Întreruperea prescripţiei extinctive în noul Cod Civil
| Comentarii |
|
întreruperea prescripţiei extinctive în Noul Cod Civil, 1. Cauzele de întrerupere A. Reglementare şi caracterizare generală B. Analiza cauzelor de întrerupere a prescripţiei 2. Efectele întreruperii prescripţiei
1. Cauzele de întrerupere
A. REGLEMENTARE Şl CARACTERIZARE GENERALĂ
638. Sedes materiae. Aceste cauze sunt reglementate la art. 2.537 NCC care enumeră cazurile generale de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiune stabilind şi condiţiile de aplicare a acestora, astfel:
„Prescripţia se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege”.
639. Caractere juridice. în primul rând, este de remarcat că, spre deosebire de Decretul nr. 167/1958, reglementarea mai sus citată este mai complexă, Noul cod civil consacrând şi cazuri noi de întrerupere a prescripţiei, precum invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie şi punerea în întârziere a debitorului.
Cât priveşte caracterele sau trăsăturile juridice ale tuturor acestor cazuri, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, aceste cauze se caracterizează prin următoarele trăsături principale:
i) sunt legale (cf. art. 2.515 alin. 3 privind „modificarea”, deci nu suprimarea, prin voinţa părţilor, a cauzelor legale de întrerupere a cursului prescripţiei);
ii) sunt limitative;
iii) produc efecte de drept (ope legis), iar nu ope iudicii şi nici ope exceptionis.
B. ANALIZA CAUZELOR DE ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI
640. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie. în afară de pct. 1 al art. 2.537, care consacră recunoaşterea ca prima cauză întreruptivă care provine de la cel în folosul căruia curge prescripţia, trebuie avut în vedere şi art. 2.538 care se ocupă de formele şi condiţiile recunoaşterii. într-adevăr, având în vedere că recunoaşterea semnifică părăsirea de către subiectul pasiv a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ, pentru ca recunoaşterea să aibă efect întreruptiv trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă şi, bineînţeles, făcută în termenul de prescripţie (v., pentru detalii, supra, nr. 238), indiferent dacă este expresă ori, după caz, tacită.
Recunoaşterea se poate face, de regulă, unilateral, dar poate fi făcută şi pe cale convenţională (de ex., prin convenţia de eşalonare a datoriei ori de acordare de către creditor a unui termen de graţie).
Cât priveşte recunoaşterea tacită ori implicită, aceasta rezultă, în primul rând, dintr-un „act voluntar de executare” (evident parţială) a prestaţiei datorate (art. 2.537 pct. 1 şi art. 2.538 alin. 2, teza a doua), dar şi din alte acte sau manifestări neechivoce ce atestă confirmarea dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, precum achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată, constituirea unei garanţii şi altele asemenea. De asemenea, zice art. 2.538 alin. 3, poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit (de ex., ex-cumpărătorul) la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte (de ex., ex-vânzătorul) cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.
641. Cererea de chemare în judecată sau arbitrală. a) Forme şi cazuri asimilate. Conform art. 2.538 pct. 2 şi 3, coroborate cu art. 2.539, prescripţia este întreruptă prin
orice cerere de chemare în judecată ori arbitrală, indiferent dacă este formulată sub forma unei cereri introductive de instanţă, incidentală (cerere reconvenţională, de intervenţie etc.) sau accesorie, făcută în instanţa civilă ori penală (constituirea de parte civilă), în cadrul etapei judecăţii sau a executării silite (colective ori individuale), prin care titularul dreptului la acţiune solicită condamnarea pârâtului, şi chiar atunci când invocarea dreptului a cărui acţiune se prescrie este făcută pe cale de excepţie.
