Convenția matrimonială în dreptul contintental și common law
| Comentarii |
|
convenția matrimonială în dreptul contintental și common law, I. Noţiunea de „convenţie matrimonială" II. Originea convenţiei matrimoniale III. Principiile convenţiilor matrimoniale IV. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale V. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale VI. Efectele convenţiei matrimoniale VII. Regimul juridic al convenţiei matrimoniale în sistemul de drept continental VIII. Regimul juridic al convenţiei matrimoniale în sistemul de common law IX.Concluzii
Protecţia drepturilor de proprietate, inclusiv în relaţiile de familie, a constituit obiectul unor preocupări sporite încă din cele mai vechi timpuri. Probleme legate de protejarea proprietăţii împotriva acţiunilor ilegale şi inechitabile ale soţului de rea-credinţă, evitarea situaţiei neplăcute de întemeiere a familiei cu o persoană imorală care priveşte căsătoria ca pe o formă adecvată de îmbogăţire personală, au chinuit omenirea secole întregi, continuând să reprezinte o actualitate în majoritatea ţărilor lumii (inclusiv România) şi la acest moment.
Antidotul tuturor dilemelor, care a rezistai în timp, răspunzând şi astăzi celor mai pretenţioase cerinţe conjugale, este convenţia matrimonială prin care soţii sau viitorii soţi stabilesc regimul aplicabil bunurilor lor în timpul căsătoriei şi/sau în caz de divorţ.
Prezentul studiu analizează caracteristicile principale ale convenţiei matrimoniale în diferite sisteme de drept privite prin dinamismul cadrului legislativ şi moral, influenţat în mod direct de schimbările socio-economice şi politice perpetuate din epoci vechi şi până în prezent. Abordarea unor sfere juridice atât de complexe şi diferite ca dreptul continental şi cel comun prezintă avantajul unei cercetări depline a subiectului propus, lucru important în opinia noastră şi pentru români, datorită mobilităţii sporite a persoanelor şi creşterii numărului de căsătorii internaţionale după aderarea României la Uniunea Europeană şi mai ales în condiţiile modificărilor legislative din ţara noastră, prin adoptarea Noului Cod civil1" în care legiuitorul autohton a reglementat convenţia matrimonială.
I. NOŢIUNEA DE „CONVENŢIE MATRIMONIALĂ"
1. Convenţia matrimonială, numită în literatura de specialitate şi „contract matrimonial”, „contract de căsătorie”, „acord prenupţial” sau „convenţie de căsătorie” are drept esenţă reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi.
Codul civil român din 1864 a folosit pe lângă denumirea de „convenţie matrimonială” (art. 1224) şi noţiunea de „convenţie de maritagiu” (art. 932, „Donaţiunile făcute soţilor sau unuia dintr-înşii, prin contractul de maritagiu, nu sunt supuse la nici o formalitate”). Aceeaşi expresie de „convenţie matrimonială” este utilizată şi în Noul Cod Civil.
în literatura de specialitate noţiunea de convenţie matrimonială a constituit obiectul unor ample discuţii. Astfel, într-o primă accepţiune convenţia matrimonială a fost definită ca fiind „actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale esenţiale, care se vor desfăşura între ele în cursul căsătoriei”2".
Convenţia matrimonială, într-o altă definiţie, reprezintă „actul convenţional prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit. Această definiţie o considerăm complexă deoarece caracterizează convenţia matrimonială atât ca pe o modalitate juridică prin care viitorii soţi îşi aleg regimul matrimonial aplicabil în principiu pe toată durata
căsătoriei, cât şi ca actul prin care soţii îşi pot modifica în timpul căsătoriei regimul matrimonial ales.
Alţi doctrinari au caracterizat convenţia matrimonială drept „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie” sau „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convenţional şi în limitele anume determinate efectele patrimoniale ale puterilor şi ale incapacităţilor rezultând din căsătoria privită ca raport de stat civil” (M. B. Cantacuzino).
2. Din analiza definiţiilor prezentate mai sus considerăm necesară formularea propriului punct de vedere vis-â-vis de noţiunea convenţiei matrimoniale; respectiv convenţia matrimonială, în opinia noastră, reprezintă un acord încheiat înainte de celebrarea sau în timpul căsătoriei prin care sunt organizate relaţiile patrimoniale dintre soţi.
Din cele relatate putem conchide faptul că o convenţie matrimonială este un contract civil ordinar, căruia îi sunt aplicabile regulile generale în materia încheierii contractelor sau executării obligaţiilor, având, însă, şi unele particularităţi, ca de exemplu:
• subiecţi ai acestui contract pot fi doar soţii sau viitorii soţi (adică persoanele care încheie căsătoria sau care deja au încheiat-o);
• doar persoanele fizice, nu şi cele juridice, pot încheia o convenţie matrimonială;
• prin intermediul acestui contract se stabilesc relaţiile patrimoniale dintre soţi sau se reglementează drepturile şi obligaţiile soţilor în cazul desfacerii căsătoriei.
Concluzionând, putem menţiona că însăşi denumirea de convenţie matrimonială determină conţinutul acestui contract. Astfel, în cazul regimului convenţional, soţii stabilesc prin contract (care poate fi încheiat atât înainte de căsătorie, cât şi în timpul acesteia), regimul matrimonial căruia i se supun, dispunând în acest mod personal asupra desfăşurării relaţiilor patrimoniale între ei.
Trebuie să reţinem că o convenţie matrimonială şi procesul încheierii sale nu reprezintă un indiciu al neîncrederii soţilor unul faţă de celălalt. Mai mult decât atât, o convenţie matrimonială întocmită într-un mod profesional contribuie la durabilitatea căsniciei pentru că înlătură prima cauză a divorţurilor: certurile privind veniturile fiecăruia dintre soţi, cheltuielile căsniciei şi apartenenţa bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
II. ORIGINEA CONVENŢIEI MATRIMONIALE
3. Ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de convenţie matrimonială, nu reprezintă o noutate, nici legală, nici măcar culturală. Ea a apărut cu multe secole în urmă, fiind percepută ca o necesitate pentru femeile ce doreau o asigurare care le-ar fi garantat păstrarea drepturilor patrimoniale elementare în caz de divorţ
sau deces al soţilor.
„Oamenii încheie convenţii matrimoniale de mii de ani. Cercetătorii afirmă că tradiţia convenţiilor matrimoniale vine de la vechii egipteni şi că aranjamentele prenupţiale au existat secole la rând în tradiţiile anglo-americane. Pe vremuri, părinţii mirelui şi ai miresei negociau contractul spre binele noului cuplu”.
4. Contractele de căsătorie au fost înregistrate pentru prima dată în Perioada Târzie a Egiptului (661-332 î.Hr.), fiind întocmite până în secolul I d.Hr. Contractele încheiate la data căsătoriei erau, de fapt, nişte contracte de proprietate. Deseori ele erau elaborate de către soţ pentru a stabili drepturile de întreţinere şi averile ambelor părţi.
In rândul celor din clasele sociale superioare se obişnuia întocmirea unui contract prenupţial, de obicei de către tatăl miresei şi viitorul soţ, în care se specificau drepturile şi îndatoririle ambelor părţi atât în timpul căsătoriei, cât şi în cazul divorţului. Uneori, datorită insistenţei socrului, era menţionată chiar şi cantitatea de mâncare şi îmbrăcăminte pe care soţul era obligat să o asigure soţiei pe parcursul unui an. In British Museum este păstrat chiar şi azi unul dintre aceste acte ce conţine:
> Data (anul de domnie al respectivului rege);
> Contractanţii (viitorul soţ şi soţie);
> Numele părinţilor;
> Profesia soţului (a soţiei fiind rar menţionată);
> Scribul care a întocmit contractul;
> Numele martorilor.
Acest exemplar este scris pe papirus în scrierea demotică. în contract, soţul se angaja să plătească soţiei o anumită sumă de bani, în termen de treizeci de zile, în caz de divorţ. De asemenea, femeia putea beneficia de o treime din bunurile comune sau chiar mai mult. Majoritatea contractelor stipulau că toţi copii din căsătorie deveneau moştenitorii bărbatului. Pe partea opusă a papirusului este o listă de martori, opt la număr, care au participat la semnarea convenţiei.
Odată încheiat contractul, acesta era dat spre păstrare unei terţe persoane sau era ţinut în templul local.
5. Pe locul fostei localităţi Nuzi, situată la sud-vest de Arrapha (Irak), între
anii 1925-1931, arheologii au descoperit o aşezare care depăşeşte în vechime
anul 3000 î.Hr. Majoritatea locuitorilor de aici erau hurriţi de la care au rămas cele 4000 tăbliţe cuneiforme, datând din anii 1500-1400 î.Hr. Tăbliţele de la Nuzi sunt deosebit de importante deoarece în ele se vorbeşte de diferite acte juridice dintre care ne interesează contractul de căsătorie, când mireasa declara în faţa martorilor şi cu încuviinţarea fratelui său, că acceptă să devină soţie.
Unul dintre contractele de căsătorie prevede obligaţia femeii sterile de a aduce o soţie sclavă soţului său şi copiii ce vor rezulta din această unire vor fi crescuţi de ea ca şi propriii săi copii. O situaţie similară a existat în vremea patriarhilor, menţionată în Vechiul Testament, când Sara, în conformitate cu acest obicei, a dat lui Avraam de soţie pe Agar egipteanca, roaba ei (Fac. 16, 1-3). Acest obicei se pare că a fost respectat chiar şi pe la anul 1100 î.Hr. de către egipteni, iar în secolul VII î.Hr., de către locuitorii asirieni din Nimrud.
6. în Roma Antică, convenţiile matrimoniale (lat. tabulae nuptiales) nu erau obligatorii pentru încheierea căsătoriei, însă asemenea contracte erau încheiate deseori, deoarece reglementau problemele legate de zestre şi formalităţile înapoierii ei în caz de divorţ. în timpul nunţii contractul se citea în voce, după care 10 martori îşi puneau ştampila pe el.
7. în Franţa, înainte de secolul al XVI-lea existau numai regimuri legale: regimurile de comunitate în nord şi regimul dotai în regiunile de sud. Abia la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea apare tendinţa de a se considera că regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate deroga de la ele prin convenţii particulare. Astfel, aceste convenţii devin din ce în ce mai frecvente, pentru a fi apoi consacrate în dreptul modern. Subliniem, în acest sens, că convenţia matrimonială franceză obişnuită derivă din instituţia „dotei" (zestre).
Specific acestei perioade este şi faptul că contractele matrimoniale erau un obicei al burghezilor. Doar persoanele cu venituri modeste se căsătoreau fără un contract matrimonial. Astfel, în familiile burgheze din Franţa alegerea partenerului de viaţă se făcea cu ajutorul rudelor şi prietenilor. în timpul logodnei, cele două familii discutau condiţiile şi valoarea dotei, stabilind în acelaşi timp şi data semnării convenţiei matrimoniale (contrat de mariage). în ziua respectivă, cuplul, însoţit de câteva rude apropiate şi prieteni, se prezenta în faţa notarului, iar în unele cazuri notarul venea la casa logodnicului. Câtă vreme notarul citea contractul, viitorii soţi încercau să dea dovadă de indiferenţă faţă de prevederile acestuia, deoarece era indecent să te arăţi preocupat de bani mai mult decât de dragoste. După ce contractul era citit, logodnicii semnau convenţia. De asemenea, contractul era semnat de părinţii cuplului şi de invitaţi. Dacă părinţii doreau să
onoreze un personaj important dintre cunoştinţele lor, îl invitau şi pe acesta la semnarea contractului.
8. Convenţia matrimonială are o istorie mai veche decât însuşi common law-u. Pentru cea mai mare parte a istoriei dreptului comun, convenţiile matrimoniale cu caracter financiar, care reglementau drepturile şi obligaţiile soţilor în timpul căsătoriei, au fost pe deplin executabile. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea au devenit suficient de importante pentru a fi introduse în Statutul Fraudelor din 1677 (29 Car II, c 3). Cunoscute în mod tradiţional sub numele de contracte de căsătorie, convenţii matrimoniale sau aşezări matrimoniale, acestea obişnuiau a fi încheiate în rândurile familiilor bogate, mai ales până Married Women’s Property Acts din 1872 şi 1882 au eliminat restricţiile privind dreptul la proprietate al femeii căsătorite. Deoarece divorţul nu a fost permis în Anglia până în 1857 (cu excepţia Legii speciale a Parlamentului), convenţiile matrimoniale au fost în primul rând proiectate pentru a se ocupa de cazurile de deces, şi nu de divorţ.
