Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

clasificarea nulităţilor actului juridic civil,

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă [art. 1246 alin. (2) C.civ.].

Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, desigur, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1247 alin. (1) C.civ.].

Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual (particular), deci a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1248 alin. (1) C.civ.].

Felul nulităţii (absolute sau relative) se stabileşte, în primul rând, ţinând cont de indicaţia legiuitorului. Astfel, în Codul civil din 2009, nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula „constatarea nulităţii”, iar nulitatea relativă este desemnată, în afară de sintagma ca atare, prin formula „act anulabil”.

Dacă din textul de lege care instituie nulitatea nu rezultă felul acesteia ori dacă dispoziţia legală stabileşte doar condiţia de validitate pentru încheierea actului juridic, fără a indica şi sancţiunea incidenţă, stabilirea felului nulităţii se face în raport de natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice care a fost nesocotită la încheierea actului juridic. Desigur că, dacă legiuitorul precizează în mod expres că, în situaţia respectivă, este vorba de o nulitate absolută sau, după caz, de o nulitate relativă, nu mai este necesară stabilirea felului nulităţii în raport de natura interesului ocrotit, iar aceasta chiar şi atunci când s-ar ajunge la o altă soluţie decât cea la care s-a oprit legiuitorul. Spre exemplu, art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare dispune că, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la rambursarea integrală a creditului ipotecar, imobilul ipotecat va putea fi înstrăinat numai cu acordul prealabil, în scris, al creditorului ipotecar, acord dat pentru fiecare înstrăinare, deşi se observă că textul de lege, instituind o condiţie specială de validitate a actelor juridice de înstrăinare a imobilului ipotecat pentru garantarea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, nu a urmărit să asigure protecţia unui interes general, ci a interesului creditorului ipotecar, deci a unui interes individual.

Dacă nici după recurgerea la acest criteriu nu se poate determina felul nulităţii, se va aplica prezumţia de nulitate relativă stabilită de art. 1252 C.civ., care dispune că „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”.

Menţionăm că în doctrină a fost formulată şi aşa-numita teorie a actelor inexistente, adepţii acesteia deosebind: acte lovite de nulitate relativă, acte lovite de nulitate absolute şi acte inexistente. Teoria inexistenţei actului juridic derivă din concepţia nulităţii „actului organism”, care, după cum am menţionat deja, este, în prezent, abandonată. Astfel, comparându-se actul juridic cu un organism uman, se arată că actul juridic valid este precum un organism perfect sănătos, actul juridic lovit de nulitate relativă este ca un organism atins de o boală care se poate vindeca, actul juridic lovit de nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îi va aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să prindă viaţă.

O asemenea teorie este însă inutilă, deoarece, şi în cazul aşa-zisei inexistenţe, urmează ca instanţa să verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al inexistenţei este tocmai regimul juridic al nulităţii absolute. Mai mult, motivul real care îi determină pe unii autori să împărtăşească această teorie (faptul că nulitatea absolută, în anumite sisteme de drept, este supusă prescripţiei extinctive), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, întrucât nulitatea absolută este imprescriptibilă.

Subliniem, însă, că teoria actelor juridice inexistente, cu care nu suntem de acord, nu trebuie confundată cu teoria clauzelor considerate ca nescrise, aceasta din urma cunoscând unele aplicaţii chiar în Codul civil din 2009.

în ce ne priveşte, considerăm că, în ipoteza unei clauze considerate ca nescrisă, se poate spune că, practic, ar fi vorba de o nulitate absolută (şi parţială) care, însă, operează de drept.

Nulitatea parţială şi nulitatea totală

Această clasificare se face după criteriul întinderii efectelor nulităţii.

Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.

Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.

Din art. 1255 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”, se poate trage concluzia că, în sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepţia. Totuşi, nulitatea parţială presupune un act juridic cu un conţinut complex, în sensul că actul juridic are mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situaţie s-ar putea pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte.

în cazul în care contractul este menţinut în parte, atât clauzele nule, cât şi cele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) şi (3) C.civ.].

Mai reţinem că, potrivit art. 1256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului”.
Subliniem că nulitatea parţială nu trebuie confundată cu următoarele situatii:

- situaţia în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime numai unul;

- ipoteza în care, deşi nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voinţă produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;

- cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;

- ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior, este îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii lui;

- situaţia când forma ad probationem nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, dar operaţiunea juridică (negotium) este valabilă.

