Succesiunea asupra bunurilor Ierarhilor şi a monahilor
| Comentarii |
|
succesiunea asupra bunurilor Ierarhilor şi a monahilor,1. Succesiunea este unul dintre mijloacele importante de augmentare a patrimoniului bisericesc şi de dobândire a bunurilor temporale. încă de la începuturile creştinismului, credincioşii aveau posibilitatea de a lăsa, după moartea lor, bunurile Bisericii pentru cauze pioase, în timp ce o parte a trăitorilor creştini, şi anume monahii, îşi lăsau întreaga avere şi îmbrăţişau Biserica, pentru a asculta de cuvintele Mântuitorului: „să nu câştigaţi nici aur, nici argint, nici aramă pentru cingătoarele voastre, nici traistă în cale Proveniţi, începând din secolul VI-VII din rândul monahilor, episcopii şi alte persoane fizice ecleziastice, au fost supuşi aceloraşi reguli prin care în timpul vieţii lor şi după trecerea la cele sfinte, bunurile lor rămâneau Bisericii. Vom analiza în cele ce urmează succesiunea ierarhilor, precum şi renunţarea la bunuri (donaţie, testament) pe care novicii la calitatea de călugăr sunt obligaţi să o efectueze înainte de intrarea în cinul monahal.
2. Pauperitatea monahilor, temei al succesiunii. Fundamentul prin care monahii intrau în călugărie fără bunuri materiale este simplu: prin voturile
(schimele) monahale se cere: renunţarea la bunurile monahale - votul sărăciei, votul fecioriei şi votul ascultării. În vechime, intrarea în rândul religioşilor era asemănată cu o moarte civilă şi renaştere spirituală, acesta fiind unul dintre motivele pentru care călugării erau obligaţi ca, înainte de a depune voturile monahale, să renunţe prin donaţie sau prin testament la orice bunuri prezente şi viitoare.
în Biserica Ortodoxă Română, novicii sunt obligaţi, să depună, odată cu cererea scrisă adresată Chiriarhului având ca obiect intrarea în viaţa monahală, o declaraţie prin care arată că renunţă la averea sa donând-o rudelor sau mănăstirii, potrivit art. 16 lit. g) in fine din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor. Totodată, după depunerea voturilor monahale, conform art. 41 din acelaşi Regulament nu îi este îngăduit stareţului şi nici unui monah să posede bunuri personale ca: maşini, case, apartamente, garsoniere, terenuri ş.a. Această stare contravine rânduielilor vieţii mănăstireşti autentice şi voturilor monahale. Mai mult, plecând de la ideea că monahul nu are bunuri proprii, toate bunurile pe care le dobândeşte ulterior intrării în monahism intră direct în patrimoniul Mănăstirii de care aparţine potrivit art. 193 din noul Statut al BOR.
Este interesant de discutat congruenţa cu dreptul civil a normei prin care monahul renunţă la bunurile pe care le are şi, anticipat, la bunurile viitoare, în favoarea altor persoane. Potrivit dreptului privat, este interzisă renunţarea definitivă la patrimoniul personal (toate bunurile prezente sau viitoare). Considerăm că, din punct de vedere formal, pentru ca donaţia să fie validă, novicele va trebui să abdice la proprietatea fiecărui bun în parte, prin liberalităţi făcute în mod separat sau donaţia se poate efectua având ca obiect mai multe grupe de bunuri. S-a exprimat în doctrină opinia potrivit căreia donaţia ar îmbrăca ori forma unei donaţii pentru cazurile de moarte, ori a unei instituiri contractuale, deoarece se referă şi la bunurile viitoare ale călugărului.
La fel este situaţia şi în dreptul catolic, unde, înainte de primirea într-un institut religios, membrii vor ceda administraţiei mănăstirii bunurile pe care ei le doresc, dacă statutele institutului religios nu prevăd altfel, şi vor dispune în mod liber de uzul bunurilor lor şi de uzufruct: cel puţin înainte de a depune voturile
monahale, ei vor redacta un testament care va trebui să fie valid după regulile dreptului civil (can. 668 § 1 Codex Juris Canonici - în continuare „CIC”).
Până la depunerea voturilor, novicii au încă nuda proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, uzul sau uzufructul fiind constituit în favoarea altor persoane sau al ordinului de care aparţin. Motivul este că încă nu au primit voturile monahale mari şi ar putea părăsi ordinul, aşa încât îşi vor relua patrimoniul prin stingerea dezmembrărilor făcute.