Actuala lege privind convenţiile matrimoniale are la bază o hotărâre judecătorească cu privire la starea de căsătorie, pronunţată cu aproximativ 75 de ani în urmă. Abia în 1929, datorită cazului Hyman vs Hyman [1929] AC 601 (Hyman) a fost stabilit principiul potrivit căruia ordinea publică ar trebui să interzică punerea în aplicare a convenţiei matrimoniale prevăzute pentru eventualitatea unui divorţ. Camera Lorzilor a declarat că asemenea acorduri ar viola ordinea publică în următoarele: (a) s-ar diminua sacralitatea emoţională a căsătoriei dacă oamenii ar încheia-o având o imagine clară a efectelor în cazul în care căsătoria va eşua, şi (b) nu trebuie să li se permită părţilor excluderea jurisdicţiei atribuită în mod exclusiv instanţelor de judecată pentru dizolvarea sau modificarea stării civile. în ultimii ani, în Anglia, s-a manifestat o tendinţă judiciară de încuviinţare a convenţiilor matrimoniale, urmând a li se acorda o
atenţie mai mare. Cu toate acestea, nu s-a dat încă o aprobare judiciară clară asupra caracterului obligatoriu al convenţiei matrimoniale în dreptul actual englez.
9. în continuare vom face o scurtă referire asupra prevederilor unui tratat al secolului VIII -Ecloga (726) privind convenţiile matrimoniale, care reglementa în mod special relaţiile patrimoniale dintre soţi şi sugera că dragostea şi romantismul ca factori în alegerea partenerului de viaţă deţin o poziţie inferioară în lista de priorităţi.
Căsătoria creştinilor (bărbat şi femeie, care atingeau aşa-numita vârstă de discreţie, care pentru bărbat era de 15, iar pentru femeie de 13 ani), trebuia încheiată în baza unui act sau a cuvântului de onoare. Convenţia matrimonială reprezenta un acord scris menit să asigure conservarea averii soţiei în timpul căsătorie, care, conform noilor decrete, trebuia încheiată în faţa a trei martori credibili. Bărbatul, la rândul său, consimţea să protejeze şi să conserve bunurile din căsătorie ale soţiei, urmând să întreprindă şi acţiuni de administrare care ar duce în mod normal la creşterea valorii acestora.
în cazul decesului soţiei, atunci când nu existau copii din căsătorie, soţul putea primi doar 1/4 din averea femeii, iar restul moştenirii era împărţită între legatari sau, în lipsa testamentului, între rude. Dacă soţul deceda înaintea soţiei şi existau copii rezultaţi în urma căsătoriei, soţia fiind mama lor, ea prelua controlul asupra părţii sale din proprietatea maritală şi asupra întregii averi a soţului, devenind capul familiei şi proprietara casei.
10. Un alt contract de căsătorie este cel evreiesc, cunoscut sub denumirea de „ketubah”w\ care se aplică cu succes de cel puţin 2000 de ani, fiind unul dintre primele documente care acordau drepturi financiare femeii.
Pentru a separa binecuvântările de logodnă de cele de căsătorie (Sheva Berachot), „Ketubah" (contractul de căsătorie al cărui text este scris în Armaica pură) se citeşte cu glas tare. Conform legilor, mirele odată cu căsătoria îşi asumă anumite responsabilităţi care sunt detaliate în documentul de încredere - Ketubah. în acesta, Chatan-ul jură că „voi munci pentru tine, te voi onora şi te voi întreţine, în concordanţă cu practicile soţilor evrei care muncesc pentru onoarea soţiilor lor şi care le întreţin cu adevărat”. Principalele sale obligaţii sunt cele de a asigura hrană, protecţie şi îmbrăcăminte pentru soţia sa şi să-i dăruiască întreaga afectivitate. Protecţia drepturilor soţiei este atât de importantă încât căsătoria nu este valabilă până când acesta nu este semnat. Documentul este semnat de doi
martori şi stă la baza legalităţii căsătoriei. Ketubah-ul este înmânat miresei pentru păstrare. Adeseori acesta este lucrat în filigram şi decorat cu un chenar artistic, înrămat şi pus la vedere în locuinţa noului cuplu. Dacă Ketubah-ul este pierdut, soţii nu mai pot trăi împreună până nu se alcătuieşte un nou contract.
Semnarea convenţiei arată că mireasa şi mirele înţeleg să atribuie căsătoriei lor nu doar caracterul de uniune fizică şi emoţională, ci şi pe cel de angajament legal şi moral care delimitează obligaţiile umane şi financiare ale soţului faţă de soţia sa, în acord cu legea şi obiceiurile evreieşti. Obiectivele lui principale sunt îndreptate asupra afirmării şi confirmării statutului demn al soţiei, cât şi asupra acordării privilegiilor speciale. De asemenea, Ketubah-ul conţine clauze de natură financiară pentru eventualitatea unui divorţ.
11. Zestrea, fiind considerată o convenţie matrimonială timpurie, este menţionată în lucrările secolului VII ca o necesitate. Se spune că Edward IV ar fi încheiat o convenţie matrimonială cu Eleanor Butler prin anii 1461-1464. Elizabeth Oglethorpe, în 1744, înainte de a se căsători, a cerut Generalului James Edward Oglethorpe să semneze o convenţie matrimonială care i-ar proteja dreptul de proprietate.
12. în legislaţia Imperiului Rus a fost introdus principiul separaţiei bunurilor soţilor, care permitea administrarea individuală a proprietăţii; însă oricum soţul era ţinut de obligaţia de întreţinere a familiei. Totuşi în Polonia, care la vremea respectivă era parte a Imperiului Rus, se aplica aşa-numitul „contract prenupţial”. El putea fi încheiat numai înainte de căsătorie, era supus autentificării notariale, trebuia menţionat în actul de căsătorie şi putea modifica doar acele relaţii patrimoniale ale soţilor care erau prevăzute de legile locale.
13. Convenţiile matrimoniale au fost cunoscute şi dreptului nostru încă anterior Codului civil, în vechile legiuiri (art. 1616 din Codul Calimach).
Observăm că tradiţia încheierii convenţiilor matrimoniale a fost păstrată şi transmisă de la o generaţie la alta, de la un popor la altul. Supravieţuirea acestei instituţii denotă în primul rând importanţa şi impactul pe care l-a avut acordul dintre soţi cu privire la relaţiile lor patrimoniale şi care va continua să fie aplicat cât timp reprezintă o actualitate.
III PRINCIPIILE CONVENŢIILOR MATRIMONIALE
14. Convenţia matrimonială constituie o varietate a contractului civil, care cuprinde însă şi un şir de elemente specifice. Din acest considerent, credem că delimitarea ideilor de bază pe care se întemeiază o convenţie matrimonială trebuie făcută gradual, aplicându-se principiile oricărui act juridic, la care se vor mai adăuga şi regulile generale proprii.
în cele ce urmează, ne vom referi doar la regulile care sunt specifice unui contract matrimonial, respectiv:
• Libertatea convenţiilor matrimoniale şi
• Principiul accesorialităţii.
A) Libertatea convenţiilor matrimoniale, datorită domeniului specific în care se aplică, trebuie privită peste limitele dreptului comun. Astfel, pe lângă tradiţionala autonomie de voinţă a părţilor ne interesează în mod deosebit raporturile patrimoniale specifice dintre soţi privite în contextul reglementărilor legale de familie. Pornind de la ideea că fiecare persoană poate dispune liber de averea sa, trebuie să admitem că aceeaşi regulă se cere a fi aplicată şi în raporturile patrimoniale dintre soţi. în acest sens, principiul enunţat mai sus permite instituirea unui regim matrimonial adecvat situaţiei materiale şi morale a soţilor, motiv pentru care considerăm că este preferabil regimurilor matrimoniale legale unice şi imperative, pentru că spre deosebire de ultimele, nu fură oamenilor dreptul de a alege.
15. Libertatea convenţiilor matrimoniale este de origine legală, astfel încât majoritatea sistemelor de drept consacră principiul în cauză. De fapt, aceasta înseamnă că soţii pot introduce în contractul lor de căsătorie dispoziţii diferite de cele impuse de regimul juridic legal, combinând regulile de natură patrimonială.
Libertatea specifică convenţiei matrimoniale se reflectă asupra condiţiilor de contractare şi a capacităţii de exerciţiu. Fiind strâns unită de actul căsătoriei, convenţia matrimonială se ghidează după regula de capacitate potrivit căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate să săvârşească valabil şi un contract matrimonial (habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia)
Referindu-ne la conţinutul libertăţii convenţiilor matrimoniale, ţinem să precizăm că părţile, au în principiu libertatea totală pentru stabilirea conţinutului convenţiei lor matrimoniale, în afară de formă care, datorită caracterului solemn al contractului dat, este una strictă, determinată de legiuitor. Aşadar, se poate institui un regim matrimonial reglementat, pot fi combinate regimurile alternative sau poate fi creat un nou regim, deosebit de variantele legale propuse, care ar reuni avantajele diferitor regimuri matrimoniale şi ar evita inconvenientul prezentat de adoptarea pur şi simplă a unui anumit regim.
Principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, care se trage încă din vechiul drept, şi care, apropo, este recunoscut de majoritatea legislaţiilor din dreptul pozitiv, nu este unul absolut; el comportă şi numeroase restricţii. Indiferent de suportul arătat de legiuitor pentru convenţia matrimonială, libertatea părţilor nu poate fi lăsată fără limite. Restricţiile libertăţii convenţiilor matrimoniale se referă cu prioritate la dispoziţiile contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. Unele stipulaţii însă sunt interzise pentru că sunt contrare: regulilor imperative care fixează statutul familial; regulilor imperative care organizează regimul bunurilor; regulilor care se preocupă de adoptarea regimului propriu-zis. Astfel:
* Convenţia matrimonială nu poate limita capacitatea soţilor sau a viitorilor soţi; nu poate conţine dispoziţii care ar limita dreptul unuia dintre soţi de a-şi alege profesia, studiile, libertatea de mişcare etc.
* Convenţia matrimonială va reglementa doar relaţiile patrimoniale dintre soţi;
* Soţii nu pot reglementa prin intermediul convenţiei matrimoniale drepturile şi obligaţiile lor cu privire la copii; de exemplu, să stabilească cu cine dintre părinţi va rămâne copilul în caz de divorţ şi care va fi ordinea comunicării cu el etc.
* Convenţia matrimonială nu poate limita dreptul soţului nevoiaş, inapt de muncă, la obţinerea întreţinerii.
Apoi, nu este de imaginat ca viitorii soţi să stipuleze clauze care să nege principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie, instituind incapacităţi convenţionale pentru unul dintre soţi. După cum nu se poate degreva ex nune unul dintre soţi de puterile sale părinteşti. în general, deci, prin convenţiile matrimoniale nu se pot modifica efectele legale extrapatrimoniale ale căsătoriei. La fel, nu se va putea bruia ordinea succesorală sau modifica regulile devoluţiunii succesorale, în general.
O libertate mai mare a convenţiei matrimoniale este dată de legiuitorul american. Obiectul acestor contracte în SUA îl constituie nu doar relaţiile patrimoniale, ci şi orice alte aspecte care au legătură cu relaţia dintre soţi.
B) Limitele speciale ale convenţiei matrimoniale sunt impuse nemijlocit şi de principiul accesorialitătii sale la căsătorie.
16. Fiind un acord de voinţă al viitorilor soţi, contractul de căsătorie este supus dreptului comun al actelor juridice. Dar el este subordonat, în primul rând, regulilor ce au fost stabilite în considerarea obiectului său principal, adoptarea unui regim matrimonial. Deşi exprimă un statut de ordin pecuniar, contractul de căsătorie este un act complex, intim legat de statutul căsniciei ce se va forma. Prin urmare, conceperea contractului de căsătorie va fi supusă unui paralelism inevitabil cu căsătoria, de la care acesta va împrumuta numeroase condiţii de fond şi de formă, sub rezerva anumitor adaptări la caracterul patrimonial al obiectului său.
Existenţa căsătoriei ca contract principal determină existenţa şi durata convenţiei matrimoniale ca contract accesoriu (si nuptiae sequantur). Astfel, convenţia matrimonială nu va avea nici o valoare juridică în cazul în care căsătoria nu va fi încheiată conform dispoziţiilor legale, în faţa organelor competente.
Ca act accesoriu căsătoriei, convenţia matrimonială va produce efecte doar pe durata acesteia, adică în intervalul de timp cât părţile contractului sunt căsătorite. Corespunzător, convenţia matrimonială nu va produce efecte înaintea încheierii căsătoriei şi nici după încetarea sau desfacerea căsniciei. Din legătura
indisolubilă dintre convenţia matrimonială şi căsătorie rezultă un şir de consecinţe:
- viciile de consimţământ ale căsătoriei se vor reflecta indirect şi asupra convenţiei matrimoniale;
- în cazul în care căsătoria nu este celebrată sau este anulată, convenţia matrimonială va deveni caducă şi nu-şi va mai produce efectele;
- dacă însă convenţia este afectată de vicii de consimţământ, acestea nu vor avea nici un impediment asupra căsătoriei, atrăgând doar anularea contractului (soţii în acest caz vor fi consideraţi căsătoriţi sub imperiul regimului legal).
