Comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile delictuale
| Comentarii |
|
comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile delictuale, 1. Consideraţii generale 2. Corelaţia dintre prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile delictuale 3. Comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile delictuale
1. Consideraţii generale
574. Răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală. Ca forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală sunt instituţii juridice distincte reglementate de legea penală şi, respectiv, de legea civilă, având temeiuri, regimuri şi funcţii diferite. Distincţia dintre răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală nu trebuie însă absolutizată, deoarece există între cele două feluri de răspundere mai multe puncte de contact şi o oarecare întrepătrundere.
Esenţial, este de reţinut că răspunderea penală presupune săvârşirea unei fapte ilicite prevăzute de legea penală, în timp ce răspunderea civilă delictuală se angajează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită săvârşită de o persoană, se cauzează un prejudiciu material sau moral unei alte persoane.
Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie în acelaşi timp şi infracţiune va fi angajată atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea penală. în aceste cazuri, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni în scopul aplicării pedepsei prevăzute de lege, în timp ce acţiunea civilă, dimpotrivă, va avea ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă (art. 14-15 C. pr. pen.) sau poate fi formulată separat, în faţa instanţei civile, dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă instanţa penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă (art. 19-20 C. pr. pen.)'.
Aşadar, răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acţiona
concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula făcând obiectul aceluiaşi proces ori al unor procese diferite, după caz’.
Sub aspectul prescripţiei, între răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală există unele asemănări, dar mai ales multiple şi importante deosebiri, ceea ce necesită o abordare distinctă şi specială a acestei chestiuni. în prealabil, trebuie studiată problema dacă prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită este infracţiune, nu ar fi indicat să urmeze regulile stabilite cu privire la prescripţia acţiunii penale, astfel încât ambele acţiuni să se prezinte concomitent.
2. Corelaţia dintre prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile delictuale
Precizări prealabile.
Problema prescrierii separate sau concomitente a acţiunii penale şi a celei civile, când fapta ilicită este o infracţiune, a fost rezolvată diferit de legiuitorul nostru de-a lungul timpului, putându-se distinge două sau chiar trei perioade: 1) perioada 1865-1936 (Codul do procedură penală de la 1865); 2) perioada 1937-1968 (Codul penal Carol al 11-lea); 3) după 1968 şi până în prezent (Codul penal de la 1968). Primei perioade, numită şi cea a concomitenţei sau solidarităţii prescripţiilor, i-a urmat perioada autonomiei sau disjungerii celor două prescripţii, deoarece răspunderea penală este şi rămâne distinctă de răspunderea civilă delictuală.
Principiul concomitenţei prescripţiilor (1865-1936).
în principiu, în sistemul Codului civil, acţiunea în răspundere civilă delictuală era prescriptibilă în termenul de prescripţie de drept comun de 30 de ani (art. 1890 C. civ.), în timp ce termenele de prescripţie stabilite de legile penale privitoare la acţiunea publică erau sensibil mai
scurte.
Este de remarcat însă, în perioada anterioară intrării în vigoare a Codului penal unificat din 1936, adică până la 1 ianuarie 1937, că, în loc să menţină aceste soluţii de principiu - în sensul autonomiei celor două prescripţii -, legiuitorul a prevăzut că, în cazul când fapta ilicită era totodată şi infracţiune, acţiunea privată, adică acţiunea în răspundere civilă, se prescria prin împlinirea timpului în care se stingea prin prescripţie şi acţiunea publică (acţiunea în răspundere penală), respectiv prin 10 ani, 5 ani sau 1 an, după cum era vorba de o crimă, un delict sau o simplă contravenţiune (art. 593-595 C. pr. pen.). Se consacra, aşadar, principiul concomitenţei sau indivizibilităţii
prescripţiilor, în temeiul căruia acţiunea civilă se prescrie în aceleaşi termene ca şi acţiunea penală (accesorium sequitur naturem principalis)', pe motiv că nu este de conceput ca o crimă sau un delict să poată motiva o acţiune în daune şi atunci când, înaintea tribunalelor represive, crima sau delictul n-ar mai putea fi constatate, deoarece sunt prescrise. Trebuie adăugat că solidarizarea acţiunii civile cu cea publică mai avea drept efect că cea dintâi nu putea fi suspendată sau întreruptă din cauze ce nu pot avea o înrâurire asupra acţiunii publice.
Trebuie precizat că principiul concomitenţei prescripţiilor nu se aplică şi în privinţa despăgubirilor acordate prin hotărârea penală de condamnare, care se prescria după „regulile codului civil” (art. 599 C. pr. pen.), adică în termen de 30 de ani, conform dreptului comun.
