Prescripţia răspunderii penale
| Comentarii |
|
prescripţia răspunderii penale, 1. Noţiunea şi efectul prescripţiei răspunderii penale 2. Termenele de prescripţie extinctivă 3. Cursul prescripţiei extinctive
1. Noţiunea şi efectul prescripţiei răspunderii penale
Noţiunea prescripţiei extinctive. a) Definiţie. Prescripţia răspunderii penale constă în „stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege”.
b) Terminologie. Sintagma „prescripţia răspunderii penale” sau „prescripţia pedepsei” este folosită în două accepţiuni desemnând atât o „cauză legală de nepedepsire”, cât şi instituţia juridică purtând aceeaşi denumire, ca parte a dreptului penal general.
c) Fundament. în literatura juridică s-a subliniat, pe bună dreptate, că justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea represiunii penale şi, de aceea, după trecerea unui timp îndelungat de la săvârşirea infracţiunii, aplicarea (sau executarea) pedepsei devine ineficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept penal şi nu se mai realizează prevenţiunea generală, deoarece rezonanţa socială a faptei a scăzut considerabil, iar infractorul asupra căruia a planat tot timpul ameninţarea sancţiunii s-a putut îndrepta’.
S-a mai arătat, de asemenea, că necesitatea apărării valorilor sociale şi eficienţa constrângerii penale reclamă o reacţie promptă şi inevitabilă faţă de orice infracţiune săvârşită, prin tragerea la răspundere şi sancţionarea infractorilor. Dacă însă, din diverse motive, tragerea la răspundere penală întârzie, trecerea timpului produce consecinţe care pot pune sub semnul îndoielii utilitatea şi legitimitatea constrângerii penale. Astfel, fapta poate să se şteargă din amintirea oamenilor, probele pot dispărea sau se pot degrada atât în materialitatea lor, cât şi în memoria martorilor, făcând posibilă comiterea unor grave erori judiciare.
Precizăm, în final, că acesta este şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale, care, într-o decizie recentă, a reţinut următoarele consideraţiuni demne de a fi reţinute:
«Instituţia prescripţiei (...) este inerentă oricărui sistem de drept, ea răspunzând unei necesităţi obiective în disciplinarea juridică a vieţii sociale. Trecerea timpului influenţează în mod inevitabil asupra raporturilor juridice, (...) determinând, după anumite intervale şi în anumite condiţii, pierderea sau câştigarea unui drept ori încetarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti neexecutate. Consecinţele trecerii timpului asupra raporturilor juridice trebuie să facă obiectul reglementării juridice, care se realizează prin instituţia prescripţiei. în domeniul reglementării juridice penale, prescripţia este numai extinctivă şi are ca efect stingerea dreptului stabilirii de a trage la răspundere penală pe infractor din oficiu sau, ca în speţă, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi a dreptului de a constrânge pe condamnat
Pedeapsa (...) are ca finalitate prevenţiunea; prin diferite funcţiuni ea urmăreşte înlăturarea unor noi atacuri din partea infractorilor cari s'au revelat pe arena criminalităţii. Din moment ce acest sfârşit este atins, pedeapsa nu şi-ar mai avea rost. Corolarul firesc al acestei concluziuni ar fi - după cum au susţinut unii - că din moment ce repetarea răului nu mai e posibilă, implicit pedeapsa nu mai trebuie să mai intervină.
Când am vorbit de finalitatea preventivă a pedepsei am arătat că această finalitate lucrează în mai multe direcţiuni: pe de o parte caută să preîntâmpine noi atacuri din partea infractorului (prevenţiune specială), pe de altă parte să împiedice exemplul rău şi în fine să preîntâmpine alte acţiuni dăunătoare cari ar putea fi comise de victima nesatisfâcută prin lăsarea infractorului nepedepsit, sau de grupul social pentru acelaşi motiv (prevenţiune generală).
Deci nu este suficient ca repetarea atacurilor din partea infractorului să fie exclusă, pentru a înlătura pedeapsa.
Când însă posibilitatea unor acţiuni dăunătoare venite din celelalte direcţiuni arătate mai sus este înlăturată, atunci se poate înlătura şi pedeapsa în ipoteza de care vorbeam, a certitudinii că infractorul nu va mai comite vre-un fapt penal.