Convenţia matrimonială nu este compatibilă cu modalităţile (termenul şi condiţia) din dreptul comun, prin care s-ar deroga de la regula „efectele convenţiei matrimoniale se produc doar pe durata căsătoriei” sau de la prevederile dreptului primar imperativ.
IV. CARACTERELE JURIDICE ALE CONVENŢIEI MATRIMONIALE
17. Din punctul de vedere al caracterelor sale juridice, convenţia matrimonială este caracterizată ca un:
• Act complex. Obiectivul principal al convenţiei matrimoniale este cel de reglementare a raporturilor patrimoniale dintre soţi, motiv pentru care este un act complex.
• Act cauzal special. Scopul convenţiei matrimoniale nu trebuie să depăşească scopul căsătoriei, căreia, după cum am văzut, îi este subordonată. Prin urmare, raporturile patrimoniale dintre soţi trebuie privite în contextul efectelor căsătoriei, iar nu separat şi independent.
• Caracter personal. Datorită relaţiilor delicate pe care le reglementează, convenţia matrimonială este încheiată în primul rând în considerarea persoanei, presupunând siguranţă morală şi cooperare între soţi (trăsături împrumutate de la instituţia căsătoriei); astfel încât, în această materie nu este indiferentă persoana cocontractantului.
• Act juridic solemn. Solemnitatea convenţiei matrimoniale priveşte încheierea sa în formă autentică, nerespectarea acestei condiţii impuse pentru însăşi valabilitatea sa (ad validitatem), va fi sancţionată cu nulitatea absolută a operaţiunii juridice.
• Caracter public. Formalitatea generală privind publicitatea este menţiunea făcută în actul de căsătorie. Aceasta se mărgineşte la indicarea existenţei unui contract de căsătorie şi mijlocul de a-1 cunoaşte. Publicitatea mai poate fi realizată şi prin înscrierea convenţiei într-o evidenţă specială, iar nerealizarea acestor condiţii va atrage sancţiunea inopozabilităţii.
• Act juridic pur şi simplu. în legislaţiile în care regimurile matrimoniale sunt imutabile, interzicerea modalităţilor de inserare în contract, urmăreşte şi
justifică fixitatea regimului. Dacă s-ar permite ca părţile să stipuleze diferite termene sau condiţii, de care să atârne efectele convenţiei matrimoniale, se va ajunge - pe calea lor ocolită, la modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.
• Act juridic sinalagmatic, deoarece se încheie între două persoane, în cazul dat, între soţi sau viitorii soţi, dând naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi.
V. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONVENŢIEI MATRIMONIALE
1. Condiţii de fond
18. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale pot fi raportate la trei categorii de bază:
- Cele care depind de însăşi încheierea valabilă a căsătoriei, faţă de care contractul relativ la bunurile soţilor nu este decât un accesoriu;
- Cele referitoare la capacitatea specială a persoanelor;
- Condiţii de fond, condiţii de formă.
19. Referitor la prima categorie de condiţii, cele raportate la însăşi validitatea căsătoriei, putem menţiona că toate convenţiile matrimoniale, toate donaţiile făcute prin contracte de maritagiu sunt întotdeauna considerate ca încheiate sub restricţia „de a fi urmate de o căsătorie valabilă”, si justae nuptiae sequantur. Soarta lor este deci subordonată, în final, sorţii impedimentelor şi căilor de nulitate care pot fi opuse căsătoriei propriu-zise. Când, datorită vreuneia dintre aceste cauze, este pronunţată nulitatea căsătoriei, nici convenţia matrimonială nu mai produce efecte.
In cazul căsătoriei putative, când ambii soţi sunt de bună-credinţă, căsătoria anulată îşi va păstra toate efectele civile până în ziua anulării, drept consecinţă şi convenţia matrimonială va rămâne valabilă până când va fi executată în momentul separării de drept al soţilor, conform regulilor prestabilite. De asemenea, soţii vor păstra avantajele primite şi câştigurile survenite ce au fost stipulate în convenţia lor, ca şi în cazul în care căsătoria ar fi fost valabil încheiată.
Dacă doar unul dintre soţi este de bună-credinţă, va păstra singur avantajele care îi sunt făcute de celălalt soţ prin convenţia sa matrimonială; dacă însă aceste avantaje sunt reciproce, efectele se vor produce numai în favoarea soţului de bună-credinţă.
a) Capacitatea de a contracta
20. La încheierea convenţiei matrimoniale, capacitatea viitorilor soţi este cerută de lege în condiţii similare celor pentru încheierea căsătoriei, conform principiului general din sistemul de drept continental „habilis ad nuptias, habilis ad pacta
nuptialia”. Fiecare stat la rândul său reglementează condiţiile privind posibilitatea încheierii contractelor de căsătorie de către minori şi majorii incapabili.
Dacă convenţia matrimonială conţine acte juridice străine acestui tip de contract (vânzare de imobile, arendă, împrumut, recunoaştere a unui copil natural etc.), capacitatea părţilor este supusă regulilor legale care guvernează fiecare act menţionat.
Cât priveşte capacitatea minorilor, cerută pentru valabilitatea contractului matrimonial, trebuie să menţionăm că conform art. 1398 C. civ. fr. „minorul capabil de a încheia căsătoria este capabil de a consimţi toate convenţiile de care acest contract e susceptibil; respectiv, şi convenţiile, şi donaţiile pe care le-a făcut sunt valabile, cu condiţia ca el să fie asistat, la încheierea contractului, de persoanele al căror consimţământ este necesar pentru valabilitatea căsătoriei”. Aceasta este o consacrare a vechiului adagiu: habilis ad nuptias, habilis adpacta nuptialia, pe care l-am menţionat anterior.
Altfel spus, condiţiile capacităţii sunt aceleaşi pentru convenţia matrimonială ca şi pentru căsătorie, când cel interesat este minorul. Dacă soţul minor îndeplineşte aceste două condiţii, are, în principiu, aceeaşi capacitate ca şi în cazul în care ar fi major.
21. Conform art. 272 din Noul cod civil român, „(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. (2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, sau, după caz, a tutorelui, şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. în cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului. (3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. (4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească. (5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.”
în continuare, potrivit art. 337 din Noul Cod civil, „(1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. (2) în lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. 1, convenţia încheiată de minor poate fi anulată în condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător. (3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.”
în acest sens, considerăm că dacă convenţia matrimonială a fost încheiată de un minor care nu are împlinită vârsta matrimonială, dar care dobândeşte respectiva vârstă la momentul încheierii căsătoriei, nulitatea convenţiei matrimoniale nu este acoperită. în acest sens s-a decis şi în jurisprudenţa mai veche, astfel încât
convenţia matrimonială rămâne lovită de nulitate, chiar dacă acea căsătorie este valabilă sau chiar dacă, ulterior, cauza de nulitatea a căsătoriei pentru lipsa capacităţii matrimoniale se acoperă, deoarece este vorba de o cauză de nulitate proprie convenţiei matrimoniale.
Oricum, dreptul comun trebuie combinat cu dispoziţiile proprii regimurilor matrimoniale şi cu cele ale convenţiei matrimoniale. Se va ţine cont şi de faptul că toate persoanele căsătorite fără contract vor fi supuse regimului legal; trebuie să admitem deci că şi majorii incapabili juridic pot încheia singuri o convenţie matrimonială dacă regimul pe care îl adoptă nu atrage după sine, o scădere mai mare a averii lor personale decât cea care rezultă din aplicarea regimului legal.
Trebuie să se ia în considerare în egală măsură şi împrejurarea că contractul de căsătorie necesită participarea efectivă a fiecărui sojţ: de aceea nu este permisă reprezentarea legală a incapabilului.
22. în Germania, Franţa şi Italia există reguli speciale în ceea ce priveşte problema incapacităţii de a încheia convenţii matrimoniale. în Franţa şi în Italia minorul care a obţinut acordul pentru încheierea căsătoriei poate contracta o convenţie matrimonială, dar trebuie să fie „asistat” de către persoana care este autorizată să-şi dea consimţământul pentru căsătorie. Legislaţia germană merge mai departe, dispunând că; un viitor soţ/soţie, cu capacitate juridică limitată nu trebuie să fie doar asistat(ă), va avea nevoie şi de consimţământul reprezentantului său legal pentru a face o convenţie matrimonială şi, în anumite circumstanţe, chiar şi de aprobarea de la Vormundschaftsgericht. în principiu, reprezentantul legal nu are dreptul de a încheia convenţia matrimonială în numele celui pe care îl reprezintă.
b) Consimţământul
23. In ceea ce priveşte consimţământul, legislatorul (în majoritatea ţărilor) face referire la aplicarea principiilor generale în această materie. Convenţia va fi deci nulă în toate cazurile în care consimţământul unuia dintre viitorii soţi va fi viciat. Aşadar, consimţământul soţilor sau al viitorilor soţi trebuie să fie liber exprimat, lipsit de eroare, violenţă sau doi; acesta din urmă poate, dacă emană de la cealaltă parte, antrena nulitatea convenţiei.
Ipoteza anulării unei convenţii matrimoniale pentru vicii de consimţământ este întâlnită extrem de rar în practică, datorită intervenţiei notarului, al cărui rol include verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor de fond şi de formă ale convenţiei, precum şi garantarea realităţii consimţămintelor.
24. Curtea de Casaţie franceză, sesizată cu o acţiune în anularea convenţiei matrimoniale pentru doi al viitorului soţ, a confirmat decizia Curţii de Apel care a anulat contractul: „Justificând legal decizia sa, Curtea de Apel care, pentru anularea unei convenţii matrimoniale din raţiunea comportamentului dolosiv al soţiei faţă de partenerul său, constată că doar ea avea interesul de a alege regimul comunităţii universale şi că partenerul nu ar fi acceptat să se căsătorească sub imperiul acestui regim, dacă nu avea convingerea greşită, datorită manoperelor angajate de soţie, că copiii săi l-au abandonat şi merită să fie dezmoşteniţi.” (Cass. fr., 4 juillet 1995. Dall., 1996, p. 233, note F. Boulanger: Rev. trim. dr. civ., 1997, p. 321, obs. J. Massip et p. 407, obs. G. Champenois). în speţă, convingerile religioase de om divorţat îl împiedicau pe viitorul soţ să se recăsătorească cu însoţitoarea sa. Aceasta a recurs la serviciile preotului de la parohie, pentru a-1 convinge pe partenerul său, foarte bătrân şi slăbit din cauza unei maladii, că binecuvântarea uniunii civile ar regulariza „situaţia sa religioasă”. Mai mult decât atât, primarul comunei, care îndeplinea şi rolul de notar, a orientat părţile spre alegerea regimului matrimonial al comunităţii universale, mai favorabil pentru viitoarea soţie. După decesul soţului, copiii acestuia dintr-o altă căsătorie au înaintat acţiune în declararea nulităţii căsătoriei (valabilă cazual ca căsătorie in extremis) şi a convenţiei matrimoniale.
Datorită caracterului subiectiv al erorii, pot exista dificultăţi majore în determinarea acesteia în convenţia matrimonială. Cunoaştem, în linii mari, drept cauze de nulitate, două tipuri de eroare: eroare asupra substanţei lucrului; şi eroare asupra persoanei cocontractantului, dacă considerarea acestei persoane este cauza principală a convenţiei. Pentru convenţia matrimonială, eroarea asupra substanţei constă într-o eroarea asupra naturii regimului matrimonial sau asupra obiectului unei clauze contractuale. Vis-ă-vis de eroarea asupra persoanei, menţionăm că sfera acesteia în materia contractului matrimonial este mai restrânsă decât în dreptul comun.
25. La încheierea unei convenţii matrimoniale apar întrebări particulare afectate manifestării consimţământului. Trebuie oare acesta dat simultan de viitorii soţi? Unii autori consideră că consimţământul părţilor trebuie dat simultan şi nu succesiv, alţi doctrinari însă estimează în contrast această rigoare ca exagerată.
în Franţa, controversa a fost tranşată de Legea din 13 iulie 1965 care a modificat articolul 1394 al Codului civil în sensul că „actul va fi primit în prezenţa şi cu consimţământul simultan al tuturor persoanelor care sunt parte la convenţia matrimonială sau al mandatarilor lor”. Această lege a confirmat jurisprudenţa anterioară a Curţii de Casaţie franceză.
întrebarea nu prezintă mare interes practic întrucât părţile sunt prezente de obicei împreună la încheierea actului. Dacă prezenţa simultană a acestora nu este totuşi posibilă, nu vedem într-o astfel de situaţie un motiv de anulare a convenţiei, în lipsa dispoziţiilor legale speciale în acest sens.
26. Convenţia matrimonială pretinde, pentru a fi valabilă, participarea efectivă a viitorilor soţi; fiecare dintre ei trebuie, chiar dacă este minor, să-şi exprime consimţământul. Totuşi, această condiţie nu se referă la prezenţa soţilor ca în cazul căsătoriei. Părţile convenţiei matrimoniale pot fi reprezentate de un mandatar purtător al unui mandat autentic, expres şi special. Drept efect, în virtutea art. 1988 al Codului civil francez, mandatul proiectat în termeni generali, contrar mandatului expres, nu va permite încheierea actelor de dispoziţie în numele şi pe seama reprezentatului.