Sistemul indivizibilităţii prescripţiei acţiunii penale şi a acţiunii civile, de origine franceză, a fost aspru criticat de doctrină’, fiind iraţional şi vădit inechitabil. într-adevăr, el avea ca efect să supună pe cel păgubit unui regim mai puţin favorabil, în cazul în care prejudiciul a fost cauzat prin infracţiune, decât în acela când a fost pricinuit printr-o simplă neglijenţă sau imprudenţă neincriminată de legea penală. Este raţiunea pentru care principiul concomitenţei prescripţiilor a fost abandonat, fiind părăsit de toate legislaţiile penale modeme.
Principiul autonomiei prescripţiilor
a) Perioada Codului penal Carol al II-lea (1937-1968). Deoarece sistemul concomitenţei prescripţiilor contravenea principiilor răspunderii penale şi celor ale răspunderii civile, el a fost înlăturat în 1936 în favoarea sistemului roman, care supunea fiecare prescripţie unor reguli deosebite şi uniforme, astfel încât acţiunea civilă, indiferent dacă se năştea dintr-o infracţiune, dintr-un cvasi-delict, contract sau cvasicontract se stingea printr-o prescripţie unică, distinctă de prescripţia acţiunii penale. într-adevăr, conform art. 94 C. pen. Carol al II-lea:
„Acţiunea civilă pentru despăgubire, precum şi orice pretenţie a părţii vătămate, rezultând dintr-o infracţiune sau dintr-o hotărâre definitivă, privitoare la daunele cauzate prin infracţiuni, sunt supuse prescripţiunii prevăzute de Codul civil.”
Desolidarizarea acţiunii civile de cea penală, din punctul de vedere al stingerii lor prin prescripţie, a fost confirmată de Codul de procedură penală, republicat la 13 septembrie 1948, din care reieşea că stingerea acţiunii penale prin prescripţie nu
împiedica exercitarea înaintea instanţelor represive şi cu atât mai puternic cuvânt înaintea celor civile, în termenul de prescripţie prevăzut de legea civilă, a acţiunii în reparaţia prejudiciului încercat [art. 10 alin. 2 şi art. 261 lit. b)]°.
b) Perioada Codului penal actual (1968). Principiul independenţei acţiunii civile faţă de acţiunea penală, din punct de vedere al prescripţiei extinctive, a rămas valabil şi după 1968, când a intrat în vigoare actualul Cod penal. într-adevăr, deşi Codul penal din 1968, spre deosebire de Codul penal Carol al II-lea, lasă exclusiv pe seama Codului civil acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin infracţiuni, totuşi, ţinând seama că procedura penală se ocupă (sub alte aspecte) atât de acţiunea penală, cât de cea civilă (art. 9-21 inclusiv), pe de o parte, iar Codul penal nu prevede decât că „prescripţia înlătură răspunderea penală” (art. 121), pe de altă parte, înseamnă - a contrario - că ea rămâne fără efect faţă de răspunderea civilă. în consecinţă, prescripţia dreptului la acţiune în răspunderea civilă delictuală rămâne în mod exclusiv supusă dreptului comun, adică Decretului nr. 167/ 1958.
Consecinţele independenţei prescripţiei acţiunii civile faţă de aceea a acţiunii penale
a) Acţiunea separată a regulilor prescripţiei fiecărei acţiuni. Din faptul că prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, guvernate de principii şi reguli proprii, rezultă că, pe planul prescripţiei extinctive, stingerea dreptului la acţiunea în răspundere penală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală şi, invers, stingerea, prin prescripţie, a acţiunii în răspundere civilă nu atrage şi stingerea acţiunii penale, când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este şi infracţiune.
De regulă, în practică, prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală se împlineşte înaintea celei privitoare la răspunderea penală, deoarece de lege lata, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt, cum am văzut, mai lungi decât cele de prescripţie a răspunderii civile delictuale. Astfel, acţiunea penală se stinge, după caz, prin împlinirea a 15, 10, 8, 5 şi 3 ani (art. 122 C. pen.), pe când, acţiunea în răspundere civilă se prescrie, de regulă, în termen de 3 ani (art. 3 din D. nr. 167/1958).
Se poate însă întâmpla ca termenul de prescripţie a acţiunii civile să se împlinească după expirarea termenului de prescripţie a acţiunii penale. Trei cauze pot provoca, în fapt, împlinirea prescripţiei răspunderii penale înaintea celei civile, şi anume’:
1) înjumătăţirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori (art. 129 C. pen.);
2) împrejurarea că termenele mai lungi de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la momentul obiectiv al săvârşirii infracţiunii (art. 122 alin. 2 C. pen.), pe când termenele de prescripţie a răspunderii civile - deşi mai scurte - încep să curgă nu de la un moment obiectiv, ci, de regulă, de la unul subiectiv, data cunoaşterii pagubei şi
a celui care răspunde de ea, împrejurare care poate interveni, cel puţin teoretic, şi după expirarea prescripţiei penale;
3) în fine, cauzele de întrerupere şi de suspendare a prescripţiei răspunderii penale (art. 123, 124 şi 128 C. pen.) nu sunt aceleaşi cu cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958 (art. 13, 14 şi 16).
b) Intercondiţionarea celor două prescripţii. Chiar dacă cele două prescripţii sunt independente, există între ele şi o anumită legătură, mai exact, o relativă interdependenţă, generată de împrejurarea obiectivă că aceeaşi faptă constituie sau poate constitui, pe de o parte, un delict civil, iar pe de alta, o infracţiune.