Prin urmare, i se lasă religiosului cu voturi simple nuda-proprietate asupra bunurilor sale, dar el nu va trage nici un profit din ele din moment ce a depus votul pauperităţii, iar dispoziţiile luate la începutul vieţii religioase vor fi în general definitive sau vor fi modificate foarte rar şi cu mare greutate. Bunurile personale ale călugărului nu îi vor servi decât în cazul ieşirii din institut.
Orice schimbări în testamentul făcut în timpul noviciatului vor putea fi efectuate doar cu acordul Superiorului competent (can. 668 § 2 CIC), restrângându-se atributul de dispoziţie al novicelui.
Pe aceeaşi linie, can. 467 Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium (în continuare CCEO) prevede ca în termen de cel puţin 60 zile înainte de depunerea voturilor solemne, novicele trebuie să renunţe, în favoarea cui va vrea, la toate bunurile pe care le posedă, cu condiţia să intre efectiv în mănăstire (să aibă loc voturile). După aceea, se va pune în concordanţă cu legea civilă. Dacă ulterior depunerii voturilor mari, monahul va primi bunuri ca urmare a unui legat, donaţii, moştenire legală, acestea vor fi dobândite de mănăstirea sa (can. 468 § 1 CCEO), ca efect al pauperităţii.
Spre deosebire de CCEO, în Codul de Drept Canonic al Bisericii Latine se precizează că tot ceea ce dobândeşte religiosul prin munca sa personală sau în numele institutului va fi dobândit de către institut (v. can. 668 § 3 CIC). Bunurile care îi parvin prin orice modalitate, fie cu titlu de pensie, fie o rentă sau o sumă primită în urma unei asigurări, vor reveni de asemenea mănăstirii din care face parte, cât timp nu se dispune altfel prin normele constitutive ale respectivului ordin.
în concluzie, patrimoniul propriu al unui monah nu trebuie să crească pe perioada vieţii sale. Doctrina a opinat că acest principiu se referă mai mult la
sursele obişnuite de creştere a patrimoniului cum ar fi salariile, pensiile sau alte remuneraţii, mai mult sau mai puţin constante. In schimb, dacă creşterea patrimoniului provine dintr-o moştenire legală, de exemplu, aceasta nu se va cuveni institutului, călugărul putând să o testeze sau să o doneze la rândul său către moştenitorii, respectiv rudele sale.
Regulii conform căreia novicii ordinelor catolice îşi păstrează la început bunurile (prin nuda-proprietate) dar renunţă la posesia şi folosinţa lor prin dezmembrarea dreptului de proprietate, i se adaugă două derogări. Prima dintre ele se referă la situaţia unui novice care va trebui să renunţe în mod definitiv la toate bunurile sale înainte de intrarea într-un ordin care, potrivit statutelor sale, propagă sărăcia absolută (can. 668 § 4 CIC). în aceste ordine, din chiar momentul intrării ca novice, persoana fizică trebuie să nu deţină nici un bun, renunţarea fiind făcută, „pe cât este posibil” (cf. par. 4), în concordanţă cu dreptul civil.
Călugărul care trebuie să renunţe la bunurile sale în virtutea intrării într-un ordin care interzice orice formă de proprietate îşi pierde, potrivit normei citate, „capacitatea de a dobândi şi de a poseda” bunuri, aşa încât orice acte juridice încheie acea persoană fizică având ca obiect dobândirea de bunuri, acestea sunt invalide în ochii legiuitorului canonic. Textul legal devoluează toate bunurile dobândite spre institutul sau ordinul din care face parte (can. 668 § 5 CIC).
A doua derogare se formează în situaţia în care un religios aparţinând unui ordin care nu are în statutul său pauperitatea absolută doreşte să renunţe la toate bunurile sale, în condiţiile can. 668 § 4 şi 5 CIC. Situaţia este asemănătoare cu călugării pauperi, dar pentru renunţarea la toate bunurile este nevoie de consimţământul Superiorului Ordinului (în virtutea votului ascultării).
3. Succesiunea asupra bunurilor aparţinând episcopilor şi cardinalilor în Biserica catolică. în dreptul canonic al Bisericii catolice se prevede că episcopii şi cardinalii sunt obligaţi să îşi facă testament, cu respectarea regulilor dreptului civil, de o aşa manieră încât să se asigure că există o delimitare clară între bunurile proprii şi cele ale persoanei juridice publice pe care o păstorea, de a preciza destinaţia obiectelor sacre din posesia lor, asigurându-se în acelaşi timp că nu
vor fi utilizate în scopuri nedemne şi de a institui un executor testamentar, cu sau fără sezină, în scopul de a împărţi masa succesorală conform cotelor de succesiune, care va avea singur calitatea de a lua contact cu obiectele sacre ale
defunctului, precum şi cu documentele sale, nu numai cele personale, dar şi cele ale instituţiei de care au aparţinut. Prin testament va fi astfel definită sfera drepturilor şi funcţiilor executorului testamentar.