Unii autori, a căror opinie o împărtăşim, consideră că acest mandat este unul imperativ, respectiv va conţine toate clauzele contractului care va fi semnat. Aceste exigenţe sunt justificate de ideea garantării libertăţii consimţământului viitorilor soţi care conferă mandatul. Astfel se asigură că toate dispoziţiile contractului reflectă voinţa părţii reprezentate şi nu pe cea a unui terţ. Caracterul personal al convenţiilor matrimoniale şi consecinţele importante pe care le generează pentru soţi pledează în favoarea acestei teze. Deci, reprezentarea va fi redusă la o operaţiune materială de semnare.
c) Obiectul şi cauza
27. Necesitatea unui obiect cert şi a unei cauze licite se aplică de asemenea convenţiei matrimoniale ca şi oricărui alt contract. în legislaţiile diferitor sisteme de drept, legislatorul indică anumite stipulaţii care sunt considerate în mod special periculoase şi care datorită acestui motiv sunt prohibite de o manieră specifică. Pe de altă parte, există clauze interzise în actele ordinare, care sunt autorizate expres de lege pentru convenţiile matrimoniale.
Obiectul convenţiei matrimoniale este stabilirea unui regim matrimonial. El trebuie să fie legal sub aspectul respectării ordinii publice şi bunelor moravuri, conform dispoziţiilor legale imperative proprii domeniului regimurilor matrimoniale, precum şi supus exigenţelor de coerenţă internă a regimului ales39’. Prin urmare, obiectul convenţiei matrimoniale îl reprezintă regimul matrimonial propriu-zis ales, care poate fi unul comunitar, separatist sau mixt, după cum sunt acceptate şi diferite combinări ale acestora.
2. Condiţii de formă
28. Condiţiile de formă ale convenţiilor matrimoniale diferă de la o ţară la alta, de la un sistem de drept la altul. în general însă, ele se referă la formalităţile întocmirii convenţiei şi la publicitatea acesteia.
în mod tradiţional, convenţia matrimonială este considerată un act solemn, pentru care se cere respectarea formei autentificării notariale ca o condiţie ad validitatem. Intervenţia notarului a fost concepută pentru eficientizarea protecţiei părţilor, care astfel sunt consiliate de un profesionist.
Cerinţele de formă sunt legate de importanţa convenţiei matrimoniale atât pentru soţi, cât şi pentru terţi. Acest contract îşi produce efectele, de obicei, pe un interval de timp îndelungat şi determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale pentru perioada viitoare. De aceea, pentru fortificarea acestor drepturi este nevoie de precizie şi certitudine, care de altfel şi sunt atribuite de forma notarială.
începând cu secolul al XVII-lea, notarul, în virtutea rolului său activ, nu îndeplinea doar formalităţile de autentificare a convenţiei matrimoniale, ci şi consilia în ultimă instanţă părţile în redactarea unui act dificil, care era obligatoriu pe întreaga durată a căsătoriei. în fine, convenţiile matrimoniale conţineau adesea donaţii, a căror valabilitate ţinea în mod necesar de respectarea formei notariale (art. 931 C. civ. fr.).
în dreptul francez de exemplu, contractul de căsătorie este un act solemn, supus unor formalităţi a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a actului (ad solemnitatem). Această solemnitate se traduce prin exigenţa încheierii contractului de căsătorie în formă autentică, în faţa notarului, care, fiind şi un fel de consilier al familiei, poate interveni pentru a lămuri soţii cu privire la alegerea lor şi pentru a formula clauzele, care uneori pot fi destul de complexe. El conferă şi autenticitate elementelor contractului pe care le constată personal - data încheierii, vărsăminte de sume ce au loc în faţa lui etc.
O altă exigenţă impusă de legislaţiile unor state, este legată de forma încheierii convenţiei matrimoniale şi se referă la prezenţa simultană a părţilor în momentul semnării convenţiei, exigenţă la care de altfel am făcut referire anterior.
Convenţia matrimonială trebuie încheiată în formă scrisă şi se autentifică de notar. Lipsa acestei forme atrage nulitatea convenţiei, respectiv nu va duce la crearea drepturilor şi obligaţiilor între soţi. Totuşi, legislatorii ruşi instituie o excepţie de la această regulă, în art. 165 alin. 2 din Codul civil al Federaţiei Ruse, conform căruia dacă una dintre părţile convenţiei matrimoniale şi-a îndeplinit
total sau parţial obligaţiile ce-i revin, iar cealaltă parte refuză îndeplinirea acestei formalităţi, convenţia poate fi declarată valabilă prin acţiune în judecată. în acest caz, autentificarea ulterioară a convenţiei nu va mai fi necesară.
Considerăm că drept aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale, forma autentică trebuie să fie respectată şi la încheierea contractelor accesorii convenţiei matrimoniale, dacă prin acestea este modificat, anulat sau completat conţinutul convenţiei principale.
29. în Germania, Franţa şi Italia, contractele de căsătorie trebuie să fie autentificate de un notar. în Italia, o excepţie de la exclusivitatea competenţelor notariale este prevăzută în cazul adoptării regimului separaţiei bunurilor. Această situaţie este reglementată expres în alin. 2 al art. 162 C. civ., în care legiuitorul permite cuplurilor să-şi exprime opţiunea de alegere a acestui regim printr-o declaraţie dată la oficierea căsătoriei.
Conceptul de „notar”, nu este cunoscut însă sistemelor juridice scandinave. Drept rezultat, nu există nici cerinţa autentificării notariale a contractelor. Convenţiile matrimoniale, care îmbracă forma scrisă în mod obligatoriu, trebuie să fie semnate de către ambele părţi. în principiu, ele ar putea să întocmească singure convenţia matrimonială, cu toate că, în practică, de multe ori acestea apelează la serviciile unui avocat. în conformitate cu sistemul de drept continental, convenţiile matrimoniale încheiate cu încălcarea dispoziţiilor procedurale menţionate mai sus vor fi, în principiu, nule de drept.
3. Publicitatea convenţiei matrimoniale
30. Pentru ca efectele convenţiei matrimoniale să se producă şi faţă de terţi, este necesară respectarea unor condiţii de publicitate prevăzute de lege care pot fi grupate în:
- Reguli de publicitate aplicabile tuturor convenţiilor matrimoniale;
- Formalităţi speciale, proprii pentru anumite categorii de persoane.
A) Reguli de publicitate aplicabile tuturor convenţiilor matrimoniale
31. Formalităţile generale de publicitate a convenţiei matrimoniale se realizează de regulă prin menţiune pe actul de căsătorie despre existenţa acesteia.
în Franţa, după reforma din 1850, s-a decis asocierea convenţiei matrimoniale publicităţii căsătoriei, constatată de ofiţerul de stare civilă. Drept efect, notarul care dirija încheierea contractului, elibera viitorilor soţi un certificat care cuprindea numele şi reşedinţa sa, numele şi domiciliul viitorilor soţi şi data contractului; acest certificat indicând printre altele faptul că trebuie prezentat ofiţerului de stare civilă înainte de celebrarea căsătoriei.
Din partea sa, ofiţerul de stare civilă trebuia să interpeleze atât soţii, cât şi persoanele care au autorizat căsătoria, dacă erau prezente, şi să-i întrebe dacă au o convenţie matrimonială încheiată şi la ce notar. în cazul unui răspuns afirmativ, trebuia să reproducă în registrul său indicaţiile din certificatul eliberat de notar; în caz contrar, înscria răspunsul soţilor care declarau că s-au căsătorit fără contract. Dacă în actul de căsătorie se indica faptul că nu s-a încheiat o convenţie matrimonială, deşi aceasta exista în realitate, faţă de terţi, soţii erau consideraţi căsătoriţi sub regimul legal, cu excepţia cazului în care aduceau la cunoştinţa terţilor, prin acte încheiate cu ei, existenţa convenţiei.
în practică mai erau întâlnite şi situaţii în care, din omisiunea ofiţerului de stare civilă, în actul de căsătorie nu exista nici o menţiune despre declaraţia soţilor privind existenţa sau inexistenţa unei convenţii matrimoniale. Se considera că simpla lipsă a unei asemenea menţiuni trebuie să atragă atenţia terţilor, care sunt datori să se informeze, astfel încât convenţia rămânea opozabilă terţilor. Datorită -acestor declaraţii care figurau într-un act public, de pe care oricine îşi putea face o copie, terţii erau avertizaţi de existenţa contractului şi reşedinţa notarului care l-a autentificat.
Majoritatea ţărilor din sistemul de drept continental conţin norme privind publicitatea convenţiei matrimoniale, pentru protecţia terţilor. Actualmente, în Franţa, la oficierea căsătoriei soţii trebuie să declare în faţa unui registrator dacă au încheiat sau nu o convenţie matrimonială. Această declaraţie este notată în actul de căsătorie. Alte norme specifice suplimentare se vor aplica pentru soţii comercianţi.
în Italia, existenţa unui contract de căsătorie este, de asemenea, notată pe marginea actului de căsătorie. Pentru conţinutul propriu-zis al convenţiei
matrimoniale, informaţia trebuie solicitată de la soţi. în Danemarca şi Suedia convenţiile matrimoniale trebuie să fie înregistrate la judecătoria judeţeană (District Court) care va face notarea respectivă într-un registru naţional. în Germania, convenţiile matrimoniale trebuie să fie înregistrate în Giiterrechtsregister. Totuşi, acest lucru nu pare să se întâmple prea des.
Publicitatea convenţiei matrimoniale prin menţiune pe actul de căsătorie, este regăsită şi în Noul Cod civil din România, în art. 291, care dispune: „Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales.”
Unele state, după cum am observat, pe lângă menţiunea în actul de căsătorie au introdus şi sistemul de publicitate prin registre speciale, menite să faciliteze informarea terţilor. România şi-a propus urmarea acestei practici eficiente, motiv pentru care a formulat în Noul Codului civil dispoziţia conform căreia ofiţerul de stare civilă are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice şi la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale o copie de pe actul de căsătorie, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială, o copie de pe actul de căsătorie.
Prin urmare, în România, conform dispoziţiilor Noului Cod civil, pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale vor fi înscrise în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, ţinut în format electronic, potrivit legii. După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 330, notarul public va expedia, din oficiu, un exemplar al convenţiei la registrul menţionat anterior, precum şi la celelalte registre de publicitate. Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, va putea cerceta Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi va putea solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.
B) Formalităţi speciale, proprii pentru anumite categorii de persoane
32. Aceste formalităţi se referă, în general, la comercianţi şi se realizează prin menţiuni în registrul comerţului, care cuprinde informaţii mai detaliate cu privire la regimul matrimonial adoptat. Dacă o persoană devine comerciant ulterior încheierii căsătoriei, de asemenea va trebui să ceară înscrierea menţiunilor privind regimul său matrimonial în registrul comerţului.
Astfel, Noul Cod civil permite, ţinând seama de natura bunurilor, notarea convenţiilor matrimoniale în cartea funciară, înscrierea în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. în toate aceste cazuri, neîndeplinîrea formalităţilor de publicitate speciale nu va putea fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul naţional menţionat anterior.
Fiecare ţară stabileşte condiţiile speciale pentru opozabilitatea convenţiei matrimoniale, dar trebuie să menţionăm că în sistemul de drept continental este păstrată tradiţia formei autentice, completată şi de alte formalităţi, pentru
protejarea mai eficientă a drepturilor terţilor. Lipsa formalităţilor de publicitate va fi sancţionată cu inopozabilitatea convenţiei matrimoniale faţă de terţi, respectiv soţii vor fi consideraţi căsătoriţi sub regimul matrimonial legal, cu excepţia cazului în care terţii au cunoscut pe altă cale existenţa contractului de căsătorie.
în plus, în ţările continentale convenţiile matrimoniale care conţin dispoziţii cu privire la imobile trebuie să fie înregistrate într-un registru al bunurilor imobile, caz în care se vor aplica cerinţele generale de publicare în acel registru. în Italia însă, situaţia este tranşată diferit. Conform unei orientări doctrinare, menţiunea făcută în actul de căsătorie este singura formă de publicitate cerută pentru opozabilitatea convenţiei matrimoniale faţă de terţi, în timp ce transcrierea în registrul bunurilor imobile îndeplineşte simpla funcţie de „anunţ public” (cu referire la constituirea fon dului patrimonial). Astfel, concluzia impusă de acest raţionament statuează că convenţia transcrisă (în registrul sus-menţionat), dar care nu a fost notată (în actul de căsătorie), nu poate fi opusă terţilor, în timp ce este opozabilă terţilor convenţia notată, dar netranscrisă. Această concluzie se deduce din faptul că publicitatea faţă de terţi este deja reglementată de art. 162 C. civ., iar o transcriere care îndeplineşte aceeaşi funcţie ar reprezenta o dublare inutilă. în noul text al art. 2647 C. civ., de altfel, nu a fost reprodus alin. 3, care preciza că transcrierea este prevăzută pentru realizarea opozabilităţii faţă de terţi.
