carabine zboară la distanța cea mai mare. Efectul perforant al granulelor de pulbere nearsă este diferit, uneori creează perforări în îmbrăcăminte sau pătrunde în piele, alteori lasă numai adâncituri punctiforme;
- urmele de unsoare (existentă pe țeava armei) se formează ca stropi aruncați în jurul orificiului de intrare a proiectilului la tragerile din apropiere, mai ales la primele focuri. De obicei, acest tip de urme apare doar la armele bine întreținute. Urmele secundare ale tragerii sunt deosebit de valoroase pentru determinarea distanței de la care s-a tras.