Ori desigur,că după un anumit timp faptul penal care a condus la o condamnaţiune pierde aptitudinea de a mai produce efecte pernicioase în direcţiunile în care trebuia să opereze prevenţiunea generală. Revolta şi dorinţa de răzbunare a victimei sau a urmaşilor săi desigur e atenuată, încât nu poate fi temere de producerea vreunui fapt penal; sentimentul de indignare a grupului social deasemenea nu a putut decât să se domolească, trecutul poate reînvia intelectualiceşte dar nu se mai pot restabili stările psihologice pe cari au avut-o. în fine un fapt îndepărtat nu mai poate fi periculos nici ca exemplu, legile imitaţiunei fiind veşnic subjugate principiului actualităţii.
Din moment ce în câmpul prevenţiunei generale pedeapsa după un timp oarecare nu mai poate avea un rost, finalitatea sa fiind realizată prin mijlocirea anesteziantă a timpului şi deci din moment ce sub latura aceasta prescripţiunea apare ca legitimă, nu rămâne de văzut decât dacă şi sub latura prevenţiunei speciale s-a operat în chip indirect finalitatea pedepsei.
în caz afirmativ, prescripţia va trebui să conducă la înlăturarea pedepsei, şi din potrivă, în caz negativ, ea nu avea nici un efect” (în I. Tanoviceanu, op. cit., voi. III, nr. 2064, pp. 744-745).
V., în acest sens, C. Bulai, op. cit., pp. 331-332.
la executarea pedepsei pronunţate de justiţie. Sub ambele sale forme, prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei, instituţia prescripţiei este necesară pentru înlăturarea consecinţelor negative ale tragerii la răspundere penală sau ale supunerii la executarea pedepsei, după ce, din cauza trecerii unui interval mare de timp de la săvârşirea infracţiunii sau de la aplicarea pedepsei, aceste măsuri au încetat să mai fie necesare şi ar fi chiar perturbatoare pentru relaţiile sociale care între timp s-au restabilit»’.
d) Natura juridică. Indiferent de forma sa, prescripţia penală este o instituţie de drept material, iar nu procesual, chiar dacă efectele sale se răsfrâng ori se produc şi în plan procesual’. într-adevăr, prescripţia răspunderii penale’ este, pe planul dreptului penal, o
cauză de stingere a răspunderii penale (art. 121 C. pen.: prescripţia „înlătură răspunderea penală”), iar pe planul dreptului procesual penal o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale [art. 10 alin. 1 lit. g) C. pr. pen.]. Ea face însă „să se stingă, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor, iar pe de altă parte obligaţia infractorului de a răspunde penal”’, astfel încât caracterul material, substanţial, al instituţiei este de netăgăduit.
Efectul prescripţiei răspunderii penale.
Potrivit dispoziţiei din art. 121 alin. 1 C. pen., mai sus citate, prescripţia „înlătură răspunderea penală”. Aceasta presupune, prin ipoteză, existenţa răspunderii penale, deci existenţa unei infracţiuni ce constituie temei al răspunderii penale (art. 18 C. pen.), însă această răspundere este înlăturată, adică suprimată, între altele, şi prin efectul prescripţiei. în consecinţă, se stinge dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor şi de a-i aplica o pedeapsă’.
Nu interesează dacă pentru infracţiunea săvârşită a fost pornit procesul penal, nici în ce stadiu se găseşte acesta, în faza urmăririi sau a judecăţii, în căile de atac ordinare ori în rejudecare după casare. Câtă vreme procesul penal se află în curs şi nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, poate interveni prescripţia răspunderii penale.
Dacă intervine prescripţia în cursul procesului penal, procurorul sau, după caz, instanţa va dispune încetarea acestuia, potrivit art. 11 pct. 1 lit. c), respectiv art. 11 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. învinuitul sau inculpatul are însă dreptul de a cere continuarea
procesului penal şi dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) din acelaşi cod, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa de judecată va pronunţa achitarea (art. 13 C. pr. pen.). Instanţa nu poate, încălcând prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil (art. 66 C. pr. pen.; art. 6 par. 2 Convenţie), să dispună încetarea procesului constatând prescripţia răspunderii penale şi să reţină concomitent vinovăţia inculpatului.
Excepţia de prescripţie este, aşadar de ordine publică, astfel încât trebuie invocată şi aplicată din oficiu de către organul judiciar, indiferent de stadiul procesual.