Este vorba de cauzele de suspendare şi de întreruperea prescripţiei. Astfel, dacă o faptă care constituie infracţiune (sau contravenţie) a făcut obiectul unei urmăriri sau acţiuni penale şi, ulterior, se constată că faptul nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, cursul termenului de prescripţie a acţiunii în răspundere civilă delictuală trebuie socotit, dacă nu întrerupt, cel puţin oprit, pe tot timpul cât pricina s-a aflat în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei penale de judecată. A fortiori, formularea plângerii penale de către persoana vătămată sau constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal, chiar dacă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale ori, în cursul judecăţii, achitarea sau încetarea procesului penal, poate fi socotită, după circumstanţe, o cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, cu atât mai mult cu cât se poate întâmpla ca titularul dreptului material la acţiune să nu acţioneze în faţa instanţei civile, aşteptând cu deplină îndreptăţire soluţionarea cauzei penale. Desigur, dacă a acţionat şi judecata în faţa instanţei civile s-a suspendat, se poate solicita redeschiderea dosarului, neputându-se opune prescripţia acţiunii în răspundere civilă, deoarece cauza a fost suspendată de drept, iar nu la cererea uneia din părţi (art. 19 C. pr. pen.).
c) Propuneri de lege ferenda. Pentru a elimina unele neajunsuri ale principiului autonomiei prescripţiilor, astfel acum este reglementat de lege lata, ni se pare util ca, de lege ferenda, să se prevadă, cel puţin următoarele două reguli:
1) prorogarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, în toate cazurile în care acestea din urmă ar fi mai lungi; această prelungire asigură o protecţie efectivă a celui păgubit prin săvârşirea unei infracţiuni, eliminându-se riscul de a pierde dreptul la acţiune, deşi prescripţia răspunderii penale nu este încă împlinită';
2) sesizarea organului de urmărire penală de către persoana vătămată, introducerea plângerii penale directe în cazurile prevăzute de lege, precum şi constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal să fie calificate, in lerminis, acte de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind asimilate efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată, chiar dacă acţiunea civilă nu este soluţionată prin hotărâre penală rămasă definitivă (cf. art. 10 şi 11 C. pr. pen).
3. Comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile delictuale
Asemănări.
Principalele asemănări dintre prescripţia penală şi prescripţia civilă, atunci când infracţiunea săvârşită este cauzatoare de prejudicii, sunt următoarele:
- ambele sunt instituţii de drept material, substanţial;
- ambele au ca efect înlăturarea răspunderii juridice - penală şi civilă - a autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
- ambele au un fundament comun: consolidarea raporturilor juridice şi înlăturarea incertitudinii din circuitul juridic penal sau civil, după caz.
Deosebiri.
între prescripţia penală şi prescripţia civilă (când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este şi infracţiune) există numeroase şi importante deosebiri:
- ca domeniu: prescripţia penală operează, în principiu, pentru săvârşirea oricărei infracţiuni, pe când prescripţia răspunderii civile delictuale acţionează numai în cazul infracţiunilor de daune (nu şi a celor de pericol);
- cu privire la termenele de prescripţie: răspunderea penală se prescrie, în anumite termene care variază în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare infracţiune (15, 10, 8, 5 şi 3 ani), pe când acţiunea civilă, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, se prescrie, de regulă, în termenul de prescripţie de drept comun (3 ani), prevăzut de Decretul nr. 167/1958;
- în privinţa momentului din care încep să curgă termenele de prescripţie: data săvârşirii infracţiunii în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv, data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea - la prescripţia răspunderii civile delictuale;
- cauzele de întrerupere şi de suspendare a prescripţiei răspunderii penale (art. 123 şi 128 C. pen.) diferă, în principiu, de cele ale prescripţiei răspunderii civile delictuale (art. 13, 14 şi 16 din D. nr. 167/1958);
- repunerea în termenul de prescripţie nu este cunoscută în dreptul penal fiind specifică prescripţiei civile (art. 19 din D. nr. 167/1958);
- în sfârşit, în privinţa efectului prescripţiei: în dreptul penal, prescripţia înlătură definitiv răspunderea penală, pe când prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală lasă neatins dreptul subiectiv civil (dreptul la despăgubire), care poate fi satisfăcut prin executarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei corelative.
am depus o plangere penala si mi s-a respins fapele fiind prescrise.Art.29 din L10/1995 spune ca raspunderea este pe o perioada de 10 ani de la receptie. Legea nu spune ca aceasta perioada de prescriptie este pentru raspundera civila sau penala.