Mai mult, în materie penală, atunci când despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe prescripţia, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă de către partea vătămată (art. 2.537 pct. 3, teza a doua).
b) Condiţii. Pentru a produce efectul întreruptiv cererea în justiţie ori arbitrală, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (v., pentru amănunte, supra, nr. 240), trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
i) să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, chiar dacă acestea n-ar fi competente ori cererea ar fi nulă pentru lipsă de formă (art. 2.539 alin. 1);
ii) să privească fondid dreptului sau cel puţin să tindă la recunoaşterea ori conservarea lui (prin luarea unor măsuri urgente pe cale preşedinţială, înfiinţarea unui sechestru asigurător etc.);
iii) să fie serioasă (adică făcută cu scopul de a fi admisă); renunţarea ori perimarea cererii, precum şi neexecutarea hotărârii de condamnare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii, respectiv lipsa de stăruinţă ori de convingere în sensul realizării dreptului dedus judecăţii (art. 2.539 alin. 2 şi 3);
iv) să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat; respingerea sau anularea cererii dovedeşte, în schimb, neîndeplinirea condiţiei, respectiv fie lipsa de temeinicie a pretenţiei, fie formularea unei cereri nule, anulabile sau inadmisibile.
De reţinut că, în cazul respingerii sau anulării cererii - în ambele cazuri pentru motive formale - iar de fond dacă reclamantul, în termen de şase luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2.539 alin. 2, teza a doua). Această soluţie dovedeşte preocuparea legiuitorului de a asigura o protecţie concretă şi efectivă titularului dreptului la acţiune, în sensul de a-1 scuti de riscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale,
procedurale, a cererii în justiţie, iar nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii. Prin urmare, formularea unei cereri premature, nulă sau anulabilă, insuficient timbrată, introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pentru a sta în judecată etc. este un motiv care nu se constituie în cauză absolută de suprimare a efectului întreruptiv al prescripţiei decât dacă o nouă cerere, regulat introdusă şi admisă pe fond, nu este introdusă în 6 luni de la data când prima hotărâre de respingere sau de anulare a rămas definitivă.
642. Punerea în întârziere. Această cauză de întrerupere este nouă, nefiind cunoscută până în prezent în dreptul nostru2>. Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiţionată de introducerea cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere’, pentru a nu da posibilitate creditorului să abuzeze de acest caz ori doar să şicaneze pe debitor, fară a avea intenţia de a-1 acţiona injustiţie. în caz contrar, întreruperea prescripţiei este socotită neavenită.
2. Efectele întreruperii prescripţiei
643. Sedes materiae. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite de art. 2.541 NCC, în termeni similari art. 17 din Decretul nr. 167/1958, dar mult mai amănunţiţi, şi anume:
„(1) întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.
(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
(3) Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.
(3) In cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.
(4) Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.
(5) în cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea”.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2.542 NCC referitoare la beneficiul întreruperii prescripţiei (i.e. întinderea efectului întreruptiv):
„(1) Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(2) Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii”.
In schimb, similar cu art. 2.536 din materia suspendării, „întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora” (art. 2.543).
644. Caracterizare, a) Conţinutul efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art. 2.541, întreruperea cursului prescripţiei extinctive constă în înlăturarea, ştergerea prescripţiei scurse anterior datei când a avut loc întreruperea, urmată de începerea unei noi prescripţii.
De reţinut că, în ceea ce priveşte felul (natura) noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat întreruperea, aceasta depinde, conform alin. 3 şi 4 ale art. 2.541, de însăşi cauza de întrerupere :
- dacă întreruperea s-a produs prin efectul recunoaşterii, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie (aşa-zisa „prescripţie a dreptului la acţiune în sens material”, în terminologia elaborată în lumina D. nr. 167/1958);
- dacă întreruperea s-a produs prin efectul cererii în justiţie, inclusiv al punerii în întârziere, deoarece aceasta trebuie urmată de formularea unei cereri de chemare în judecată pentru a opera efectul întreruptiv, va începe să curgă o nouă prescripţie având însă un alt obiect, şi anume prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (aşa-numita „prescripţie a dreptului de a cere executarea silită”, conform terminologiei elaborate în bazaD. nr. 167/1958);
- dacă întreruperea s-a produs prin constituirea de parte civilă în procesul penal ori prin efectul începerii urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 2.537 pct. 3, iar inculpatul nu a fot condamnat la despăgubiri civile ori la repararea, în alt mod, a prejudiciului cauzat, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie (iar nu prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, deoarece partea civilă nu a obţinut încă vreun titlu executoriu).