Aşadar, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze, dar nu toate, ale aceluiaşi act juridic.

Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi totale cu clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Combinând cele două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor), vom deosebi: nulitate absolută şi parţială (spre exemplu, cazul prevăzut de art. 2546 C.civ., potrivit căruia, „este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către partea interesată”), nulitate absolută şi totală, nulitate relativă şi parţială, nulitate relativă şi totală.

Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

în funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită).

Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative.

Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil sau, după cum spune art. 1253 C.civ., sancţiunea nulităţii trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.
Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale nu trebuie confundată cu clasificarea nulităţilor în absolute şi relative, deoarece este vorba despre două criterii diferite. în consecinţă, pot exista: nulităţi exprese şi absolute; nulităţi exprese şi relative; nulităţi virtuale şi absolute; nulităţi virtuale şi relative.

Nulităţi de fond şi nulităţi de formă

După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt de fond sau de formă.

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză). Nulităţile din această categorie sunt cele mai numeroase în practică.

Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespec-tării formei cerute ad validitatem. Spre exemplu, art. 1041 C.civ., care prevede că, „sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului”, instituie o nulitate de formă.

Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare. Precizări privind aşa-numitele nulităţi de drept. Clauze considerate nescrise

Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criteriu, deosebesc între nulităţile judiciare şi nulităţile de drept.

Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare este consacrată şi de Codul civil din 2009. Potrivit art. 1246 alin. (3) C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”.

Prin urmare, putem face deosebire între situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie competent (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile) şi situaţia în care părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum recunoaşterea de filiaţie, căsătoria etc., fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicţie competent (într-o asemenea situaţie vorbim de nulitate judiciară).

în schimb, exceptând ipoteza clauzelor considerate ca nescrise şi eventualele norme speciale ce ar institui cazuri de nulitate care să opereze de drept (De exemplu, art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, după ce prevede în alin. (1) că „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, dispune în alin. (2) că „orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept”, iar într-un asemenea caz „creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală”), distincţia între nulitatea de drept şi nulitatea judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii; întrucât nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie să hotărască instanţa; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de jurisdicţie competent; într-o formă a proiectului Noului cod civil se prevedea că nulitatea absolută operează de drept, însă Codul civil din 2009 nu a reţinut acea prevedere. în mod surprinzător, nu au fost scoase referirile la constatarea nulităţii absolute.

Prin urmare, întrucât nulitatea absolută nu operează de drept, înseamnă că nu ar trebui să se vorbească despre constatarea nulităţii absolute şi declararea nulităţii relative, deoarece, atât în cazul nulităţii absolute, cât şi în cazul nulităţii relative, instanţa apreciază (constată) existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar, în caz afirmativ, va pronunţa nulitatea, deci va anula actul juridic. După cum s-a precizat în literatura juridică mai veche, „în toate cazurile de nulitate, judecătorul constată cauza ineficacităţii actului şi, odată cauza constatată, el proclamă nulitatea actului” - C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. I, p. 123. Mai mult, distincţia cu care nu suntem de acord poate crea impresia că acţiunea prin care se invocă nulitatea absolută ar fi o acţiune (cerere) în constatare, reglementată de art. 111 C.proc.civ., deşi, în realitate, acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic este o acţiune (cerere) în realizare, indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă.

Prin excepţie, aşa cum am menţionat deja, clauzele considerate nescrise pot fi privite ca nulităţi absolute şi parţiale care, însă, operează de drept.

Exemple de clauze considerate nescrise

- clauza prin care s-ar restrânge sau s-ar renunţa la dreptul de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi clauza penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept [art. 19 alin. (3) C.civ.];

- dispensa de a da socoteală acordată de părinţi sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate (art. 154 C.civ.);

- clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate [art. 218 alin. (3) C.civ.];

- clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei [art. 267 alin. (2) C.civ.];

- orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi [art. 325 alin. (3) C.civ.];

- clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor [art. 1009 alin. (1) C.civ.];

- dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri [art. 1009 alin. (2) C.civ.];

- orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture regula potrivit căreia moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat (art. 1138 C.civ.);

