Contractul de consumaţie
| Comentarii |
|
contractul de consumaţie, Natura juridică a „contractului de consumaţie". Principiile contractului de consumaţie. Formarea contractului de consumaţie. Consimţământul consumerist
Apariţia domeniului contractual de consumaţie a determinat şi noi reconsiderări în materia perfectării, executării şi încetării contractelor. De exemplu, caracteristic este că în cadrul formării contractului, etapa negocierii a fost, în principiu, exclusă (în domeniul comercial).
Dacă în plan economic noile forme contractuale şi-au dovedit eficienţa, în schimb ele au afectat negativ libertatea de voinţă a contractanţilor particulari (consumatorilor).
De exemplu, în activitatea lor, profesioniştii au adoptat diverse tehnici moderne care au permis comunicarea (şi contractarea) între absenţi. Acestea s-au adăugat tradiţionalei modalităţi de contractare prin corespondenţă, conturând o noţiune juridică inedită, şi anume, contractul la distanţă.
Achiziţionarea unor produse prin intermediul tehnicilor de comunicaţie la distanţă prezintă avantajul de a evita deplasarea, dar şi pe acela de a permite consumatorului să reflecteze înainte de a face o comandă.
Inconvenientele nu au fost excluse, fiindcă sunt legate de faptul că nu există un contact direct cu bunul pe care consumatorul doreşte să-l achiziţioneze sau posibilitatea de a verifica documentele ce-l însoţesc. Consumatorul nu poate cunoaşte decât informaţiile pe care comerciantul i le prezintă, ceea ce face ca, în această materie, conduita loială să joace un rol important.
Reamintim că, potrivit art. 1 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, obiectul reglementării îl constituie „raporturile juridice create între operatorii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, (...) asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii" (art. 1), recunoscându-se, implicit, că relaţiile dintre comercianţi şi consumatori sunt de factură contractuală1.
Adoptarea regulilor de mai sus este justificată de necesitatea manifestării unei voinţe libere şi în cunoştinţă de cauză din partea consumatorului şi egalităţii juridice între părţi la momentul încheierii contractului. Regimul juridic, special instituit, este aplicabil numai contractelor în care părţi sunt profesioniştii şi consumatorii.
în concluzie, contractul de consumaţie este identificat într-o modalitate generală, ca acel contract încheiat între comercianţi şi consumatori, dar şi prin menţionarea expresă a anumitor documente.
Rezultă că legeo nu defineşte contractul prin referire la voinţa părţilor, aşa cum face Codul civil. Astfel, scopul legii nu este de a defini contractul ca izvor de obligaţii, ci de a delimita domeniul de aplicare a unor reglementări legale.
Natura juridică a „contractului de consumaţie"
Prin reglementările speciale, contractul de consumaţie constituie subiect de dispută în literatura de specialitate, mai ales sub aspectul naturii sale juridice.
în acest context, în doctrină s-a pus întrebarea: este contractul de consumaţie o operaţiune juridica, aşa cum este înţeles contractul în dreptul civil sau este un concept nou?
Potrivit unei opinii contractul de consumaţie nu e decât o instituţie legalâ, un instrument juridic obiectiv, iar nu un acord de voinţe, în sensul dreptului civil.
Astfel, contractul de consumaţie nu poate avea o natură juridică proprie, în sensul dreptului privat, el fiind doar un instrument legal prin care se regularizează raporturile de dreptul consumaţiei, fără să ţină cont de conţinutul concret al raportului economic de consum.
Contractul de consumaţie nu e act juridic, ci „un regim juridic legal", aplicabil unor raporturi comerciale concrete. Astfel, contractul de consumaţie a fost conceput ca o instituţie juridică complet independentă de voinţa subiecţilor cărora li se adresează. Astfel, contractul de consumaţie este numai „o armătură normativă, care se va aplica ope legis unui contract concret".
Contractul de consumaţie nu se prezintă decât ca un instrument legal de supunere a unor operaţiuni juridice (concrete şi efectiv încheiate) unui anumit tip de regim juridic.
Nefiind o operaţiune juridică, contractul de consumaţie nu poate fi înţeles ca un contract special.