Trebuie să precizăm că spre deosebire de dreptul continental, publicitatea convenţiilor matrimoniale încheiate de soţi nu are nici o relevanţă în Anglia. Pe teritoriul englez terţii sunt protejaţi în mod corespunzător pe toată durata căsătoriei datorită separaţiei de bunuri a soţilor, astfel încât mariajul nu va avea în principiu, nici o consecinţă în ceea ce priveşte situaţia drepturilor patrimoniale ale soţilor. După desfacerea căsătoriei, terţii se pot confrunta totuşi cu o surpriză neplăcută dacă debitorul face o ajustare a capitalului său în beneficiul fostului soţ. Acest lucru constituie, în opinia noastră, un aspect negativ al sistemului dat.
VI. EFECTELE CONVENŢIEI MATRIMONIALE
1. Aspecte generale
33. Scopul final urmărit de părţi la încheierea unei convenţii matrimoniale este ca aceasta să-şi producă efectele prestabilite. în acest sens, trebuie să menţionăm că efectele convenţiei matrimoniale vor coincide cu cele ale tipului de regim matrimonial ales, care la rândul său poate fi un regim de comunitate, de separaţie sau unul mixt. în cele ce urmează, vom face o scurtă prezentare a principalelor regimuri matrimoniale.
După cum am specificat în secţiunile anterioare, regimul matrimonial cuprinde un ansamblu de reguli privitoare la reglementarea relaţiilor patrimoniale dintre soţi. Pentru o înţelegere mai clară a aspectelor ce urmează a fi elucidate, vom face referire la clasificările regimurilor matrimoniale făcute de profesorul Paul Vasilescu. Astfel, un prim criteriu în delimitarea regimurilor matrimoniale, este cel al sursei lor, după care putem deosebi între:
• Regimuri matrimoniale legale - care se aplică în subsidiar, dacă soţii nu derogă de la el prin încheierea unei convenţii matrimoniale. în consecinţă, orice sistem de drept trebuie să reglementeze un singur regim legal, care se va aplica întotdeauna în tăcerea soţilor.
• Regimuri matrimoniale convenţionale - care se materializează în convenţiile matrimoniale pe care soţii sau viitorii soţi le pot încheia şi care constituie obiectul prezentului studiu.
Un alt criteriu folosit face referire la gradul de maleabilitate al dreptului obiectiv, conform căruia avem:
• Regimuri matrimoniale mutabile - care admit posibilitatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei.
• Regimuri matrimoniale imutabile - care se caracterizează prin imutabilitatea regimului matrimonial ales.
în final, putem diferenţia regimurile matrimoniale după structura lor internă
în:
• Regimuri de comunitate - în care unele bunuri dobândite cu un anumit titlu în timpul căsătoriei sunt considerate că aparţin în coproprietate soţilor, formând o masă patrimonială, care este tratată distinct de patrimoniile proprii fiecărui soţ.
• Regimuri de separaţie - se caracterizează prin aceea că nu există o masă de bunuri care să aparţină concurent ambilor soţi, indiferent de titlul şi momentul achiziţionării bunurilor.
• Regimuri matrimoniale mixte sau eterogene - care împrumută unele trăsături separatiste pentru raporturile care există între soţi în ceea ce priveşte gestiunea bunurilor, pentru ca în cazul lichidării regimului să se pună unele probleme şi să se activeze unele mecanisme specifice regimurilor de comunitate.
Prin urmare, efectele convenţiei matrimoniale vor fi dirijate de regulile patrimoniale ale comunităţii, separaţiei sau cele mixte aplicabile între soţi. Pe lângă acestea, convenţia matrimonială, în sens de instrumentum va avea şi un efect probatoriu cu privire la regimul matrimonial aplicabil între soţi in concreto, iar actele juridice cuprinse în convenţia matrimonială (e.g. donaţii) îşi vor produce efectele specifice, conform reglementărilor de drept comun.
Important de reţinut este faptul că începutul acestor efecte va coincide cu momentul încheierii căsătoriei (datorită caracterului său accesoriu, si nuptiae sequantur). Dacă însă este permisă modificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei (ne referim aici la regimurile flexibile), efectele acesteia se vor produce de la operarea modificărilor respective, neputând supravieţui căsătoriei. Astfel, şi art. 319 din Noul Cod civil se pronunţă în acest sens: „(1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. (2) în timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii”.
Printre motivele de bază pentru modificarea convenţiei matrimoniale putem menţiona încălcarea gravă a prevederilor contractuale de către o parte sau modificarea esenţială a situaţiei de la care părţile au pornit în momentul încheierii acordului. Modificarea poate surveni ca rezultat al înţelegerii dintre soţi sau, în lipsa unei înţelegeri, poate fi efectuată de instanţa de judecată, la cererea soţului care se consideră lezat într-un drept al său.
Nulitatea însă va lipsi convenţia matrimonială de efectele în vederea producerii cărora a fost edictată, de regulă, începând cu momentul încheierii sale. Amintim că faţă de terţi, efectele convenţiei matrimoniale vor produce efecte juridice din momentul îndeplinirii formelor de publicitate prevăzute de lege. în această ordine de idei, menţionăm art. 313 din Noul Cod civil care prevede că: „(1) între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei. (2) Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale. (3) Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.”
Ca efect al încetării regimului matrimonial, acesta va intra - îndeobşte, în lichidare. Regulile de aplicat sunt cele convenţionale, stabilite de către părţi prin convenţia lor matrimonială. în situaţia în care soţii au neglijat să stipuleze asemenea clauze, se va aplica dreptul comun în materie.
2. Efectele convenţiilor matrimoniale în dreptul comparat
34. în Germania, Franţa şi Italia sunt reglementate mai multe regimuri matrimoniale opţionale, separat de regimul legal, care se va aplica în măsura în
care soţii nu convin altfel prin convenţia matrimonială. Suedia şi Danemarca, pe de altă parte, nu au, în afară de regimul legal, nici un alt regim opţional, fiind însă încuviinţată încheierea acordurilor prenupţiale. In legislaţia engleză situaţia diferă complet de cea a altor sisteme analizate, corespunzător: nu există nici un regim legal şi nici un alt regim matrimonial.
Codul civil german (Biirgerliches Gesetzbuch sau BGBJ, Codul civil francez şi Codul civil italian permit alegerea unui regim matrimonial de tip separatist care exclude orice comunitate de bunuri (Germania: Giitertrennung, Franţa: separation, Italia: separazione dei beni), în timp ce Franţa şi Germania permit, în plus, alegerea unui regim matrimonial al comunităţii universale (Germania: Gutergemeinschaft, Franţa: communaute universelle). în Italia comunitatea universală nu este inclusă în lista regimurilor matrimoniale opţionale. Legislaţia franceză prevede şi un al treilea regim de separaţie: sistemul de participare la achiziţii (participation aux acquets). Ambele, Code civil (în Franţa) şi Codice civile (în Italia) prevăd o serie de alte forme ale proprietăţii comune. De exemplu, Codice civilefi(1) permite soţilor, în plus faţă de communione legale sau de separazione dei beni, alegerea unui fondo patrimoniale (fond de capital).
în legislaţia engleză nu există un regim matrimonial legal, nici regimuri matrimoniale alternative. în principiu, nu se face nici o distincţie între poziţia drepturilor de proprietate ale soţilor şi cele ale persoanelor necăsătorite. Cu excepţia Angliei, toate sistemele juridice analizate au un regim matrimonial legal care se aplică în cazul în care părţile s-au căsătorit fără să prevadă ceva în acest sens. în Anglia, regula este că drepturile de proprietate matrimonială nu sunt afectate de căsătorie. Prin urmare, soţii pot fi consideraţi ca căsătoriţi în cadrul unui regim care exclude total orice comunitate de bunuri.
35. în sistemul de drept continental (în ţări ca Danemarca, Germania, Franţa, Italia şi Suedia) soţii pot încheia o convenţie matrimonială care reglementează drepturile lor de proprietate în timpul căsătoriei şi la desfacerea ei. în toate aceste sisteme regula de bază dispune că soţii sau viitorii soţi nu au o autonomie deplină, nerestricţionată. în afară de cerinţele specifice în ceea ce priveşte forma convenţiilor matrimoniale, soţii sau viitorii soţi trebuie să ţină cont de dispoziţiile restrictive în ceea ce priveşte conţinutul convenţiei lor. Legislaţia engleză nu prevede reguli similare în acest sens, convenţiile matrimoniale fiind, în principiu, supuse regulilor generale din dreptul contractual.
36. în Franţa şi Italia anumite regimuri matrimoniale specifice, perfect valabile acum câţiva zeci de ani, în prezent sunt în mod expres interzise prin lege. De exemplu, soţii nu pot alege regimul dotal) sau aşa-numitul „regim fără comunitate”, pentru că aceste regimuri sunt contrare principiului nediscriminării. în Italia, în plus, este interzis să se contracteze o comunitate totală, universală de patrimonii: o serie de bunuri trebuie să rămână personale. în Germania nu sunt permise clauzele prin care contractele de căsătorie urmează să fie reglementate de o lege care nu mai este în vigoare sau de o lege străină. Trimiterea la legea străină (sau la obicei) este încuviinţată în Italia, în anumite condiţii. Conţinutul
legii străine (sau al obiceiului) trebuie să fie stabilit in convenţia matrimonială.
37. In Anglia, soţii au posibilitatea, în baza principiului autonomiei de voinţă, de a încheia contracte care să reglementeze relaţiile lor patrimoniale, atât înainte, cât şi în timpul căsătoriei. Insă, dreptul englez diferă de cel continental în primul rând, pentru că convenţiile matrimoniale nu sunt cunoscute ca contracte care sunt supuse unei legi speciale a proprietăţii matrimoniale ce ar reglementa relaţiile patrimoniale dintre soţi în timpul şi la desfacerea căsătoriei. împrejurarea dată totuşi nu împiedică soţii să încheie contracte asupra situaţiei lor economice. Diferite de convenţiile continentale, acestea sunt subiecte ale principiilor dreptului general al contractelor. Mai mult decât atât, judecătorii din Anglia, spre deosebire de omologii lor continentali, au vaste drepturi de derogare de la asemenea contracte.
Dintre instanţele judecătoreşti continentale numai cele daneze, germane şi suedeze (şi, într-o anumită măsură instanţele franceze), au puterea, în anumite cazuri şi cu anumite motive, de a deroga de la convenţiile matrimoniale stabilite de părţi.
La lichidarea proprietăţii matrimoniale, după desfacerea căsătoriei, instanţele engleze au puteri discreţionare mai largi decât cele continentale. în baza legii, instanţele judecătoreşti vor încerca să ajungă la o soluţie echitabilă, fără a lua în considerare vreun titlu de proprietate sau contractele încheiate între soţi, dacă este cazul. Puterea lor de decizie este, cu toate acestea, restricţionată: atât legea, cât şi jurisprudenţa dau un număr de direcţii, inclusiv faptul că acestea trebuie să ţină cont, la luarea deciziilor de unele situaţii specifice prevăzute de lege, printre care bunăstarea copiilor minori reprezintă un factor cu o pondere ridicată. Mai mult decât atât, instanţele trebuie să verifice dacă un clean break este posibil.
38. în concluzie, putem declara că atât în timpul căsătoriei cât şi la partajarea bunurilor matrimoniale sistemul de drept englez este destul de flexibil, având în vedere competenţele instanţelor de judecată. Flexibilitatea altor sisteme de drept poate fi în mod special găsită în libertatea soţilor de a-şi reglementa relaţiile patrimoniale prin intermediul convenţiei matrimoniale. Totuşi, în unele ţări. instanţelor de judecată le-au fost acordate puteri discreţionare destul de mari într-un domeniu specific (Germania: acordarea locuinţei de familie) sau puteri discreţionare limitate, în general (Danemarca, Franţa şi Suedia).
VII REGIMUL JURIDIC AL CONVENŢIEI MATRIMONIALE ÎN SISTEMUL DE DREPT CONTINENTAL
1. Franţa
39. Franţa este parte la Convenţia de la Haga asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale, care în mod particular autorizează convenţiile matrimoniale. Dispoziţii specifice referitoare la contractele matrimoniale, de asemenea, sunt stabilite în Codul civil francez la art. 1387 şi urm.
în conformitate cu legislaţia naţională franceză, viitorii soţi care doresc să încheie o convenţie matrimonială trebuie să se înfăţişeze în faţa unui notar înainte de celebrarea căsătoriei şi să aleagă unul dintre regimurile matrimoniale oferite de Codul civil francez. Părţile pot selecta regimul de proprietate preferat, pot alege între mai multe versiuni ale comunităţii de bunuri şi a altor regimuri, inclusiv separation de biens (separaţia de bunuri). Indiferent de regimul selectat, acesta poate fi modificat, pentru a se potrivi cu nevoile lor specifice, în anumite limite impuse de politicile publice. în cazul în care părţile aleg să nu încheie o convenţie matrimonială, relaţiile juridice dintre soţi vor fi reglementate implicit de regimul comunităţii legale (care este o comunitate de bunuri reduse la achiziţii).