- dispoziţia care impune donatarului raportul în natură [art. 1151 alin. (1) C.civ.];

- orice clauză prin care părţile ar institui o altă cauză de nulitate în afara celor stabilite de lege ori ar suprima o cauză de nulitate prevăzută de lege [art. 1246 alin. (4) C.civ.];
- clauza prin care s-ar suprima obligaţia respectării unui termen rezonabil de preaviz pentru denunţarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată, precum şi clauza prin care s-ar stipula o prestaţie în schimbul denunţării contractului (art. 1277 C.civ.);

- clauza prin care s-ar prevedea o condiţie imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri, cu excepţia ipotezei în care condiţia este însăşi cauza contractului, caz în care intervine nulitatea absolută a contractului (art. 1402 C.civ.);

- stipulaţia conform căreia creditorul nu ar avea obligaţia de a dovedi cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere [art. 1523 alin. (4) C.civ.];

- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) şi (2) C.civ. care reglementează reducerea cuantumului penalităţii;

- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) C.civ. care reglementează condiţiile în care creditorul poate solicita rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului;

- stipulaţia conform căreia creanţa încorporată într-un titlu la purtător nu s-ar transmite prin remiterea materială a titlului [art. 1588 alin. (3) C.civ.];

- stipulaţia conform căreia subrogaţia ar opera cu consimţământul debitorului [art. 1594 alin. (2) C.civ.];

- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1699 C.civ. care reglementează limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune;

- orice clauză care ar contraveni dispoziţiilor art. 1734 alin. (1) C.civ. care reglementează concursul dintre preemptori;

- orice clauză care ar contraveni dispoziţiilor art. 1825 alin. (1) C.civ. care prevede condiţiile denunţării închirierii încheiate pe durată determinată;

- clauzele nescrise prevăzute de art. 1826 C.civ. în materia închirierii locuinţelor;

- orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi [art. 1902 alin. (5) C.civ.];

- orice clauză contrară dispoziţiilor art. 1910 alin. (1)-(4) C.civ. care reglementează modalitatea de adoptare a hotărârilor privind'societatea;

- orice clauză contrară dispoziţiilor art. 1918 alin. (1)-(3) C.civ. care reglementează drepturile asociaţilor care nu sunt administratori;

- orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi [art. 1953 alin. (5) C.civ.];
- clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului [art. 1995 alin. (1) C.civ.];

- orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în art. 2004 alin. (1)-(4) C.civ.;

- orice clauză prin care s-ar extinde sfera clauzei de neconcurenţă [art. 2075 alin. (3) C.civ.];

- înscrierea în contul curent a creanţelor care nu pot face obiectul compensaţiei [art. 2172 alin. (1) C.civ.];

- orice clauză prin care instituţia de credit este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudenţă şi diligenţă [art. 2192 alin. (3) C.civ.];

- clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii [art. 2257 alin. (5) C.civ.];

- orice clauză care ar contraveni dispoziţiilor art. 2263 alin. (3) C.civ. care reglementează pronunţarea rezoluţiunii contractului de întreţinere numai de către instanţă;

- orice stipulaţie prin care s-ar prevedea o altă ordine de exercitare a privilegiilor în caz de concurs, în afară de cea stabilită de art. 2339 alin. (1) C.civ.;

- clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată, la cerere, a obligaţiei garantate cu ipotecă imobiliară ori cu ipotecă mobiliară sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun [art. 2384 alin. (2) C.civ. şi art. 2396 alin. (3) C.civ.];

- clauza de antihreză, adică acea clauză prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data începerii executării, să exercite posesia asupra imobilului ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori veniturile acestuia (art. 2385 C.civ.);

- orice stipulaţie care ar contraveni obligaţiei creditorului ipotecar de a remite debitorului său sumele încasate care depăşesc cuantumul capitalului creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor (art. 2408 C.civ.);

- orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligaţiei debitorului său, creditorul îşi rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului ipotecat ori să dispună de acesta fără formalităţile impuse de lege (art. 2433 C.civ.);

- orice stipulaţie prin care s-ar limita obligaţia creditorului, atunci când legea îi permite să preia bunul mobil ipotecat prin mijloace proprii, de a nu tulbura liniştea şi ordinea publică ori recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracţiune [art. 2440 alin. (2) C.civ.].