Aceste efecte ale prescripţiei se produc pentru orice infracţiuni, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii, care, datorită gravităţii lor deosebite, aşa cum aceasta s-a manifestat în cel de-Al Doilea Război Mondial, au fost declarate ca imprescriptibile (art. 121 alin. 2 C. pen.)4>.
Deci, principiul este prescriptibilitatea răspunderii penale, indiferent de natura sau gravitatea faptei penale, iar excepţia este imprescriptibilitatea. Ca orice excepţie, imprescriptibilitatea răspunderii penale este şi trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare.
2. Termenele de prescripţie extinctivă
Termenele de prescripţie prevăzute de Codul penal
a) Enumerare. în ce priveşte termenele de prescripţie, acestea sunt determinate de natura şi gravitatea pedepselor principale prevăzut de lege pentru infracţiunile comise. Ele sunt prevăzute în Codul penal, precum şi în alte legi speciale care conţin dispoziţii penale.
Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 1 C. pen., termenele generale de prescripţie a răspunderii penale sunt următoarele:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
b) Caracterizare. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se determină în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă infracţiunea săvârşită a rămas în faza tentativei'.
De asemenea, termenele de prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea tip ori pentru infracţiunea calificată (ori agravată) comisă de infractor, fără a se lua în considerare circumstanţele generale de atenuare ori de agravare ce au influenţă asupra limitelor prevăzute de lege. în caz de participaţie, termenele de prescripţie sunt aceleaşi pentru toţi participanţii, indiferent de contribuţia acestora (autor, instigator, complice) la săvârşirea infracţiunii’.
Dacă, pentru infracţiunea săvârşită, legea prevede pedeapsa amenzii alternative cu închisoarea, termenul de prescripţie se determină în raport cu maximul special al pedepsei închisorii, care este pedeapsa cea mai grea. Când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, termenul de prescripţie este determinat de felul pedepsei celei mai grave, adică în funcţie de pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă [art. 122 alin. 1 lit. a) C. pen.].
în fine, în cazul persoanei juridice’ potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 3 C. pen., răspunderea penală se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile art. 121-124 aplicându-se în mod corespunzător. în consecinţă, termenele de prescripţie prevăzute de art. 122 alin. 1 C. pen. sunt de aplicaţie generală, indiferent de calitatea juridică a „autorului” infracţiunii, persoană fizică ori persoană juridică (autoritate sau instituţie publică, persoană juridică de drept privat etc.), după caz.
Comutarea termenelor de prescripţie pentru minori.
În cazul celor care, la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a răspunderii penale se
reduc la jumătate (art. 129 C. pen.). La calcularea termenelor de prescripţie pentru minori trebuie să se ţină seama de durata pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile comise (art. 122 C. pen.), iar nu de modul în care se va concretiza răspunderea penală a infractorului prin aplicarea unei pedepse, luarea unei măsuri educative ori prin înlocuirea răspunderii penale.
Prescripţia specială.
Având în vedere efectul întreruptiv al prescripţiei -ştergerea prescripţiei începute şi începerea unei noi prescripţii de acelaşi fel —, precum şi faptul că aceasta ar putea interveni de nenumărate ori - organul judiciar ar săvârşi formal acte întreruptive, chiar dacă activitatea procesuală nu ar mai continua din diverse motive -, s-ar ajunge, practic, ca termenul de prescripţie să nu se mai împlinească niciodată şi ca prescripţia să nu opereze deloc, în fapt, ceea ce este evident inadmisibil.
Pentru a se evita astfel de situaţii, legiuitorul a prevăzut că prescripţia va opera totuşi, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut pentru infracţiunea săvârşită este depăşit cu încă jumătate (art. 124 C. pen.). Este aşa-numita prescripţie specială, care poate interveni cu aceleaşi efecte ca şi prescripţia ordinară, atunci când cursul a fost întrerupt sau, a forliori, a fost suspendat, după caz, şi, bineînţeles, indiferent de atitudinea făptuitorului ori de conduita sa pe parcursul soluţionării procesului.
La stabilirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de lege la data săvârşirii infracţiunii, cu excepţia cazului în care
această lege nu ar fi mai favorabilă în raport de pedeapsa prevăzută de legea nouă". în cazul minorilor, reducerea la jumătate a termenelor de prescripţie (art. 129 C. pen.) operează şi în raport cu prescripţia specială prevăzută de art. 124 C. pen.