40. Noul Cod civil al României, fiind inspirat în mare parte (în materia regimurilor matrimoniale) din Codul civil francez şi cel al regiunii Quebec din Canada, de asemenea face o enumerare a regimurilor matrimoniale pentru care pot opta viitorii soţi. însă, Codul civil francez, în art. 1497, dispune că soţii, în convenţia lor matrimonială, pot modifica regimul comunităţii legale prin orice fel de acorduri care nu contravin articolelor 1387,1388 şi 1389, pe când legislaţia românească se dovedeşte a fi mult mai restrictivă la acest capitol. Astfel, libertatea alegerii unui regim matrimonial în cazul Noului Cod civil este una limitată de art. 312, prin care viitorii soţi pot opta pentru regimul comunităţii legale, al separaţiei de bunuri sau al comunităţii convenţionale, cu precizarea că indiferent de regimul matrimonial ales, nu se va putea deroga de la dispoziţiile cuprinse în
Noul Cod civil, dacă prin lege nu este prevăzut altfel. Considerăm întemeiată decizia legiuitorului român în acest sens, deoarece spre deosebire de francezi, a căror tradiţie de încheiere a convenţiilor matrimoniale datează de secole, pentru români această practică este relativ nouă", iar excesul de libertate ar putea crea confuzii în societatea românească, care, după părerea noastră, nu este încă pregătită de o schimbare prea bruscă în relaţiile patrimoniale dintre soţi.
41. Specific dreptului francez în materia prezentată este faptul că după doi ani de aplicare a unui regim matrimonial, fie acesta convenţional sau legal, soţii pot decide de comun acord ca în interesul familiei, să-l modifice sau chiar să-l schimbe în întregime, printr-un instrument notarial, care va fi supus aprobării de către instanţa de la domiciliul lor. Toate părţile la acordul modificat trebuie convocate în cadrul unei proceduri de aprobare; nu însă şi moştenitorii lor, în cazul în care acestea au decedat. O modificare aprobată în condiţiile menţionate are efect între părţi din momentul pronunţării hotărârii şi, cu privire la terţi, după trei luni de când menţiunea a fost înscrisă pe marginea ambelor copii ale actului de căsătorie. Cu toate acestea, chiar şi în lipsa menţiunii, convenţia va produce efecte faţă de terţi, în cazul în care, în tranzacţiile încheiate cu aceştia, soţii au declarat că a fost modificat regimul lor matrimonial. Menţiunea hotărârii de aprobare trebuie să fie făcută pe convenţia matrimonială originală care a fost modificată.
Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi în Noul Cod civil al României, care în art. 369 alin. 1 dispune că „după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale”. Termenul de 1 an (în cazul României) şi respectiv de 2 ani (în cazul Franţei) are, în opinia noastră, în primul rând un caracter disciplinar, astfel încât viitorii soţi vor fi îndemnaţi să trateze cu seriozitate alegerea unui anumit regim matrimonial, evitându-se pe această cale şi eventualele abuzuri sau obscurităţi care ar putea fi provocate de schimbarea prea rapidă a acestuia.
42. Conform art. 1396 C. civ. fr., modificările aduse convenţiei matrimoniale înainte de celebrarea căsătoriei trebuie constatate printr-un act redactat în aceeaşi formă. Mai mult decât atât, nu sunt valabile schimbările sau actele modificative încheiate fără prezenţa şi acordul simultan al tuturor părţilor convenţiei matrimoniale sau al agenţilor acestora. Aceeaşi procedură este valorificată şi de Codul civil al regiunii Quebec din Canada, în art. 437 care stipulează.că viitorii soţi pot modifica convenţia lor matrimonială înainte de oficierea căsătoriei, în prezenţa şi cu consimţământul tuturor celor care au fost parte la contractul de căsătorie, cu condiţia ca modificările propriu-zise să fie făcute prin intermediul convenţiei matrimoniale.
43. Deşi Codul civil francez reglementează principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale şi legea impune aplicarea regimului legal doar în lipsa unui contract matrimonial care ar reflecta acordul dintre soţi în acest sens, în fapt, majoritatea francezilor preferă regimul legal. Practica judiciară franceză confirmă faptul că doar 10% dintre soţi încheie convenţii matrimoniale, lucru care se întâmplă de obicei atunci când sunt implicate active importante, mai ales în cazul căsătoriilor subsecvente.
După cum am constatat, numărul celor care se căsătoresc fără a avea o convenţie matrimonială este destul de mare în Franţa, de aceea legea a creat un regim matrimonial care li se va aplica: regimul matrimonial al comunităţii de achiziţii, introdus în 1965 ca fiind cel mai bine adaptat la aspiraţiile şi punctele de vedere cu privire la căsătoriei, împărtăşite de cei mai mulţi dintre cetăţenii francezi.
Totuşi, situaţiile neobişnuite devin tot mai populare şi cuplurile contemporane logodite sunt de multe ori tentate să ia în considerare regimurile alternative. Ele sunt practic libere în această alegere, având posibilitatea să opteze chiar şi pentru un regim matrimonial dintr-o altă ţară, cu condiţia ca acesta să nu contravină normelor imperative din legislaţia franceză. Singura limitare se referă la obligaţia părţilor de a consulta un notar. Codul civil, la rândul său, oferă mai multe modele de contracte, care, din nou pot fi modificate pentru a se potrivi cu cazurile individuale: separaţia bunurilor, participarea la achiziţii, comunitatea universală. Acestea acoperă o gamă largă de situaţii în care formele de bază sunt la separation de biens şi la communaute.
2. România
44. începând din 1865 şi până în 1954 convenţiile matrimoniale s-au bucurat de o mare popularitate în România, mai ales între nobili. Căsătoriile între persoane importante erau încheiate doar după ce capii familiilor negociau condiţiile contractului prin care averile separate ale viitorilor soţi se contopeau în una singură. Obiceiul încheierii convenţiilor matrimoniale a fost preluat de la francezi, odată cu asimilarea Codului lui Napoleon (1804) şi apoi s-a regăsit în Codul Calimah 1817, respectiv Codul civil din 1864 şi cel din 1924 până în 1954.
Deşi Codul civil de la 1864 a reprezentat, faţă de vechile legiuiri (Codul Calimah şi Codul Caragea) pe care le-a înlocuit, un incontestabil pas înainte pe calea modernizării legislaţiei româneşti, numeroase reglementări în materia relaţiilor de familie, exprimând concepţiile unei epoci revolute, ne apar astăzi nu numai desuete, raportat la realităţile actuale, dar şi incompatibile cu sistemul de valori ce trebuie ocrotit prin norme de drept. Astfel, articolul 1224, dând expresie inegalităţii dintre sexe prevedea: „Orice convenţiuni matrimoniale sunt libere între soţi, întrucât acelea nu vatămă drepturile bărbatului de cap al familiei sau de cap al asociaţiunii conjugale, şi întrucât nu derogă de la dispoziţiunile prohibitive ale acestui codice”. Bărbatul, aşadar, era considerat capul familiei sau al asociaţiunii conjugale, iar femeia era supusă „puterii maritale” a bărbatului. Ea era incapabilă juridiceşte şi nu-şi putea exercita drepturile decât în baza unei „autorizaţii maritale” prealabile; în regimul dotai, femeia nu putea face acte de dispoziţie cu privire la bunurile dotale decât cu încuviinţarea soţului sau, dacă acesta refuza, cu încuviinţarea justiţiei.
Codul civil de la 1864 a instituit formal libertatea convenţională a soţilor, limitată însă de puterea maritală a bărbatului, ca şi de „ordinea publică şi bunele moravuri” (art. 5 C. civ.). Convenţia matrimonială, având un caracter solemn şi public, trebuia înscrisă într-un registru special ţinut de fiecare tribunal. Ea se încheia înainte de căsătoriei şi avea un caracter imutabil, deci nu mai putea fi modificată.
Conform art. 1283 C. civ. regimul de drept comun era cel al separaţiei de bunuri, datorită căruia fiecare dintre soţi păstra un drept exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia însă de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-şi întretină soţia (art. 196 C. civ.), aceasta din urmă având obligaţia să contribuie la sarcinile căsătoriei vărsând bărbatului 1/3 din veniturile sale (art. 1284 C. civ.).
Codul civil de la 1864 reglementa ca unic regim convenţional regimul dotai (art. 1233-1293), dota fiind, potrivit art. 1233, „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei”. Soţii îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenţia matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea şi folosinţa bărbatului, care avea, singur, exerciţiul acţiunilor
ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizaţia bărbatului, dota imobiliară fiind însă inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă. Femeia măritată îşi păstra dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor parafernale. Prin art. 1287-1293 C. civ. mai era reglementată, ca o anexă a regimului dotai, societatea de achiziţii a soţilor, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soţi.
45. Constituţia din 1948, deşi nu scotea direct raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil şi nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea unor noi principii, privind egalitatea dintre sexe, a adus importante modificări relaţiilor de familie. Totuşi, existenţa convenţiei matrimoniale ca mijloc de reglementare a raporturilor patrimoniale dintre soţi nu a durat prea mult. La 1954 Marea Adunare Naţională de atunci a decis împrumutarea Codul familiei sovietic (care la articolul 30 prevedea că bunurile dobândite de soţi, în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune) şi a scos în afara legii convenţia matrimonială (contractul prenupţial), considerându-l degradant şi imoral.
în România, convenţia matrimonială destinată ordonării relaţiilor patrimoniale dintre soţi este considerată nulă, lucru regretabil luând în considerare creşterea continuă a ratei divorţului.
Este desigur evident că asupra modului de reglementare a raporturilor patrimoniale ale soţilor, prin Codul familiei din 1954, şi-a pus amprenta concepţia colectivistă caracteristică acelei vremi. Prin art. 30 alin. 1 din Cod s-a instituit regimul comunităţii de bunuri, prezumându-se că orice bun dobândit de către ambii soţi sau numai de unul dintre ei este bun comun în devălmăşie. Orice convenţie contrară, dispune legiuitorul prin art. 30 alin. 2, este nulă şi, în sfârşit, alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că apartenenţa unui bun la comunitatea devălmaşă nu trebuie dovedită.
Prin art. 31 C. civ., legiuitorul român a instituit şi excepţia bunurilor proprii fiecărui soţ, acestea fiind:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre
soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
Art. 36 stabileşte la rândul său care va fi soarta bunurilor comune în caz de divorţ: „La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.”
46. In alte ţări, situaţia este cu totul diferită. De exemplu, în Statele Unite ale Americii contractul prenupţial este un lucru firesc înainte de orice căsătorie.
Ne bucură faptul că actualul legiuitor român are nişte viziuni mai puţin restrictive asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi, motiv pentru care a optat în favoarea reglementării convenţiei matrimoniale în Noul Cod civil. în consecinţă, conform art. 329 din Noul Cod, alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
Trebuie însă precizat faptul că, în realitate, nu este necesară încheierea unei convenţii matrimoniale decât dacă viitorii soţi aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Prin urmare, alegerea de către viitorii soţi a regimului matrimonial legal (de exemplu, cel al comunităţii legale de bunuri) nu necesită încheierea unei convenţii matrimoniale, în lipsa unei convenţii matrimoniale, regimul matrimonial legal este direct aplicabil. în acest sens, potrivit art. 312 alin. 1 din Noul Cod civil, „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională”.
47. Ca şi în cazul convenţiilor matrimoniale franceze, cele româneşti vor trebui încheiate, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat. Codul civil al regiunii Quebec din Canada de asemenea instituie cerinţa autentificării notariale, iar legislaţia germană, pe lângă necesitatea înregistrării convenţiei matrimoniale de către un notar, cere şi prezenţa obligatorie a ambelor părţi.
48. Menţionăm că prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. De asemenea, convenţia
matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale. Considerăm această din urmă precizare extrem de importantă, deoarece stipularea expresă a limitelor impuse pentru încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale va duce la evitarea unor eventuale abuzuri din partea unuia dintre soţi. Legiuitorul nu lasă loc de interpretări în cele mai semnificative domenii care ar putea fi direct afectate de încheierea unei convenţii matrimoniale şi anume: egalitatea dintre soţi (garantată şi de Constituţia României), autoritatea părintească (care este interdependentă de interesul superior al copilului) şi devoluţiunea succesorală legală (asupra căreia sunt tentaţi de multe ori să influenţeze soţii de rea-credinţă).
49. în opinia noastă, doritorii de a încheia o convenţie matrimonială ar trebui să acorde o atenţie sporită articolului 333 din Noul Cod civil, care reglementează clauza de preciput. Astfel, „(1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. (2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii. (3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei. (4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni. (5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.”
