Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
| Comentarii |
|
condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară. în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii [art. 223 alin. (1) C. proc. pen.]:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol. lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (2) C. proc. pen.].
O altă condiţie este şi aceea ca. înainte de luarea măsurii arestării preventive, inculpatul să fi fost ascultat de către organul competent, în prezenţa avocatului ales
sau din oficiu. Această din urmă condiţie se consideră îndeplinită, chiar dacă inculpatul nu va fi în faţa organului de anchetă, în următoarele situaţii:
- când lipseşte nejustificat,
- când este dispărut,
- se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată:
- din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului.
în practică, luarea, prelungirea şi menţinerea arestării preventive au la bază o serie de considerente bazate pe dispoziţiile legale menţionate mai sus. în primul rând, trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea propunerii procurorului. Astfel, potrivit art. 202 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, orice măsură preventivă trebuie sâ fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. De asemenea, trebuie constatată una dintre situaţiile enunţate de dispoziţiile art. 223 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., indicate mai sus.
La stabilirea măsurii preventive ce urmează a fi aplicată judecătorul de drepturi şi libertăţi mai are în vedere scopul măsurilor preventive, astfel cum este reglementat în prevederile art. 202 C. proc. pen., respectiv buna desfăşurare a procesului penal, precum şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.
Interpretând noţiunea de „suspiciune rezonabilă’, în jurisprudenţa sa constantă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ea nu presupune, la momentul arestării, necesitatea existenţei unui probatoriu amplu, similar cu cel necesar pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzaţie. De asemenea, instanţa de la Strasbourg a evidenţiat că art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente încă din momentul arestării, având în vedere că rolul acestei măsuri este şi acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Aşadar, nu este necesar ca în acest stadiu să fie probată vinovăţia unei persoane, acesta fiind scopul ulterior al urmăririi penale*’).
Dacă suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea faptei penale de către inculpat a fost îndeplinită, se va analiza dacă prin săvârşirea presupusei fapte de care inculpat s-au produs o tulburare socială şi un pericol social concret şi. astfel, lăsarea inculpatului în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică, socială. La analiza stării de pericol pentru ordinea publică a fost avută în vedere gravitatea sporită a faptei imputate inculpatului, aptă să producă un impact deosebit asupra opiniei publice. în acelaşi timp, aşa cum s-a stabilit şi în doctrină, pericolul pentru ordinea publică constă şi în sentimentul de nesiguranţă, de oprobiu în rândul colectivităţii şi de neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, generate de rezonanţa socială negativă a faptului că inculpatul, asupra căruia planează acuzaţia comiterii unei infracţiuni atât de grave, este cercetat în stare de libertate. Reacţia autorităţilor judiciare trebuie să fie exigentă, pentru a da un semnal societăţii civile în sensul că astfel de manifestări nu pot rămâne fără urmări.
Măsura trebuie să fie oportună şi necesară şi din perspectiva dispoziţiilor art. 202 C. proc. pen., pentru a se putea finaliza cât mai rapid cercetările penale, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele ei - inclusiv pentru a se verifica apărările inculpatului. în aceste condiţii, în vederea audierii tuturor martorilor, pentru administrarea tuturor mijloacelor de probă considerate utile şi necesare, măsura arestării preventive a inculpatului la acest moment apare ca fiind cea mai potrivită.
Şi în raport de prevederile art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a crede în posibilitatea săvârşirii de noi infracţiuni, fiind necesare astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal, iar din actele dosarului - cu referire în principal la circumstanţele personale şi reale ale cauzei - rezultă că este îndeplinită această condiţie necesară detenţiei preventive a inculpatului.
Aşa cum a statuat în mod constant Curtea Europeană, măsura arestării preventive este o măsură excepţională, astfel încât luarea şi menţinerea ei trebuie dispuse doar în cazuri temeinic justificate. Ea este necesară pentru a preveni riscul săvârşirii unor noi infracţiuni, o eventuală punere în libertate a inculpatului putând tulbura în mod real opinia publică, faţă de natura şi modalitatea de comitere a faptei, luarea unei măsuri mai puţin restrictive nefiind de natură a proteja societatea.
în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit patru motive principale acceptabile pentru deţinerea unei persoane până la pronunţarea hotărârii atunci când acea persoană este bănuită că a săvârşit o infracţiune: când există riscul că acuzatul nu se va prezenta pentru a fi judecat; când există riscul că acuzatul, în caz că este eliberat, va întreprinde măsuri care ar prejudicia administrarea justiţiei; fie va comite alte infracţiuni; fie va cauza dezordine publică. Pericolul ca un acuzat să se eschiveze nu poate fi evaluat numai în baza severităţii sentinţei pe care o riscă. El trebuie evaluat cu referire la un număr de alţi factori relevanţi, care pot fie să confirme existenţa unui pericol de eschivare, fie să facă să pară atât de nesemnificativ, încât să nu poată justifica detenţia în cursul proceduri. Riscul de eschivare trebuie să fie evaluat în contextul factorilor care au legătură cu caracterul persoanei, valorile sale morale, locuinţa sa, ocupaţia sa, bunurile sale, legăturile familiale şi toate tipurile de legături cu statul în care el este implicat. Riscul aplicării unei sancţiuni severe şi temeinicia probelor pot fi relevante, dar nu sunt. prin ele însele, decisive, iar posibilitatea obţinerii garanţiilor ar putea fi folosită pentru a compensa orice risc. Pericolul ca persoana acuzată să influenţeze buna desfăşurare a procedurilor nu poate fi invocat in abstracto. ci trebuie să fie susţinut prin probe bazate pe fapte.
De fapt, practica judiciară a consacrat ideea că doar unul dintre motive trebuie să existe pentru a justifica măsura arestului preventiv, chiar şi în cazul în care este o situaţie de excepţie, şi nu o regulă, iar măsura preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei.