în toate cazurile, prescripţia specială se calculează, ca şi prescripţia ordinară, tot de la data săvârşirii faptei’, iar nu de la data descoperirii acesteia, deoarece legea nu distinge (art. 121 alin. 2 şi art. 124 C. pen.).
Subliniem că prescripţia specială operează, indiferent dacă procesul se găseşte în faza urmăririi penale sau în faţa judecăţii, deoarece în raport cu prevederile art. 121 C. pen., înainte de examinarea fondului, organele judiciare au obligaţia să verifice dacă răspunderea penală a inculpatului este prescrisă, chestiunea de drept ce se ia în considerare, din oficiu, în tot cursul procesului penal până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauză.
3. Cursul prescripţiei extinctive
A. ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI
Reglementare.
Calcularea termenelor de prescripţie presupune, „în primul rând, stabilirea datei de la care acestea încep să curgă (dies a quo), iar apoi fixarea momentului în care acestea se îndeplinesc (dies ad quem).
Codul penal consacră un singur text în privinţa începutului prescripţiei extinctive şi anume art. 122 alin. 2, care are următorul conţinut:
„Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. In
cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar
în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.”
Acest text consacră o regulă generală, dar şi două reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive, pentru infracţiunile continue şi continuate. Toate cele trei reguli necesită o scurtă analiză pentru mai buna înţelegere şi aplicare a lor, la care trebuie adăugat şi cazul aşa-numitelor infracţiuni progresive.
Regula generală privind începutul prescripţiei.
Din cuprinsul textului legal mai sus-citat se desprinde regula potrivit căreia termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. Aceasta este regula generală.
Prin „data săvârşirii infracţiunii” se înţelege ziua în care a luat sfârşit activitatea infracţională, indiferent dacă aceasta a îmbrăcat forma tentativei sau pe aceea a infracţiunii, fapt consumat’. Regula amintită este aplicabilă şi în cazul infracţiunilor complexe.
Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge separat pentru fiecare infracţiune, fără a ţine seama de eventualul spor de pedeapsă cc ar fi aplicabil, spre deosebire de infracţiunile săvârşite în concurs ideal la care termenul curge pentru toate infracţiunile de la data comiterii acţiunii ori inacţiunii infracţionale (afară de cazul când se săvârşeşte şi o infracţiune progresivă, când termenul de prescripţie se va calcula de la data producerii ultimului rezultat)'.
în caz de participaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge pentru toţi participanţii de la data comiterii de către autor a acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi participanţi şi-au adus contribuţia.
Dacă stabilirea datei săvârşirii infracţiunii nu ridică probleme în cazul infracţiunilor momentane (instantanee), când regula de mai sus se aplică fară nici o dificultate, în cazul infracţiunilor continue, continuate sau progresive, la care fie activitatea infracţională, fie urmările acesteia se prelungesc în timp peste momentul consumării propriu-zis, punându-se problema, uneori delicată, de a se şti din ce moment trebuie să se calculeze termenul de prescripţie. Din aceste motive, legea rezolvă explicit problema începutului prescripţiei în cazul infracţiunilor continue şi continuate, nu însă şi pentru infracţiunile progresive, caz în care trebuie apelat la principiile generale.
Reguli speciale privind începutul prescripţiei.
Art. 122 alin. 2, teza a Il-a, C. pen. prevede următoarele reguli speciale:
- în cazul infracţiunilor continue, termenul de prescripţie curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al infracţiunilor; în fapt, infracţiunile continue se consideră „săvârşite” nu în momentul consumării, adică a întrunirii tuturor elementelor cerute de norma de incriminare, ci în momentul epuizării, adică, in concreto, „la data când activitatea infracţională - acţiunea sau inacţiunea, dublată de procesul de producere a rezultatului - a luat sfârşit”’, neinteresând, aşadar, data consumării iniţiale, ci numai momentul epuizării finale a activităţii infracţionale', respectiv fie data încetării activităţii materiale infracţionale, fie data stingerii obligaţiei nerespectate (în cazul infracţiunii continue omisive, cum e cazul abandonului de familie), fie, în sfârşit, data pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru activitatea infracţională anterioară’;
- în cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, adică din momentul epuizării lor, indiferent de data comiterii fiecărei acţiuni sau inacţiuni componente în parte; într-adevăr, infracţiunea continuată, fiind o unitate reală, consfinţită legal, „nu este divizibilă”', astfel încât termenul de prescripţie este unic, fiind calculat pentru întreaga infracţiune de la data ultimei acţiuni sau inacţiuni ce intră în compunerea sa, iar nu separat pentru fiecare acţiune în parte.