Prin urmare, soţii pot include în convenţia lor matrimonială o clauză prin care soţul supravieţuitor ar putea prelua, în natură, înainte de partajul succesoral, unele bunuri din proprietatea comună. Acest avantaj este unul reciproc întrucât, la nivel teoretic, nu se va putea stabili cu exactitate care dintre cei doi va fi soţul supravieţuitor. Pentru ilustrarea practică a importanţei clauzei de preciput aducem cazul unui soţ care decedează într-un accident rutier. în speţă, partenerii care au patru copii, toţi căsătoriţi, şi-au cumpărat o casă mică, în care au vrut să-şi petreacă ultimele zile din viaţă. Datorită clauzei de preciput, soţia poate continua să trăiască în casă şi eventual să o vândă, copii neavând nici un drept asupra imobilului. Această clauză poate fi de asemenea adoptată şi asupra altor bunuri, cum ar fi un fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri, un teren agricol sau forestier etc.
Deşi convenţiile matrimoniale nu reprezintă soluţia optimă pentru toate problemele legate de divorţ, considerăm că acestea au totuşi o influenţă benefică în cazul căsniciilor de scurtă durată, fără copii.
VIII. REGIMUL JURIDIC AL CONVENŢIEI MATRIMONIALE ÎN SISTEMUL DE COMMON LAW
1. Marea Britanie
50. Poziţia instanţelor engleze faţă de convenţiile matrimoniale, în ultimii ani, a fost îndreptată preponderent spre neexecutarea acestora. Ele au fost considerate contrare ordinii publice pentru mai multe motive: în primul rând, pentru că subminează instituţia căsătoriei prin prevederi vis-â-vis de divorţ; în al doilea rând, există un interes public în asigurarea financiară corespunzătoare a foştilor soţi, evaluată judiciar, în cazul în care părţile nu ajung la un consens; în al treilea rând, părţile nu pot exclude, prin convenţia lor matrimonială, competenţa instanţelor judecătoreşti în materia distribuirii bunurilor comune din căsătorie.
51. In speţa X v. X, un caz despre acordul financiar făcut în cadrul procedurilor de divorţ, dar apoi negat de către o parte, Judecătorul Munby a făcut următoarele observaţii despre convenţiile matrimoniale: „Este aplicabilă regula conform căreia orice acord sau aranjament asumat de către soţi, înainte sau în timpul căsătoriei, care prevede sau plănuieşte o separare între soţ şi soţie la o dată viitoare, este împotriva ordinii publice şi va fi lipsită de efecte. Un contract care-şi propune să priveze Curtea de o competenţă care i-a fost atribuită de lege este de asemenea contrar ordinii publice. Aşadar, un soţ nu-şi poate da acordul în mod valabil, expres sau tacit, fără a apela la instanţa de judecată, în privinţa întreţinerii sau a altor forme auxiliare de sprijin. O asemenea stipulare este contrară ordinii publice şi respectiv este inaplicabilă.”
52. Tradiţia instanţelor de divorţ engleze este îndreptată spre evaluarea tuturor bunurilor din căsătorie la momentul divorţului şi distribuirea lor în trei mase separate (câte una pentru fiecare soţ şi o masă de bunuri comune), în conformitate cu nevoile părţilor şi a copiilor. Această procedură este efectuată după anumite principii prestabilite şi considerăm că există motive întemeiate pentru care abordarea dată nu pare întotdeauna iraţională. în acest fel, impactul unei convenţii matrimoniale ar putea fi unul diferit în dependenţă de evenimentele care au loc mai târziu în viaţa familială a cuplului. De exemplu, un acord care ar avea o influenţă foarte sensibilă în primul an de căsătorie, ar deveni tot mai irelevant după naşterea copiilor, după 30 de ani de căsătorie, boală, faliment sau şomaj, aceştia fiind doar câţiva dintre factorii care pot afecta orice căsătorie, în orice moment. De aceea,
instanţele judecătoreşti engleze preferă să-şi păstreze puterile discreţionare intacte, fără eventuale limitări impuse de convenţiile matrimoniale încheiate de către părţi. Magistraţii nu vor ezita să ignore asemenea acorduri dacă decizia este considerată justă şi întemeiată. Cu toate acestea, există situaţii, pe care ne permitem să le catalogăm ca excepţionale, în care deciziile instanţelor britanice sunt în primul rând axate pe existenţa şi conţinutul convenţiei matrimoniale. Aspectele diferă de la caz la caz, instanţa de judecată fiind liberă de a face aprecierile necesare.
53. Secţiunea 25 din Matrimonial Causes Act 1973 reglementează deciziile Curţii şi dispune că ele nu pot fi ignorate. Instanţa de judecată la rândul ei nu poate face abstracţie de problemele descrise în secţiune, dar nici nu poate fi obligată să respecte termenii unui acord prenupţial. Secţiunea impune Curţii sarcina de a evalua: toate circumstanţele speţei şi, printre alte elemente, conduita fiecărei părţi, în cazul în care o asemenea conduită ar fi, în opinia Curţii, inechitabil de ignorat. Acelaşi act normativ (Matrimonial Causes Act 1973) stabileşte şi factorii care afectează importanţa convenţiei matrimoniale, inclusiv:
♦ dacă acordul a fost realizat în străinătate;
♦ dacă la semnarea contractului părţile s-au aflat pe poziţii de egalitate;
♦ durata căsătoriei;
♦ contribuţiile financiare făcute de către soţi;
♦ stipulaţiile făcute în contract cu privire la întreţinerea soţiei;
♦ intenţiile părţilor.
în legislaţia engleză faptele şi dovezile sunt cele care vor avea o relevanţă sporită în aprecierea dată de instanţă. în legătură cu convenţia matrimonială putem face o distincţie între: fapte care vizează încheierea acesteia şi fapte ulterioare, care ţin de efectele propriu-zise ale convenţiei, fiecare categorie fiind atent analizată în timpul procesului.
54. Instanţele judecătoreşti britanice au dat dovadă de prudenţă, impunând o gamă variată de măsuri protecţioniste în interesul echităţii, şi, prin urmare, convenţiile matrimoniale trebuie să fie gestionate cu atenţie pe tot parcursul procesului de elaborare pentru a se asigura că fiecare cerinţă legală şi de salvgardare este îndeplinită. în cazul S-v-S [1997], Curtea a luat în considerare conţinutul unui contract prenupţial între soţ şi soţie, iar în cazul K-v-K [2003], judecătorul a urmat dispoziţiile financiare exact aşa cum au fost redactate în contractul prenupţial, astfel economisind domnului K. milioane de lire sterline. Aceste cazuri reprezintă un reper în stabilirea câtorva criterii analizate de instanţele britanice actuale atunci când examinează convenţii matrimoniale, respectiv:
♦ dacă părţile au înţeles prevederile convenţiei matrimoniale;
♦ dacă părţile au beneficiat de consultanţă juridică;
♦ dacă au existat presiuni de a semna contractul;
♦ dacă declaraţiile financiare au fost complete;
♦ dacă admiterea convenţiei matrimoniale va cauza o inechitate.
55. Un exemplu bun de la mijlocul anilor "90, dat de instanţele din Marea Britanie în abordarea convenţiei matrimoniale, a fost furnizat de cazul F v. F (întreţinere financiară: active substanţiale). în speţă, ambii soţi erau de origine germană. Ei au încheiat o convenţie matrimonială care stipula că în caz de divorţ, soţia va primi un venit fix pe viaţă calculat la aceeaşi rată ca şi pensia plătită unui judecător pensionar al Curţii Federale Germane. Soţia era avocată stagiară în momentul începerii relaţiei între părţi, prin urmare, un asemenea venit era prevăzut pentru satisfacerea nevoilor ei rezonabile la acea vreme. în fapt, familia a avut un nivel de trai foarte ridicat în timpul căsătoriei. Conform estimărilor făcute de soţ, în ultimii ani de căsnicie cheltuiau peste 1.75 milioane de lire sterline anual. Noul nivel de trai al soţiei nu mai putea fi susţinut de veniturile pe care le avea un judecător. Mai mult decât atât, i-au fost încredinţaţi cei trei copii, care trebuiau să suporte o disproporţie senzaţională între standardul de viaţă de care s-ar fi bucurat soţul şi cel al soţiei, în cazul în care acordul ar fi fost respectat. în cadrul acţiunii de divorţ, soţul şi-a întemeiat argumentele pe prevederile convenţiei matrimoniale şi a încercat să aducă dovezi cu privire la efectele convenţiilor matrimoniale în legislaţia germană.
în Hotărârea sa, Domnul Judecător Thorpe, a declarat: „O condiţie specială care trebuie luată în considerare în acest caz este existenţa convenţiei matrimoniale. Nu există nici o îndoială asupra faptului că acordurile prenupţiale sunt obişnuite în societatea din care vin părţile, acest aspect fiind subliniat de către soţ în discursul său. Totodată, dacă convenţia ar fi de strictă aplicare, s-ar ajunge la un rezultat ridicol care ar limita drepturile pecuniare ale soţiei la echivalentul venitului unui judecător german, oricare ar fi acesta. Pe de altă parte, soţia a protestat împotriva circumstanţelor în care a fost semnat acordul. Drepturile şi responsabilităţile celor a căror afaceri financiare sunt reglementate prin statut, nu pot fi influenţate prea mult de nişte clauze contractuale care au fost concepute pentru controlul şi limitarea standardelor de aplicare universală în întreaga noastră societate. Se spune că în Germania, asemenea contracte ar fi aplicate strict împotriva soţiilor. Am refuzat de a mări arena acestor discuţii prin încuviinţarea probelor în domeniu de la experţii germani. Nu pot să cred că, chiar şi în Germania, soţia nu ar avea dreptul de a desfăşura un caz, fie că au existat unele inegalităţi în puterea de negociere, influenţă alternativă necuvenită, sau că acestea nu sunt compatibile cu politica socială germană. Drept efect al hotărârii mele nu voi acorda nici o pondere semnificativă acestor contracte.”
56. în noiembrie 1998, Guvernul a adoptat Supporting Families: un document de consultare cu privire la familie prin intermediul căruia s-a urmărit provocarea dezbaterilor publice referitoare la o serie de măsuri care, se spera că ar putea consolida familia. La momentul respectiv, Guvernul considera că încuviinţarea dată cuplurilor de a încheia acorduri scrise înainte de căsătorie, care din punct
de vedere juridic s-ar raporta la divorţ, ar reprezenta un avantaj. Raţionamentul care a stat în spatele acestei măsuri a fost acela de a oferi oamenilor mai multe opţiuni şi de a le permite să-şi trateze cu mai multă responsabilitate ordonarea propriei vieţi, ajutându-i să construiască o fundaţie solidă pentru căsnicia lor, prin încurajarea analizării aspectelor financiare cu care se pot confrunta ca soţ şi soţie, şi de a ajunge la un acord înainte de a se căsători. Cele 157 de persoane care au răspuns apelului lansat de Supporting Families şi-au împărţit opiniile după cum urmează: 80 au fost de acord cu utilitatea reglementării legale a convenţiilor matrimoniale; 77 au fost de părerea că acest lucru ar influenţa negativ aşteptările persoanelor care intenţionează să se căsătorească, iar Comisia Naţională a Femeilor şi-a însuşit o poziţie rezervată faţă de această problemă.
57. în opinia noastră, dacă Matrimonial Causes Act din 1973 va fi revizuit, modificat sau înlocuit, convenţia matrimonială va constitui un punct important al dezbaterilor care va trebui luat în considerare de către Parlamentul britanic. Ne întrebăm însă dacă Marea Britanie poate ignora prea mult timp acordurile care sunt atât de comune în alte ţări, inclusiv cele ale Uniunii Europene şi Commonwealthul Naţiunilor.
58. în pofida faptului că, în general, acordurile prenupţiale nu sunt considerate obligatorii pentru instanţele judecătoreşti de divorţ din Marea Britanie, există şi tendinţe moderne prin care se urmăreşte schimbarea acestei situaţii. Unul dintre factorii reprezentativi este creşterea caracterului internaţional al vieţii oamenilor. Acordurile prenupţiale sunt pe larg recunoscute în alte jurisdicţii - în special în Statele Unite ale Americii - motiv pentru care instanţele engleze le acordă o atenţie tot mai sporită.