Ca „instituţie legală obiectivă", contractul de consumaţie nu impune un consimţământ în sensul însuşirii regulilor care îl definesc şi, deci, contractul de consumaţie nu poate avea o naturâ juridică, ci doar un conţinut legislativ, descriind obiectiv o instituţie aplicabilă unor subiecţi speciali, determinaţi automat prin aplicarea literei legii.
în concluzie, potrivit susţinerii de mai sus, „contractul de consumaţie" este total deosebit de tipul „clasic" al contractului izvor de obligaţii, fiind compus, de fapt, din două contracte distincte: un contract de fond (care poate fi o vânzare, un împrumut etc.) şi un „contract de consumaţie". De exemplu, „în caz de vindere (de consumaţie), aceasta va asculta de regimul juridic special al contractului de vânzare-cumpărare,
dar părţile vinderii vor fi ţinute să observe şi normele imperative ale dreptului consumaţiei"1.
într-o altă opinie, diferită, s-a susţinut că pentru identificarea naturii juridice a contractului de consumaţie trebuie plecat de la dispoziţiile art. 1177 C. civ., potrivit cărora „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod" (referitoare la contract, s.n.).
Din cele de mai sus, rezultă că, în concepţia noului Cod civil, „contractul de consumaţie" este, pe fond, un contract - rod al unei manifestări de voinţe (afectat însă unui regim juridic special).
în cauză, nu poate fi vorba nici de o nouă teorie generală, deoarece sintagma „contract de consumaţie" nu poate desemna un concept general, cu o existenţă de sine stătătoare (cel puţin pentru două considerente: înaintea contractelor speciale, nu există contracte generale, ci numai o teorie generală a contractului, iar dreptul de consumaţie utilizează, de regulă, „figurile contractuale clasice" precum: vânzarea, împrumutul etc.).
în aceeaşi opinie se reţine că dreptul de consumaţie s-a născut pentru a reglementa contractele civile speciale (atunci când ele sunt încheiate între profesionişti şi consumatori).
în concluzie, contractul de consumaţie se poate regăsi numai sub forma unui contract special (o vânzare, un împrumut, o locaţiune etc.) în care părţi sunt profesionistul şi consumatorul şi căruia i se aplică dispoziţiile speciale, în materie. Deci, nu se poate vorbi despre un contract de consumaţie anume, ci numai despre o vânzare de consumaţie, un împrumut de consumaţie etc.
Principiile contractului de consumaţie
în materie contractuală, influenţa dreptului consumaţiei se manifestă în special, pe trei direcţii: libertate contractuală, egalitate a voinţelor contractante şi fraternitate contractuală.
a). Principiul libertăţii restrânse la contractare şi al libertăţii nelimitatela denunţare.
în zilele noastre, libertatea persoanei de a se angaja în etapa formării contractului a lăsat loc siguranţei contractuale, iar, în etapa executării contractului libertăţii de a ieşi din raportul contractual respectiv.
Astfel, principiul libertăţii contractuale înseamnă: libertate restrânsă la încheierea contractului, dar şi libertate nelimitată pentru a întrerupe formarea contractului şi a ieşi din raportul contractual.
în concluzie, există mult mai puţină libertate pentru a intra în raporturi contractuale, dar mai multă libertate pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieşi din raporturi contractuale, singurul remediu pentru inegalitatea contractuală.
b). Principiul egalităţii voinţelor contractante: o egalitate „căutată" (nu prezumată).
în raporturile contractuale consumeriste actuale, egalitatea reprezintă un „instrument primordial al justiţiei comutative".
Astfel înţeleasă, astăzi egalitatea între contractanţi nu mai este prezumată, ci căutată. Este depăşită, astfel, exigenţa egalităţii contractuale şi se impune un „minim echilibru contractual".
în condiţiile de mai sus, dreptul consumaţiei instituie principiul potrivit căruia părţile nu se află, de la început, pe picior de egalitate juridică, principiu fundamentat pe o realitate contractuală (de netăgăduit), potrivit căreia consumatorul este un contractant: anonim, izolat, neînsemnat, atacat şi puţin interesat.
c). Principiul fraternităţii contractuale (affectio contractus).
în primul rând, principiul are în vedere recomandarea unei colaborări între părţi, mai ales la nivelul formării contractului. Astfel, dreptul comun degajă un ius fraternitatis no affectio contractus.
