Dreptul Uniunii Europene
| Comentarii |
|
Dreptul Uniunii Europene, este ansamblul normelor juridice prin care se consacră structurile, rolul și funcțiile instituțiilor europene, precum și raportul acestora cu instituțiile naționale, în îndeplinirea obiectivelor de progres și dezvoltare ale popoarelor continentului.
Într-o altă definiție din literatura juridică, „dreptul comunitar reprezintă ansamblul normelor juridice care impun statelor membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor pe care Comunitățile Europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de Instituții, obiectul lor fiind Comunitățile și exercitarea competențelor lor. Ca atare, dreptul comunitar este un drept supranațional care, în toate situațiile, are întâietate față de dreptul național al fiecărei țări membre”.
Potrivit opiniei autorilor I. Jinga și A. Popescu, „Instituind o Comunitate Europeană pe durată nedeterminată, dotată cu insti
tuții proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate juridică și cu puteri reale, izvorâte dintr-o limitare de competențe sau dintr-un transfer de atribuții ale statelor membre către Comunitate, acestea și-au limitat drepturile lor suverane, creând un drept special, aplicabil cetățenilor proprii și lor însele. Acest drept propriu se numește «Drept comunitar»”.
Autorul G. Fabian definește dreptul Uniunii Europene ca fiind totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept autonomă și supranațională, care au o valabilitate unitară în și între toate statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului național, față de care au prioritate și care, în marea lor majoritate, sunt de aplicabilitate directă.
Recunoscând existența și autonomia ordinii juridice a Uniunii Europene, prof. M. Voicu subliniază caracterele acestei ordini juridice, și anume: unitatea, originalitatea, caracterul său supra-național și distinct față de ordinea juridică națională. Acceptând existența unei diferențieri între Uniunii Europene general și cel instituțional, se subliniază faptul că dacă dreptul Uniunii Europene în ansamblul său vizează formele și modalitățile juridice prin care se înfăptuiește colaborarea statelor membre ale Uniunii Europene, dreptul instituțional comunitar are un obiect circumstanțial, referindu-se numai la modalitățile și formele ce țin de structura instituțiilor comunitare.
Integrarea europeană este un „proces prin care țările membre ale Uniunii Europene înțeleg să-și transfere, în mod progresiv, de la nivel național la nivel supranațional, o serie de competențe ce țin de resortul suveranității naționale, acceptând să le exercite în comun și cooperând în domeniile respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură politică, economică, socială și culturală ce vizează progresul și dezvoltarea acestor state”.
Uniunea Europeană a avut ca principal țel sfârșitul definitiv al marelui număr de războaie sângeroase care au sfâșiat efectiv Europa. Prin anii ’50 un număr de state europene încep un proces de unificare politico-economică, fapt consemnat prin încheierea celor trei tratate originare. Cele șase state fondatoare sunt: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
Anii ’70 reprezintă anii în care apare și primul val de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, în 1973, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie aderă la Uniunea Europeană, urmate apoi de Grecia în 1981, de Spania și Portugalia în 1986, de Austria, Finlanda și Suedia în 1995, de Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia și Slovacia, Malta și Cipru în 2004, de România și Bulgaria în 2007. Extinderea Uniunii Europene a continuat în 2013 cu Croația. Alte state au statut de țări candidat, și anume: Islanda, Macedonia, Muntenegru și Turcia.
în prima etapă a Uniunii Europene s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul izbucnirii unui conflict. De atunci, Uniunea a evoluat mult, transformându-se într-o piață unică imensă, cu o monedă comună, euro. Ceea ce a început ca o uniune strict economică a devenit treptat o entitate cu activități în nenumărate domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu.
Cele patru libertăți consacrate la nivelul comunităților, inițial, și, ulterior, la nivelul Uniunii Europene sunt:
> Libera circulație a mărfurilor „dintr-un stat membru în alt stat membru, care presupune armonizarea sistemelor de taxe vamale și reglementări comune în domeniile sănătății, protecției consumatorilor și protecției mediului, la care se adaugă eliminarea tuturor obstacolelor în calea schimburilor comerciale”;
> Libera circulație a persoanelor, conform căreia „Lucrătorii salariați, precum și cei independenți din statele membre ale UE au dreptul de a se stabili și lucra în oricare alt stat membru decât cel ai cărui cetățeni sunt, beneficiind de avantajele sociale ale țării de reședință în aceleași condiții ca și resortisanții acelei țări, fără nicio discriminare bazată pe naționalitate”;
> Libera circulație a serviciilor, „permite cetățenilor Uniunii Europene să efectueze prestații dincolo de frontierele propriei țări, fără nicio restricție fondată pe naționalitate, prin prestări de servicii înțelegând orice prestație de acest gen furnizată în cadrul unei activități profesionale independente";
> Libera circulație a capitalurilor, adică „mișcarea capitalurilor între țări ale căror monede naționale sunt diferite".