Totodată, mai este de observat că, în funcţie de cauza de întrerupere, şi durata noii prescripţii poate fi alta, deoarece, spre deosebire de întreruperea prescripţiei prin recunoaştere, când va curge, invariabil, o nouă prescripţie de aceeaşi întindere (3 ani, 1 an, 6 luni etc.), în cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată, este posibilă şi o intervertire a termenului de prescripţie iniţial, ori de câte ori termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este altul decât termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea condamnatorie (de regulă, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este de 3 ani, cu excepţia titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, când termenul de prescripţie este mai lung, de 10 ani; v., în acest sens, art. 405 alin. 1 C. pr. civ.; cf. art. 682 alin. 1 Proiectul NCP 2009).
Menţionăm, în final, că, indiferent de obiectul noii prescripţii, în toate cazurile este vorba de o prescripţie de drept civil: prescripţia dreptului material la acţiune. Aceasta, întrucât atât dreptul, la acţiunea condamnatorie, cât şi dreptul la acţiunea executorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la acţiune, iar nu ale unui drept procesual la acţiune (cu privire la natura juridică şi corelaţia dintre „dreptul la acţiune în sens material” şi „dreptul de a cere executarea silită”, v. supra, nr. 346 şi urm.).
b) Data începutului noii prescripţii. Această chestiune depinde tot de felul cauzei de întrerupere. Astfel, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 2.541 alin. 3-6 mai sus citate, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc, de regulă, instantaneu, respectiv chiar pe data când recunoaşterea a fost făcută (cu excepţia cazului când recunoaşterea ar îmbrăca o formă continuă sau continuată, ca în ipoteza prevăzută de alin 3 alin. art. 2.538), în cazul întreruperii prescripţiei printr-o cerere în justiţie (şi în cazurile asimilate), noua prescripţie începe să curgă nu de la data formulării cererii de chemare în judecată, ci de la o dată ulterioară, şi anume:
— din ziua când hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare (art. 2.541 alin. 3);
— din ziua în care există posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a celei de urmărire silită pornită de alţi creditori;
— din ziua comunicării ordonanţei procurorului ori a hotărârii instanţei penale, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin constituirea de parte civilă în procesul penal, potrivit art. 2.537 pct. 3, teza I, iar urmărirea ori acţiunea penală a încetat fără ca inculpatul să fi fost condamnat (art. 2.541 alin. 6, teza I);
— din ziua când a fost ori trebuia cunoscută hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea ex officio (art. 2.540 alin. 6, teza a doua).
în sfârşit, mai trebuie reţinut că, dacă întreruperea prescripţiei prin recunoaştere este definitivă şi necondiţională, întreruperea prescripţiei prin cererea de chemare în judecată ori arbitrală (stricto sensu) este provizorie şi condiţională, deoarece ea depinde, pe de o parte, cum am văzut {supra, nr. 244), de admiterea în fond a acţiunii, iar pe de altă parte, şi de punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ori arbitrale de condamnare, în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executare silită. Aceasta, întrucât prescripţia „nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită” (art. 2.539 alin. 3, teza I), ceea ce însemnează că, în acest caz, poate fi formulată o nouă cerere în justiţie numai dacă termenul de prescripţie iniţial nu s-a împlinit încă (de ex., era mai lung decât cel prevăzut pentru dreptul de a obţine executarea silită). în cazul în care termenul de prescripţie nu s-a împlinit, în noul proces hotărârea judecătorească sau arbitrală va putea servi doar ca mijloc de probă, iar nu şi ca act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, deoarece aceasta se pierde odată cu puterea executorie; (cf. art. 2.539 alin. 3, teza a doua; art. 682 alin. 3 Proiectul NCP 2009).
c) întinderea efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art. 2542 NCC, precitat, întreruperea produce efecte relative, în sensul că efectele întreruperii prescripţiei profită doar celui de la care emană actul întreruptiv (cererea de chemare în judecată, actul de punere în întârziere etc.) şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
De asemenea, în cazul recunoaşterii dreptului, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.
Totuşi, în cazul obligaţiilor indivizibile sau solidare, efectele întreruperii prescripţiei se extind, în principiu, şi la ceilalţi cocreditori ori codebitori (art. 1.433 alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1449), iar în cazul garanţiilor personale, spre deosebire de soluţia actuală - parţial diferită - prevăzută de art. 1873 C. civ. (1864), întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora (art. 2.543).