Astfel, principiul fraternităţii contractuale se dovedeşte mai umanist şi mai bogat în conţinut pentru că face trimitere la ceea ce este negociat, şi nu la ceea ce este impus. în consecinţă, părţile ar trebui să facă dovada
unei mai mari bunăvoinţe în momentul în care cuvântul dat trebuie şi respectat.
în concluzie, înnoirea teoriei generale de către dreptul consumaţiei s-a făcut cu afirmarea a trei principii: principiul libertăţii contractuale (dar o libertate controlată), principiul egalităţii contractuale (dar nu doar prezumată, ci stabilită) şi principiul fraternităţii contractuale (nu neapărat impusă, ci dorită).
Formarea contractului de consumaţie. Consimţământul consumerist
Formarea consimţământului (în general), cât şi a consimţământului consumerist (în special) suportă accepţiuni noi în dreptul european.
Părţile contractului de consumaţie sunt profesionistul şi consumatorul.
Profesionistul (operatorul economic: producătorul, distribuitorul sau prestatorul de servicii) este persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii.
Consumatorul poate fi orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Pentru acordul de voinţe este necesar atât consimţământul profesionistului, cât şi consimţământul consumatorului. Precizăm însă că mai mult interesează consimţământul părţii mai defavorizate (slabe), adică al consumatorului.
§ 1. „Diminuarea" actuală a rolului acordului de voinţe (dreptul comun)
în doctrina modernă s-a admis că acordul de voinţe dat de părţi priveşte numai aspectele esenţiale (de principiu) ale încheierii contractului. De exemplu, în situaţia vânzării de mai sus, consimţământul priveşte numai lucrul vândut şi preţul plătit. Astfel, detaliile ce privesc obli
gaţiile părţilor se stabilesc prin dispoziţii legale sau prin „acte suplimentare de voinţa".
Precizăm că accepţiunea europeană a fost preluată şi de Noul Cod Civil. Astfel, potrivit art. 1182 alin. 2, „Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane".
în noile condiţii, după rolul pe care voinţa părţilor îl are la încheierea contractului, contractele pot fi clasificate în: negociate; obligatorii (forţate) şi de adeziune.
Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discuta, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună ceva.
Contractele obligatorii (forţate) sunt cele în care condiţiile încheierii lor valabile sunt delimitate, impuse de lege.
Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părţile contractante.
în doctrina franceză se vorbeşte chiar despre o „teorie a contractului de adeziune" care prezintă două elemente principale: oferta caracter general (se adresează publicului larg şi mai puţin unei categorii anume), permanent (referindu-se la contractele încheiate pe o perioadă mai mare) şi detaliat (stabilind toate clauzele contractului) şi elementul superiorităţii forţei economice (prin care ofertantul dictează condiţiile contractului şi, implicit, refuză negocierile).
Condiţiile generale sunt clauze abstracte, preredactate, aplicabile în contractele încheiate între părţi. Astfel, dacă oferta este acceptată, condiţiile generale fac parte din contract chiar dacă nu sunt prevăzute în cuprinsul acestuia.
§ 2. Particularităţile consimţământului consumerist
Formarea consimţământului (şi implicit a contractului de consumaţie) a modificat concepţia clasică a întâlnirii dintre ofertă şi acceptare. Astfel, a fost impusă o perioada de tranziţie între momentul emiterii ofertei profesionistului şi cel al exprimării voinţei de acceptare (consimţământului) a consumatorului.
Ca particularitate, doctrina a insistat pe „formarea progresivă" a consimţământului consumerist. Astfel, s-a opinat că semnarea contractului de către consumator nu reprezintă decât o etapă în formarea progresiva a voinţei acestuia. Voinţa consumatorului nu este una definitivă, deoarece el are posibilitatea să reflecteze în termenul de denunţare.
într-un cadru oarecum asemănător, doctrina a susţinut şi teoria formarii „în etape" a contractului, potrivit căreia, deşi, într-o primă fază consimţământul profesionistului s-a întâlnit cu cel al consumatorului, contractul nu a fost pe deplin format (încheiat), ci doar provizoriu, urmând ca în termenul de dezicere pe măsură ce consumatorul nu îşi exercită dreptul de retractare, consimţământul său să se maturizeze, iar contractul să se consolideze, până la perfectarea definitivă.