Situaţia infracţiunilor progresive.
În lipsa unei dispoziţii legale exprese, în cazul infracţiunilor progresive, după ce iniţial a statuat că infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte se consumă în momentul în care s-a produs decesul victimei, deoarece numai în acest moment sunt întrunite elementele acestei infracţiuni, motiv pentru care termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data morţii victimei, şi nu de la data când s-au aplicat loviturile, dacă moartea a survenit ulterior, Plenul fostului Tribunal Suprem a revenit în mod surprinzător asupra practicii anterioare, printr-o decizie de îndrumare, în care a decis că, în asemenea cazuri termenul de prescripţie se socoteşte de la data săvârşirii faptei care este certă de la început, şi nu de la data producerii rezultatului. Astfel, în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.), termenul de prescripţie ar urma să curgă nu de la data morţii victimei, ci de la data când s-au aplicat loviturile, o asemenea soluţie fiind, pe bună dreptate, inadmisibilă, deoarece „face posibilă curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale paralel cu evoluţia şi agravarea progresivă a urmărilor faptei, putându-se ajunge la prescripţia răspunderii penale pentru o infracţiune mai puţin gravă decât aceea care s-a săvârşit realitate”. în consecinţă, în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie trebuie să fie socotit de la data epuizării agravării rezultatului, deci de la data producerii lui complete, aşa cum se statuase anterior în însăşi practica fostului Tribunal Suprem (dec. nr. 1828/1974, cit. supra).
Mutatis mutandis, din momentul epuizării, al comiterii ultimului act ce intră în conţinutul infracţiunii, se calculează şi termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru aşa-numitele infracţiuni de obicei.
B. SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI
Definiţie şi justificare
a) Definiţie. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale constă în oprirea cursului prescripţiei pe tot timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
b) Justificare. Suspendarea prescripţiei îşi găseşte justificarea în împrejurarea că organele judiciare nu au fost inactive şi nici nu au stat în pasivitate, ci au fost împiedicate, în baza unor dispoziţii legale ori din cauza unor împrejurări de fapt, să acţioneze, situaţie de care nu trebuie să profite infractorul.
Cauzele de suspendare.
Cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se suspendă (art. 128 alin. 1 C. pen.):
a) pe timpul cât o dispoziţie legală împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penaI; de lege lata, se consideră că au asemenea efect dispoziţiile cuprinse în art. 5 alin. 2 C. pen. privind condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale numai cu autorizarea procurorului general, care atrag suspendarea prescripţiei până la obţinerea acestei autorizări sau dispoziţiile din art. 239 şi 303 C. pr. pen. referitoare la suspendarea urmăririi penale şi, respectiv, suspendarea judecăţii pe timpul cât învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal;
b) pe timpul cât o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal; legea are în vedere atât împrejurările neprevăzute, care constituie cazuri fortuite (ex., un cutremur de pământ, o catastrofa) cât şi cele irezistibile, de neînlăturat, care reprezintă cazuri de forţă majoră (ex. o inundaţie, epidemie, starea de război)' care împiedică organele judiciare să-şi desfăşoare activitatea normală şi să facă acte de întrerupere a prescripţiei extinctive.
De reţinut că aceste cauze de suspendare au caracter legal şi limitativ, neputând fi extinse prin analogie.
Efectele suspendării prescripţiei.
Pe întreaga durată a cauzei de suspendare, cursul prescripţiei este oprit, iar după încetarea cauzei de suspendare prescripţia îşi reia cursul
socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare (art. 128 alin. 3 C. pen.). Dacă au avut loc mai multe suspendări, în cursul aceluiaşi termen de prescripţie, durata fiecărei suspendări este scoasă din calcul, considerându-se câştigate prescripţiei finale numai intervalele de timp de dinaintea apariţiei fiecărei cauze de suspendare. Suspendarea prescripţiei operează de iure, iar nu în temeiul unui act al organului judiciar \
C. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI
Definiţie şi justificare
a) Definiţie. întreruperea prescripţiei răspunderii penale constă în ştergerea prescripţiei scurse până la apariţia cauzei anume prevăzute de lege şi începerea unui nou termen de prescripţie.
b) Justificare. Pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă nestingherit, să nu intervină anumite acte sau activităţi judiciare care ar readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care justifică, prin aceasta, înlăturarea prescripţiei extinctive amânând sau întârziind efectele acesteia.