Cardinalii pot să lase testament, dar cu condiţia ca mobilierul sacru şi toate obiectele divine destinate cultului divin şi aflate în posesia cardinalului defunct care domicilia în Roma, cu excepţia inelelor, crucii pectorale şi a sfintelor relicve, trebuie atribuite sacristiei pontificale, oricare ar fi natura şi calitatea acestor venituri, dacă prelatul nu le-a donat sau lăsat prin testament unei biserici, mănăstiri, loc sacru, sau unei persoane ecleziastice sau religioase.
4. Succesiunea asupra bunurilor Ierarhilor şi călugărilor în dreptul bisericesc ortodox. Cazul clasic în care Biserica dobândeşte bunuri temporale prin intermediul succesiunii este cel al succesiunii bunurilor care aparţin monahilor şi ierarhilor. Pentru Biserica Ortodoxă, izvorul principal este format din dispoziţiile canonului 40 Apostolic, ale canonului 24 al Sinodului al IV local de la Antiohia şi în canoanele 22 şi 32 ale Sinodului local din Cartagina.
în aplicarea acestor canoane, Statutul BOR reglementează, în Partea IV-a, „Dispoziţii diverse”, Secţiunea D, art. 192-194, „Dispoziţii privind dreptul de succesiune al ierarhilor şi monahilor”. Aceste texte sunt continuatoarele vechilor art. 194-197 din anteriorul Statut, faţă de care sunt aduse numeroase modificări şi precizări. Considerăm totuşi că, atât în vechiul, cât şi în noul Statut, titlul sub-capitolului este greşit ales, deoarece, după cum vom vedea, se discută despre succesiunea la bunurile ierarhilor şi ale monahilor, şi nu despre calitatea acestora din urmă de a succede.
în ceea ce priveşte textele dreptului bisericesc ortodox referitoare la succesiunea la bunurile ierarhilor şi monahilor, trebuie să remarcăm faptul că, prin intrarea în vigoare a Noului Statut de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, consecutiv publicării sale în Monitorul Oficial nr. 50 din 22 ianuarie 2008, apare o situaţie de drept tranzitoriu, putând discuta despre:
a) succesiunile deschise sub imperiul vechiului statut, până la data de 22 ianuarie 2008, şi
b) succesiunile deschise şi care se supun prevederilor noului Statut, ulterior datei de 22 ianuarie 2008.
a) Succesiunile ierarhilor şi ale călugărilor deschise anterior datei de 22 ianuarie 2008
5. Sediul materiei. Potrivit art. 651 C. civ., „succesiunile se deschid prin moarte”, succesiunea fiind deschisă la data decesului lui de cujus. Astfel, legea aplicabilă până la data de 22 ianuarie 2008 este Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române din 1948.
Potrivit art. 194 din acest Statut, „Eparhiile au vocaţiune asupra întregii averi succesorale a ierarhilor lor şi se socotesc succesoare rezervatare a 1/2 din această avere, in cazul în care vin în concurs cu succesorii sezinari sau testamentari. Drepturile succesorilor sezinari sau testamentari se vor raporta numai asupra jumătăţii nerezervată eparhiilor şi sunt reglementate conform dispoziţiunilor Codului civil.”
Articolul 195 din Statutul 1948 prezintă bunurile care fac obiectul devoluţiunii către Biserică: „Biblioteca ierarhilor, precum şi toate odăjdiile şi obiectele de cult ale acestora nu intră în masa succesorală şi se dobândesc de drept în întregime de către eparhie.”
Art. 196 prezintă succesiunea legală după monahi sau monahii, astfel: „Averea monahilor şi monahiilor adusă cu dânşii în mănăstiri, ca şi cea dobândită în orice mod în timpul monahismului, rămâne întreagă mănăstirii de care ţine”, iar art. 197 dispune că „Ierarhii pensionaţi, retraşi sau demisionaţi sunt obligaţi a locui în mănăstirea de la care au metania, sau în aceea ce li se va destina de Sf. Sinod, iar după moarte averea lor e supusă dispoziţiunilor din art. 194 şi 195”.