Teza formării progresive a contractului a fost criticată pe considerentul că, din dispoziţiile legale nu rezultă „constituirea graduală a consimţământului. Tot astfel, în anumite cazuri, termenul de exercitare a dreptului de denunţare se calculează de la data încheierii contractului. Mai mult, contractul produce şi efecte, fiind reglementate consecinţele dreptului de denunţare asupra prestaţiilor deja efectuate.
în mod sigur, contractul de consumaţie se încheie prin voinţa părţilor, profesionistul şi consumatorul. Potrivit 5 din O.G. nr. 130/2000, „dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa". Astfel, făcându-se referire la „primirea" mesajului de confirmare (nefiind relevantă cunoaşterea mesajului, ci primirea lui) se consacră teoria recepţiei însuşită şi de noul Cod civil.
Dispoziţiile legale speciale îngrădesc într-o anumită măsură libertatea de voinţă, în special pentru comercianţi, dar aceasta este în interesul consumatorilor. în schimb, având însă o poziţie superioară la momentul
încheierii contractului în raport cu consumatorii, comercianţii beneficiază de o mai mare libertate contractuală, favorizată şi de standardizarea raporturilor juridice.
Prin consacrarea unor condiţii restrictive la încheierea contractului, este asigurată libertatea contractuală a consumatorilor, restabilindu-se astfel egalitatea juridică între părţi.
încheierea şi derularea contractului de consumaţie sunt caracterizate şi de unele mecanisme specifice impuse de legiuitor, precum: obligaţiile precontractuale de informare, consiliere şi de securitate. Deşi denumite impropriu „obligaţii", aceste condiţii impuse profesionistului sunt mai degrabă „condiţii de validitate", deoarece operează în faza formării contractului (şi, deci, nu sunt efecte ale acestuia).
Precizăm că, în doctrina franceză s-a opinat că formarea contractului de consumaţie corespunde luptei împotriva inegalitâţii dintre părţile contractante1.
în finalul secţiunii apreciem că noile principii ce diriguiesc consimţământul consumerist (principiul libertăţii restrânse la contractare şi al libertăţii nelimitate, la denunţare, principiul egalităţii voinţelor contractante şi principiul fraternităţii contractuale) sunt rezultatul unui compromis realizat între cerinţa de justiţie şi spiritul securităţii contractuale.
Armonizarea noilor instituţii cu regulile generale
Pentru atingerea obiectivelor sale şi, deci, a simplificării contractului, dreptul de consumaţie a impus noi reguli şi noi instituţii contractuale, precum: „contractul de adeziune", „contractul tip", „condiţiile generale", „clauze abuzive", „denunţare unilaterală" etc.
Noile dispoziţii ale „contractului de consumaţie" sunt uneori diferite, alteori chiar opozabile regulilor deja consacrate.
Procesul punerii în acord a dispoziţiilor speciale ale contractului de consumaţie cu regulile generale ce guvernează contractul poartă numele de armonizare.
în condiţiile de mai sus, teoria generală a contractului este supusă unei presiuni exercitate de noile reguli, „pline de vitalitate" ale dreptului consumaţiei sau dreptului concurenţei (şi în general, ale adaptării sale la condiţiile sociale şi economice, actuale).
Astfel, doctrina admite unanim că teoria generală a contractului se află într-o perioada de reconsiderări şi reconstruire3.
Principala dificultate a adaptării contractului la noile condiţii constă în aceea că legiuitorul (perioadei moderne) a creat un cadru legislativ destinat să răspundă intereselor sociale şi economice actuale, fără a se preocupa şi de implementarea lor (reală) în sistemul juridic existent4. Rolul armonizării noilor reguli la sistemul juridic existent revine doctrinei şi jurisprudenţei, prin elaborarea unor soluţii eficiente.
în final apreciem că, deşi influenţa dreptului de consumaţie asupra dreptului comun al contractelor a fost confirmată, rolul fundamental de protecţie al consumatorului îl asigură totuşi, dreptul comun.
Pentru contracararea acestor neajusuri, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva nr. 97/7/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 20 mai 1997, transpusă în dreptul naţional prin O.G. nr. 130/2000, care reglementează condiţiile încheierii şi executării contractelor comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse şi servicii, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte.
în plan naţional, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor a asigurat (mai mult formal) problematica pusă în discuţie.
