Contractul ca izvor de obligaţii
| Comentarii |
|
contractul ca izvor de obligaţii, regulile comune instituţiei sunt date de teoria generală a contractului, domeniu abstract, cu rol principal în formularea conceptelor fundamentale.
Concret, contractul se regăseşte, numai în formele sale particulare, ale „contractelor speciale" (de exemplu, vânzarea, locaţiunea, împrumutul, mandatul etc.).
Contractul este „acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic" (art. 1166 Noul Cod Civil).
în dreptul modern al contractelor, voinţa are un rol esenţial, fiind fundamentul actului juridic. Voinţele individuale sunt cele care dau naştere obligaţiilor necesare satisfacerii nevoilor contractanţilor.
Voinţele concordante nu sunt însă autonome; ele trebuie raportate la respectul cuvenit faţă de lege. Astfel, limitarea libertăţii de a contracta dă dreptul persoanelor să încheie orice contracte, dar numoi în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
Limitele legale contractuale au în vedere respectarea ordinii publice. Noţiunea de ordine publică se compune din: ordinea politică, morală, socială şi economică.
în principiu, acordul de voinţe realizat cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege transformă simpla înţelegere dintre persoane în forma sa calificată, contractul.
Momentul încheierii contractului corespunde momentului realizării acordului de voinţe. încheierea contractului marchează transformarea simplului acord de voinţe în forma sa juridică, producătoare de obligaţii. Astfel, momentul încheierii contractului desemnează momentul naşterii (existenţei) contractului.
Din momentul încheierii sale, contractul produce efecte juridice. Din acest moment, simplul angajament devine obligaţie, relaţia socială devine raport juridic, iar persoanele capătă calitatea de părţi contractante etc.
Contractul trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de lege, cunoscute drept „condiţii de validitate".
Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: „capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală". La acestea, de multe ori, legea mai cere şi „o anumită formă a contractului" (art. 1179 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1180 Noul Cod Civil, poate contracta „orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte" (capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor; orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu - art. 28 Noul Cod Civil).
Nu ou copocitote de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc. Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali (art. 43 alin. 1 Noul Cod Civil).
Elementul principal al contractului este „acordul de voinţe" (fiecare dintre părţi având propria sa voinţă).
Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1182 alin. 1 Noul Cod Civil).
în consecinţă, „oferta" şi „acceptarea" reprezintă cele două voinţe care, prin reunire (prin acord), determină direct formarea acordului de voinţe, adică a consimţământului părţilor.
Pentru îndeplinirea condiţiilor de validitate, consimţământul trebuie să fie valabil exprimat (art. 1179 alin. 1 pct. 2 Noul Cod Civil).
Consimţământul trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (adică să nu fie viciat) .
Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin doi sau smuls prin violenţă. De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune (art. 1206 Noul Cod Civil).
a). Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia (art. 1207 Noul Cod Civil).
b). dolul constă în manevrele frauduloase ale uneia dintre părţi pentru a determina cealaltă parte să încheie contractul.
c). Violenţa constă în temerea indusă unei persoane pentru a o determina să încheie un contract.
d). Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţii ce există în momentul încheierii contractului2.
Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale (art. 1225 Noul Cod Civil).
Obiectul contractului trebuie să fie „determinat şi licit" (art. 1179 alin. 1 pct. 3 Noul Cod Civil).
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art. 1235 Noul Cod Civil). Cauza se prezintă astfel, ca un proces psihologic, premergător acordului de voinţe, ce constă în raţiunea (motivul, mobilul, imboldul etc.) care determină părţile să încheie contractul.
Prin forma contractului (stricto sensu) se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Formalismul contractual se manifestă prin: forma ad validitatem, forma ad probationem şi forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor faţă de terţi.
Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1178 Noul Cod Civil). Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare (art. 1240 alin. 2 Noul Cod Civil).
Ca excepţie, pentru înscrierea în cartea funciara este ceruta întotdeauna forma autentica. Astfel, potrivit art. 1244 Noul Cod Civil, „trebuie să fie încheiate prin înscris autentic (...) convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară".
Forma ceruta pentru probarea (ad probationem) actului juridic constă în cerinţa întocmirii unui înscris. Forma scrisă este cerută pentru actele juridice civile „al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei" (art. 309 alin. 2 NCPC).
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este dată de formalităţile impuse pentru ca actul juridic să devină opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui.
Obiectul publicităţii îl formează „drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice ... în cazurile expres prevăzute de lege" (art. 18 alin. 1 Noul Cod Civil).
în cazul în care contractul a fost numai aparent încheiat, deşi nu îndeplinea condiţiile esenţiale de validitate prevăzute de art. 1179 Noul Cod Civil, sancţiunea aplicabilă este nulitatea.
Contractul lovit de nulitate este „considerat a nu fi fost niciodată încheiat" (art. 1254 alin. 1 Noul Cod Civil).
După criteriul interesului ocrotit, nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Nulitatea absolută sancţionează încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
Nulitatea relativă sancţionează încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular.
Contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare (art. 1261 alin. 2 Noul Cod Civil).
Nulitatea acoperită prin confirmare înseamnă validarea contractului (art. 1261 Noul Cod Civil).
Interpretarea contractului este operaţia juridică prin care se determină înţelesul clauzelor contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă (voinţa declarată în strânsă corelaţie cu voinţa internă, reală).
Regulile de interpretare a contractelor sunt prevăzute de art. 1266-1269 Noul cod civil „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor" (art. 1266 alin. 1 Noul Cod Civil).
Interpretarea este distinctă de calificarea juridică a contractului. Cu toate acestea, „în practică, prin legătura dintre ele, cele două operaţii sunt adesea confundate".
Colificoreo contractului este operaţiunea prin care se raportează un caz concret (act juridic, fapt juridic) la un concept abstract recunoscut de o autoritate normativă, în scopul aplicării regimului său juridic.
Efectele contractului. Din momentul încheierii, contractul îşi produce propriile consecinţe juridice, cunoscute şi ca „efectele contractului".
Prin încheierea contractului, părţile intră în raporturi juridice (obliga-ţionale).
Obligaţia civilă (lato sensu) este alcătuită din două laturi inseparabile: una activă (creditorul) şi alta pasivă (debitorul şi datoria ce-i incumbă).
Principiile obligativităţii şi relativităţii efectelor contractului (res inter alios acta).
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante" (art. 1270 alin. 1 Noul Cod Civil).
Părţile „sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei" (art. 1271 alin. 1 Noul Cod Civil).
Ca excepţie, potrivit teoriei impreviziunii, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, potrivit art. 1271 alin. 1 şi 2 Noul Cod Civil, instanţa poate sâ dispunâ:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Cele mai cunoscute excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt: promisiunea faptei altuia şi stipulaţia pentru altul.
Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este un contract prin care o persoană (debitorul) se obligă să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.
Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este un contract care conferă un drept unei persoane ce nu este nici parte.
Cesiunea contractului constă în cedarea către un terţ a locului pe care una dintre părţi îl ocupă în cadrul raportului juridic constituit, în timpul derulării contractului. De precizat că o parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta (art. 1315 alin. 1 Noul Cod Civil).
Pentru încheierea valabilă a cesiunii contractului se cere acordul părţii cedate (condiţie de validitate). Astfel, în raporturile de cesiune a contractului se disting trei subiecte: cedatul, cedentul şi cesionarul.
Cesiunea contractului poate fi totală sau parţială.
Contractul înceteazâ, „în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege" (art. 1321 Noul Cod Civil).