59. în cele ce urmează, ne-am propus să ilustrăm tendinţele de abordare recentă a convenţiilor matrimoniale de către instanţele britanice prin intermediul unei speţe, cazul M vM (convenţie matrimonială) [2002]. În fapt, H şi W au încheiat o convenţie matrimonială în Canada, cu puţin timp înainte de căsătorie. W era însărcinată şi nerăbdătoare de a se căsători, iar H fusese căsătorit o dată şi din cauza experienţei neplăcute legată de divorţ nu a vrut să se recăsătorească fără un acord prenupţial (convenţie matrimonială). Acordul dispunea că H i-ar plăti lui W 275,000 £ în cazul în care relaţia ia sfârşit. După cinci ani s-au despărţit şi W a cerut o înţelegere de 1.3 milioane de lire sterline. Capitalul lui H la acel moment era de 7.5 milioane de lire sterline şi al lui W era de 300,000£. Curtea i-a atribuit lui W 875,000 lire sterline plus taxele de întreţinere şi de şcolarizare pentru copii. în acest caz W a primit o sumă mai mică din cauza existenţei
convenţiei matrimoniale, chiar dacă termenii convenţiei nu au fost susţinuţi. Acordul a fost considerat de către instanţa de judecată drept un factor important, dar acesta nu se poate suprascrie nevoilor şi corectitudinii. Judecătorul a decis că „ar fi nedrept faţă de H să se ignore existenţa convenţiei şi condiţiile sale, la fel cum şi pentru W ar fi nedrept să fie ţinută de respectarea strictă a termenilor acesteia”.
60. Totuşi, practica judiciară recentă indică faptul că Anglia se aliniază trendului susţinut de restul Europei, unde convenţiile matrimoniale sunt pe deplin recunoscute de mai mulţi ani. Cazul K-v-K [2003] a pregătit terenul pentru acest lucru, şi, în ianuarie 2008, cazul Crossley a confirmat importanţa vitală a contractelor prenupţiale în conservarea activelor familiale în conformitate cu legislaţia engleză.
Rezultatele unei noi abordări a convenţiilor matrimoniale în Marea Britanie devin tot mai vizibile. Vrem să menţionăm că recent, în iulie 2009, a fost creat un precedent judiciar de o valoare notabilă în această materie, ca urmare a hotărârii Curţii de Apel în cazul Radmacher care a confirmat valabilitatea convenţiei matrimoniale în Anglia şi Ţara Galilor. Curtea de Apel a arătat că, atunci când există un acord prenupţial, instanţele engleze pot avea o abordare pragmatică şi pot scurta circuitul normal al procedurilor judiciare, economisind timp, bani şi extenuarea emoţională a tuturor celor implicaţi (cuplurile au posibilitatea pe această cale de a evita stresul şi suferinţa considerabilă în cazul desfacerii căsătoriei), în acelaşi timp furnizând asigurări împotriva litigiilor costisitoare.
61. Convenţiile matrimoniale permit cuplurilor un anumit grad de auto-reglementare a propriilor afaceri financiare, fără a implica neapărat statul în cazurile nefericite de divorţ, şi acest lucru poate fi de o valoare enormă în eludarea necesităţii unui litigiu costisitor, îndelungat şi neplăcut, de vreme ce părţile au deja un acord cu privire la distribuţia activelor. Menţionăm însă că convenţia matrimonială va trebui să asigure corectitudinea repartizării bunurilor din căsătorie, dacă părţile au pretenţia ca instanţa judecătorească să pună în aplicare aranjamentele lor financiare private.
2. Statele Unite ale Americii
62. înainte de 1970, convenţiile matrimoniale prin care se prestabileau drepturile de proprietate după divorţ erau nule în tot cuprinsul SUA; mai multe instanţe se pronunţaseră ferm împotriva lor, apreciind că aceste înţelegeri (ca şi în Marea Britanie şi Irlanda) violează ordinea publică, prin previziunea rezultatelor patrimoniale ale divorţului. Câţiva ani mai târziu, o serie de instanţe americane au urmat precedentul creat de Curtea Supremă din Florida, aprobând validitatea
contractului prenupţial care includea clauze referitoare la un eventual divorţ, dispunând că înţelegerile de acest fel sunt regulamentare şi rezonabile deopotrivă.
în perioada cuprinsă între anii 1970 şi 1980, două evoluţii concurente au provocat schimbarea legislaţiei şi practicii în sensul începerii executării contractelor prenupţiale (convenţiilor matrimoniale) în anumite circumstanţe:
1) recunoaşterea faptului că divorţul a devenit epidemic în SUA;
2) modificările legislative prin care se încuviinţau orice motive de divorţ (aşa-numitele „divorţuri fără vină”);
3) unele hotărâri judecătoreşti de stat semnificative, care au recunoscut validitatea convenţiilor matrimoniale:
• Del Vecchio vs. Del Vecchio, 143 So.2d 17 (Fia. 1962);
• Osborne vs. Osborne, 428 N.E.2d 810 (Mass. 1981).
63. în 1976 aveau să se adopte aşa-numitele norme privind uniformizarea contractului prenupţial (Uniform Premarital Agreement Act - UPAAUWij, în fapt, un ghid de rezolvare a problemelor ce puteau fi ridicate justificat în cuprinsul unei înţelegeri premaritale. UPAA stabilea că înţelegerea premaritală se adresează, printre altele, modificării ori înlăturării suportului financiar dintre soţi şi că dispoziţiile ei se referă la soarta averii după separare, desfacerea căsătoriei ori deces, drepturile de proprietate şi procedurile de aplicare a asigurării pe viaţă a unuia dintre soţi. UPAA îngăduie viitorilor soţi să se înţeleagă şi asupra oricăror alte probleme, cu singurul amendament ca respectiva convenţie să nu încalce siguranţa publică ori normele privind legea penală şi să nu afecteze sub nici o formă drepturile copiilor. Astfel, s-a arătat că este valabil contractul prin care viitorii soţi prestabilesc religia copilului încă nenăscut, dar este nulă de drept clauza prin care unul dintre soţi se sustrage obligaţiilor de a contribui la creşterea şi educarea progeniturii.
64. Actualmente, în Statele Unite ale Americii acordurile prenupţiale (prenupţial agreements) sunt recunoscute în toate cincizeci de state şi Districtul Columbia. Majoritatea jurisdicţiilor cer întrunirea a cinci elemente pentru valabilitatea convenţiei matrimoniale, respectiv:
1) acordul trebuie să fie în scris (convenţiile matrimoniale încheiate în formă verbală sunt prohibite;
2) trebuie să fie executate voluntar;
3) convenţia trebuie declarată complet şi echitabil în momentul execuţiei;
4) acordul nu poate fi exorbitant;
5) ambele părţi trebuie să participe la redactarea înscrisului, care va avea forma „cerută pentru un act înregistrat”, un fel de declaraţie dată în faţa unui notar public.
In toate statele americane este interzisă reglementarea prin intermediul convenţiilor matrimoniale a problemelor legate de copiii din căsătorie, în special sunt prohibite dispoziţiile referitoare la custodie şi comunicare. Raţiunea acestor prevederi se întemeiază pe faptul că reprezintă nişte chestiuni delicate care trebuie soluţionate ţinând cont de interesul superior al copilului, şi nu de conţinutul unui acord prenupţial.
65. Unele state din SUA au adoptat ca regim legal comunitatea de bunuri care se va aplica în lipsa unei convenţii matrimoniale, printre acestea putem menţiona statul Arizona, California, Idaho, Louisiana, Nevada, New Mexico, Texas, Washington şi Wisconsin. Legislaţia lor dispune că în caz de divorţ, bunurile acumulate în timpul căsătoriei vor fi împărţite în mod egal. Alte state au o politică
s de împărţire a bunurilor pe baza unei distribuiri echitabile.
66. Dacă părţile hotărăsc să încheie o convenţie matrimonială fără a recurge la serviciile avocaţilor, vor trebui să respecte cerinţele speciale prevăzute de lege prin care sunt obligate să aibă consilieri independenţi, în cazul în care se limitează întreţinerea uneia dintre ele. La nivel procedural, vrem să menţionăm că în unele regiuni din Statele Unite, legiuitorul cere respectarea intervalului de şapte zile de la prezentarea convenţiei matrimoniale pentru prima revizuire, înainte ca părţile să o semneze, deşi nu există nici o cerinţă în sensul ca acest lucru să fie făcut cu un anumit număr de zile înainte de oficierea căsătoriei. Toate statele americane solicită ca acordul prenupţial să fie încheiat înainte de celebrarea căsătoriei, iar în multe dintre ele există cerinţa ca acordul să fie semnat cu cel puţin 24 de ore înainte de ceremonie. Trebuie să reţinem faptul că cu cât semnarea acordului prenupţial este mai aproape de data căsătoriei, cu atât mai probabilă este posibilitatea contestării acestuia.
67. Spre deosebire de alte ţări, care interzic sau refuză să aplice convenţiile matrimoniale, cele mai multe instanţe judecătoreşti şi corpuri legislative actuale din Statele Unite adoptă poziţia conform căreia convenţiile matrimoniale sunt executorii, dacă acestea îndeplinesc anumite cerinţe procedurale şi sunt încheiate valabil conform principiilor contractuale generale. Alţi factori care vor fi luaţi în
considerare sunt durata căsătoriei, existenţa copiilor şi în general corectitudinea de fond a acordului atât în momentul în care a fost încheiat, cât şi în cel în care este aplicat de către instanţele fiecărui stat, iar legiuitorul va promulga aceşti factori în propriul său mod.
68. în timp ce toate statele din SUA au recunoscut convenţiile matrimoniale într-o formă sau alta, este important să se ştie în care stat anume a fost întocmită convenţia şi unde cel mai probabil va fi aplicată, pentru că fiecare stat are legi proprii cu privire la domeniul şi punerea în aplicare a convenţiilor matrimoniale. Totuşi, după cum am menţionat mai devreme, există un acord uniform în acest sens (UPAA), adoptat de aproximativ 26 de state, însă fiecare dintre acestea a inclus modificări proprii în acord. Celelalte state au adoptat statute particulare sau aplică dreptul comun. Mai precizăm şi faptul că legiuitorul american a considerat oportună includerea unor reglementări referitoare la convenţia matrimonială şi în Constituţia Statelor Unite ale Americii, prin norme care se referă la dreptul persoanelor de a încheia contracte, protecţia şi executarea egală, procedura şi fondul procesului.
69. La fel ca şi în cazul dreptului continental, legislaţia SUA stipulează expres că încheierea convenţiei matrimoniale trebuie să fie urmată de o căsătorie valabilă. UPAA prevede punerea în aplicare a unei convenţii matrimoniale, chiar şi în cazul în care căsătoria este nulă, dar numai în situaţia în care părţile au fost căsătorite o perioadă îndelungată şi una dintre ele s-a bazat pe un acord în timpul căsătoriei.
70. Convenţiile matrimoniale americane acoperă frecvent drepturile şi obligaţiile părţilor nu doar în caz de divorţ, ci şi în caz de moarte; nu doar relaţiile patrimoniale dintre soţi (ca în sistemul de drept romano-germanic), ci şi relaţiile personale dintre aceştia; de aceea, textul convenţiei trebuie să fie realizat abia după o bună informare asupra tuturor aspectelor normative pe care le implică fiecare clauză din contract. O ultimă idee pe care ţinem să o precizăm aici se referă la faptul că uneori, negocierea convenţiei matrimoniale poate dura luni întregi, de aceea este indicat ca tratativele asupra prevederilor propriu-zise din convenţie să nu fie amânate pentru ultimul moment (aşa cum se întâmplă adesea).
71. în cazul existenţei unui element de extraneitate în prenupţial agreement, potrivit legii conflictuale americane, regula generală precizează că validitatea şi aplicabilitatea convenţiei este determinată de legea statului în care acest act se încheie (locus regit actum) sau legea specificată în convenţie, în cazul posibilităţii de a dispune în acest sens.
IX. CONCLUZII
în opinia noastră, încheierea convenţiei matrimoniale de către soţi contribuie la stabilitate în relaţiile lor patrimoniale, datorită reglementării aspectelor materiale de natură delicată, astfel încât atât în timpul căsătoriei, cât şi în caz de divorţ, vor fi cunoscute drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce revin fiecărui soţ, lucru benefic sub aspectul evitării certurilor relative la natura unor bunuri şi facilitării procedurilor îndelungate de partaj.
Nu vrem însă să insuflăm un punct de vedere greşit precum că încheierea unei convenţii matrimoniale este un lucru bun în orice căsnicie sau că este un lucru indispensabil pentru fiecare familie. în studiul de faţă am încercat să reflectăm obiectiv realitatea, aducând exemple în care acordul prenupţial a avut un impact pozitiv sau unul negativ asupra căsniciei, toate pentru a lăsa la libera apreciere a fiecăruia utilitatea instituţiei în cauză.
Totuşi voinţa soţilor în sensul de a-şi reglementa relaţiile patrimoniale nu are nici o valoare juridică dacă legea este una inflexibilă şi nu permite acest lucru. De aceea legiuitorului îi revine un rol important în construcţia analizată, prin punerea la dispoziţia părţilor a instrumentelor necesare în cazul în care este considerată oportună valorificarea acestor posibilităţi.
Ritmul alert al schimbărilor economice şi sociale survenite pe arena dreptului european şi a celui jurisprudenţial impune modificarea legislaţiei naţionale la acest capitol, iniţiativa fiind deja lansată de doctrinarii, juriştii şi practicienii autohtoni prin Noul Cod civil. Acest lucru este apreciabil, mai ales acum când România a aderat la Uniunea Europeană şi atât pretenţiile sociale, cât şi cele normative, sunt mai ridicate.