6. Calitatea de Ierarh şi provenienţa bunurilor. Normele canonice arătate mai sus comportă câteva observaţii. Din textul art. 194 al Statutului Biserici Ortodoxe Române din 1948 reieşea calitatea de succesor a Eparhiei la bunurile din masa succesorală ale Ierarhului care a păstorit-o. Deşi textul este destul de confuz, considerăm că vocaţia universală la succesiune (la întreaga avere a defunctului) a Eparhiei, persoană juridică publică de drept canonic, se întinde atât la succesiunea legală, ab intestat, cât şi la succesiunea testamentară.
Acest drept la succesiune al Eparhiilor este fundamentat pe doi factori: unul este cel derivat din calitatea de Ierarh al lui de cujus, iar al doilea este circumscris naturii bunurilor aflate în masa succesorală.
Prin noţiunea de Ierarh, în sensul normei legale, se înţelege calitatea de conducător al acelei Eparhii, privită în sensul său larg (Episcop, episcop vicar, Arhiepiscop, Mitropolit, Patriarh), în timp ce bunurile care formează masa succesorală sunt date de bunuri proprii ale persoanei fizice, bunuri ecleziale (aici
intră şi bunurile sacre şi bunurile preţioase care îi servesc Ierarhului în oficierea slujbelor, cărţile de cult, icoane, odăjdii), precum şi bunurile dobândite de către acesta din momentul intrării în monahism, pe toată perioada monahismului şi a îndeplinirii demnităţii de Ierarh. Aceasta înseamnă că vor intra în masa succesorală şi bunurile primite de Ierarh prin efectul unei moşteniri legale sau printr-un legat în perioada monahismului, dacă nu renunţă la calitatea de moştenitor. Teoretic, potrivit art. 16 lit. g), teză finală, al Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale, coroborat cu art. 41 din acelaşi act canonic normativ, călugărul nu poate deţine alte bunuri după depunerea voturilor monahale, aşa că, în principiu, masa succesorală nu va conţine multe active, mai ales că la intrarea în noviciat monahul renunţă la toată averea sa.
7. Calificarea succesiunii Eparhiei. Având în vedere natura, provenienţa bunurilor, precum şi calitatea pe care o avea de cujus considerăm că în cazul dreptului succesoral al Eparhiei la averea Ierarhului ne întâlnim cu un caz de succesiune anomală.
Privită ca o excepţie de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, succesiunea anomală este în afara regulilor succesiunii legale de drept comun, reglementată de prevederile Codului civil, bazându-se pe natura sau provenienţa bunurilor succesorale, fără a ţine seama de regulile devoluţiunii legale ordinare.
O altă particularitate creată de acest tip de succesiune se referă, în cazul nostru, la faptul că ea creează drepturi succesorale unei persoane juridice, alta decât Statul, în sfera moştenirii legale.
Calitatea de moştenitoare legală a Eparhiei provine din interpretarea art. 194 din Statut; deşi textul articolului vorbeşte despre „moştenitori sezinari sau testamentari”, precum şi de „rezervă succesorală” a Eparhiei, considerăm că, prin acordarea de către legiuitor a vocaţiei la întreaga avere succesorală, se creează o
capacitate succesorală a Eparhiei la moştenirea legală. Mai mult, opinia noastră este întărită şi de exprimarea defectuoasă a legislatorului, care discută de moştenitorii sezinari sau testamentari, arătând că sunt categorii distincte, dar nu face amintire de cei legali, cum ar fi fost mai corect; pe de o parte, sfera succesorilor sezinari nu este congruentă cu categoria erezilor rezervatari, iar pe de altă parte, sintagma „succesoare rezervatară” asupra a 1/2-a parte cuprinde, în opinia noastră, atât cota de moştenire legală (în situaţia unei moşteniri legale), cât şi rezerva succesorală (în cazul existenţei unui testament).
Prin urmare, în situaţia lipsei unui testament şi a deschiderii unei succesiuni ab intestat, Eparhia are calitatea de succesoare legală, în virtutea succesiunii anomale reglementate de art. 194. Din analiza textului, pot rezulta două rezolvări distincte, izvorâte, din păcate, din neglijenţa legiuitorului:
A) Astfel, într-o primă interpretare, se poate susţine că, în cazul unei succesiuni legale, Eparhia, în calitatea sa de moştenitor legal, va avea cota de 1/ 2-a parte în condiţiile în care la succesiune vin şi moştenitorii legali sezinari, şi anume: erezii din clasa I, potrivit art. 669 C. civ., adică descendenţii direcţi (fii, fiice, indiferent dacă sunt născuţi din sau din afara căsătoriei, copii adoptaţi cu efecte restrânse sau depline, urmaşii acestora la infinit), ascendenţii privilegiaţi din clasa a Il-a de moştenitori (tata şi mama defunctului), precum şi ascendenţii ordinari din clasa a IlI-a de moştenitori, toate categoriile de moştenitori având sezina.
