Conținutul raportului juridic
| Comentarii |
|
conținutul raportului juridic, raportul juridic este format din drepturile și obligațiile subiectelor de drept.
Dreptul subiectiv este facultatea subiectului unui raport juridic de a acționa într-un anumit fel, de a pretinde o atitudine corespunzătoare celuilalt subiect de drept, iar, în caz de nevoie, de a recurge la sprijinul forței publice pentru realizarea dreptului său. Dreptul subiectiv ia naștere prin realizarea dreptului obiectiv în cadrul unui raport juridic. Au calitatea de drepturi subiective numai acele prerogative ale indivizilor care le sunt recunoscute prin lege și care pot fi valorificate numai în societate și prin societate.
Drepturile subiective pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii.
în funcție de proveniența lor, drepturile se împart în:
a. drepturi fundamentale;
b. drepturi care derivă din prezența individului în viața socială;
c. drepturi care derivă din voința exprimată a indivizilor.
Potrivit criteriului opozabilității lor, distingem între:
a. drepturi absolute, adică acele drepturi cărora le corespunde obligația tuturor subiecților de drept de a le respecta;
b. drepturi relative, care presupun că numai unui anumit subiect de drept sau anumitor subiecți de drept (determinați sau determinabili) le este opozabil, adică sunt ținuți a-l respecta.
După natura conținutului drepturilor, acestea se împart în:
a. drepturi nepatrimoniale, respectiv acele drepturi al căror conținut nu poate fi exprimat în bani. Aceste drepturi pot fi:
> drepturi care privesc existența și integritatea fizică sau morală ale persoanei;
> drepturi care privesc identificarea persoanei;
> drepturi decurgând din creația intelectuală (cu condiția să nu aibă un conținut pecuniar, când ar fi patrimoniale);
b. drepturi patrimoniale, adică acele drepturi al căror conținut are o valoare pecuniară, care, la rândul lor, pot fi:
> drepturi reale, care reprezintă drepturile în temeiul cărora titularul lor își exercită prerogativele asupra unui lucru în mod direct și nemijlocit, fără concursul altei persoane;
> drepturi de creanță, care sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
în funcție de criteriul corelației dintre drepturi, acestea pot fi:
a. drepturi principale, adică acele drepturi care au o existență de sine stătătoare, nedepinzând de vreun alt drept;
b. drepturi accesorii, care sunt drepturile a căror existență este strâns legată de un alt drept, acesta din urmă având calitatea de drept principal.
După gradul de certitudine oferit titularului dreptului, drepturile se clasifică în:
a. drepturi pure și simple, respectiv drepturile a căror existență și exercitare nu depind de vreo împrejurare viitoare, conferind astfel certitudine maximă titularului lor;
b. drepturi afectate de modalități, adică drepturile a căror existență sau exercitare depind de o împrejurare viitoare, aceasta putând fi una dintre modalitățile actului juridic, și anume termenul, condiția sau sarcina.
Obligația juridică reprezintă îndatorirea pe care un subiect al raportului juridic o are față de celălalt subiect al raportului juridic, presupunând din partea subiectului pasiv un anumit comportament, constând în a da, a face sau a nu face ceva, conduită ce poate fi impusă prin forța coercitivă a statului. Astfel cum chiar din definiția obligației juridice rezultă, acestea pot fi obligații de tip activ, ce impun de obicei subiectului pasiv să dea sau să facă, în timp ce obligațiile de tip pasiv presupun o abstențiune, respectiv să nu facă ceva subiectul pasiv.
Pentru a înțelege în mod complet și corect conținutul raportului juridic, trebuie avut în vedere faptul că între drepturi și obligații există o legătură indisolubilă, respectiv un drept nu poate avea o existență concretă fără ca unui anumit subiect de drept să-i revină obligația corespunzătoare. Prin urmare, drepturile și obligațiile sunt strâns legate între ele.