Potrivit autorilor C. Voicu și A.C. Voicu, Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca „federație de state-națiuni”, în sensul unei structuri suprastatale care presupune conservarea statului național membru, iar funcționarea sa se întemeiază pe principiul egalității cetățenilor săi și pe principiul democrației reprezentative. Relativ la această opinie ne exprimăm rezerva, deoarece federațiile de state presupun fuziunea statelor componente într-o structură statală organizată de o asemenea manieră încât exercită atributele suveranității atât pe plan intern, cât și extern.
Uniunea Europeană nu a atins stadiul de federație, deoarece nu are încă competențele obișnuite ale unei federații: politica externă și de apărare. în schimb, prin faptul că are propria monedă, Uniunea a depășit stadiul de confederație, prin sistemul său instituțional și, în special, prin posibilitatea luării deciziilor cu majoritate de voturi, prin prezența unei Adunări alese de către cetățenii europeni și, mai ales, prin raporturile directe pe care le întreține cu cetățenii statelor membre. Pe de altă parte, ea prezintă caracteristicile unui stat federal (împărțirea competențelor, aceleași interese, alegerea unei Adunări), însă diferă foarte mult de acesta. Spre deosebire de statul federal, Uniunea nu deține competența generală sau puterea de a determina repartizarea competențelor între ea și statele membre.
Referitor la această problematică, s-a reținut că Uniunea Europeană are atât trăsături federale, cât și trăsături confederale și trăsături proprii.
Astfel, Uniunea Europeană are următoarele trăsături federale:
• Parlamentul este ales prin sufragiu general, la nivelul tuturor țărilor membre, și are largi competențe bugetare și legislative;
• Curtea de Justiție are competență în materia conflictelor între statele membre;
• Legislația Uniunii Europene are prioritate în fața legislației naționale;
• Există cetățenia europeană, care se adaugă, dar nu înlocuiește cetățenia statului membru.
Uniunea Europeană are următoarele trăsături confederale:
• Statele membre au competență asupra dreptului tratatelor;
• Uniunea Europeană are doar competență de atribuire;
• Domeniile vitale (cu excepția monedei) țin de competența statelor sau se stabilesc prin proceduri interguvernamentale.
Originalitatea construcției comunitare se bazează și pe un model propriu, bazat pe metoda comunitară, cu anumite particularități:
• Comisia europeană nu este un guvern;
• Sistemul votului calificat din Consiliul Uniunii Europene presupune existența unei majorități și a unei minorități;
• Parlamentul European, deși dispune de largi competențe legislative și bugetare, trebuie să colaboreze cu Comisia și cu Consiliul.
Trebuie precizat faptul că Uniunea își întemeiază existența pe Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Practic, Uniunea se substituie Comunității Europene și îi succede acesteia, dobândind personalitate juridică, potrivit art. 47 TUE.
în literatura de specialitate s-a afirmat că Uniunea europeană nu poate fi asimilată organizațiilor internaționale obișnuite, de tip clasic. Independența instituțiilor lor în raport cu statele, instituționalizarea creării și aplicării dreptului și, mai ales, relațiile directe cu particularii, prin efectul direct oferit actului normativ comunitar, le deosebește de orice altă organizație internațională.
Din această perspectivă, Uniunea Europeană apare ca un subiect de drept internațional, respectiv o organizație internațională interguvernamentală cu caracter atipic. Astfel, la nivelul Uniunii Europene pot fi identificate toate elementele constitutive impuse organizațiilor internaționale, și anume: la respectiva asociere trebuie să participe statele în calitate de părți contractante, actul constitutiv al organizației trebuie să reflecte acordul de voință al statelor membre fondatoare, asocierea statelor în organizații internaționale presupune urmărirea unor obiective și scopuri comune, organizația internațională trebuie să aibă o structură instituțională proprie, asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească și să se desfășoare în baza normelor de drept internațional, să aibă personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre și, fiind creată pe baza acordului de voință al statelor, organizația dobândește autonomie funcțională, ce o transformă într-un subiect aparte de drept internațional.