Cauzele de întrerupere.
Cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe, conform art. 123 alin. 1 C. pen., prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
Sunt socotite astfel de acte: punerea în mişcare a acţiunii penale, comunicarea faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, arestarea preventivă, efectuarea
percheziţiei domiciliare sau corporale, audierea şi luarea de declaraţii învinuitului, prezentarea materialului de urmărire penală, iar în timpul judecăţii citarea inculpatului, ascultarea inculpatului, rezolvarea unor cereri sau excepţii ridicate de inculpat ori comunicate acestuia, comunicarea dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţă etc.
Toate aceste acte de procedură întrerup cursul prescripţiei fiindcă aduc în atenţia opiniei publice pe infractor şi ecoul infracţiunii săvârşite de acesta, împiedicând ştergerea acesteia din conştiinţa publică.
De reţinut însă că aceste cauze au caracter legal şi limitativ, în sensul că ele nu pot fi extinse prin analogie. în consecinţă, comiterea unei noi infracţiuni nu întrerupe cursul prescripţiei acţiunii publice privitoare la infracţiunea comisă anterior’.
Efectele întreruperii prescripţiei.
După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie (art. 123 alin. 2 C. pen.). Rezultă că efectul întreruperii prescripţiei răspunderii penale constă, ca şi în dreptul comun, în ştergerea timpului scurs anterior actului întreruptiv şi începerea unui nou termen de prescripţie, însă, spre deosebire de Decretul nr. 167/1958 (art. 17 alin. 3), efectul întreruptiv nu este provizoriu şi condiţionat de existenţa unei hotărâri de condamnare rămase definitivă.
Aşadar, întreruperea cursului termenului de prescripţie se produce instantaneu, ope legis, pe data efectuării unui act de procedură care trebuie, potrivit legii, comunicat învinuitului sau inculpatului, astfel încât dacă în cursul procesului se îndeplinesc succesiv, de ex. la fiecare termen de judecată, mai multe acte de procedură dintre cele prevăzute de art. 123 C. pen., însemnează că se produc tot atâtea întreruperi ale cursului prescripţiei şi curgerea unor noi termene de prescripţie. Desigur, numărul întreruperilor nu este infinit, ci este limitat, cum am văzut, de prescripţia specială prevăzută de art. 124 C. pen. {supra, nr. 554).
In caz de participaţie, întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre participanţi, produce efecte faţă de toţi participanţii (art. 123 alin. 3 C. pen.), fiindcă întreruperea priveşte fapta săvârşită şi, deci, produce efecte in rem, iar nu in personam.
De asemenea, se mai consideră că atunci când „infracţiunile sunt conexe în sensul că una dintre ele a înlesnit sau servit la comiterea celeilalte, întreruperea prescripţiunei acţiunii publice faţă de infracţiunea din urmă atrage şi întreruperea prescripţiunei faţă de cea dintâi”’.
In schimb, în caz de „cumul (concurs - n.n.) de infracţiuni comise de acelaşi sau aceiaşi infractori, întreruperea prescripţiunei faţă de una din aceste infracţiuni nu are efectul de a întrerupe şi prescripţiunea acţiunii publice privitoare la celelalte infracţiuni”.
D. CALCULUL PRESCRIPŢIEI
Reguli de calcul.
Ca orice termene prevăzute de legea penală, termenele de prescripţie se calculează în conformitate cu prevederile art. 154 C. pen.
în consecinţă, la calcularea timpului, ziua se socoteşte de 24 de ore şi săptămâna de 7 zile. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Se aplică, aşadar, sistemul intermediar de calcul, în care ziua de la care prescripţia începe să curgă (dies a quo) intră în calcul, însă ziua în care aceasta se împlineşte nu intră în calcul (dies ad quem non computatur in termino), soluţie diametral opusă celei prevăzute de art. 1887 C. civ.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Prescripţia răspunderii penale