Din alegerea moştenitorilor sezinari ca erezi legali, se pare că legiuitorul a ales o cale de exheredare legală a categoriilor de succesibili care nu au sezina la deschiderea succesiunii, fiind aici vorba de colaterali privilegiaţi şi cei ordinari. Considerăm discutabilă soluţia aleasă, ca neavând nici un fundament logic, includerea colateralilor privilegiaţi şi ordinari între clasele care pot devolua fiind posibilă doar în ipoteza în care s-ar considera că noţiunea de sezinari ataşată moştenitorilor din art. 194 s-ar referi, prin eroare, la moştenitorii legali. Credem că se impune, în interpretarea acestei norme, renunţarea la termenul de sezinari,
trimiterea la clasele legale de succesibili, precum şi stabilirea cotei Eparhiei în concurs cu fiecare clasă de succesibili ab intestat.
La fel ca şi în cazul altor soluţii alese de legiuitor (concurenţa dintre ascendenţii şi colateralii privilegiaţi în situaţia clasei a Il-a de devoluţiune, sau în ipoteza drepturilor succesorale speciale ale soţului supravieţuitor), Eparhia va veni în concurs cu fiecare clasă de moştenitori legali care au sezina (dacă cei care fac parte din respectivele clase nu sunt renunţători, nedemni, nerezervatari exheredaţi, decedaţi, cota fiind neschimbată, şi anume de 1/2 din masa succesorală, respectate fiind principiile priorităţii claselor de moştenitori, al proximităţii gradelor de rudenie şi cel al împărţirii pe capete.
Cu alte cuvinte, cota de moştenire cuvenită Eparhiei asupra masei succesorale rămasă după decesul Ierarhului, în concurs cu fiecare clasă de erezi sezinari, restrânge sau aneantizează drepturile moştenitorilor legali.
B) Analiza aceluiaşi text relevă o altă interpretare a sferei dreptului la succesiune a Eparhiei, şi anume aceea potrivit căruia Eparhia este, în situaţia moştenirii ab intestat, singura moştenitoare legală, cu excluderea totală a claselor de moştenitori prevăzute de Codul civil. Numai în cazul existenţei unui testament făcut de de cujus se va aplica rezerva succesorală stabilită în favoarea Eparhiei, în cota de 1/2-a parte. Rezultată din economia textului, soluţia pare mai plauzibilă, deoarece are un corespondent în art. 196 din Statut, care devoluează în întregime averea călugărilor defuncţi către mănăstirea de care au aparţinut şi are la bază exprimarea principiului pauperităţii. Considerăm că aceasta ar fi interpretarea corectă a textului legal, pe care o susţinem fără rezerve.
In virtutea art. 195, Eparhia are un drept special la biblioteca ierarhilor, precum şi toate odăjdiile şi obiectele de cult ale acestora, care astfel nu intră în masa succesorală. Acest drept special, asemănător dreptului soţului supravieţuitor reglementat de art. 5 din Legea nr. 319/1944, are ca obiect anumite bunuri
comune (cărţile care nu sunt sacre sau preţioase din biblioteca personală a lui de cujus), bunurile sacre şi bunurile preţioase, precum şi bunurile care, prin natura şi afectaţiunea lor, au fost destinate exercitării funcţiei de Ierarh.
în ipoteza succesiunii testamentare, Eparhia este, potrivit art. 194, considerată succesoare rezervatară asupra 1/2 din averea defunctului Ierarh, în concurs cu succesorii sezinari sau testamentari. Remarcăm din nou imprecizia şi neglijenţa terminologică a acestui articol: probabil legiuitorul se referă la succesorii rezervatari, şi reduce sfera lor doar la cei sezinari (descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi), dar se impunea stabilirea exactă a rezervatarilor în acest caz.
Astfel, considerăm că de lege lata, cotitatea disponibilă în cazul existenţei legatarilor universali sau cu titlu universal este de 1/2, iar rezerva succesorală de 1/2 se cuvine în totalitate Eparhiei, dacă nu există moştenitori rezervatari în sensul art. 194 (descendenţii şi ascendenţii ordinari - sezinari). în situaţia în care există şi moştenitori rezervatari, rezerva lor succesorală se va raporta numai asupra jumătăţii nerezervată eparhiilor, potrivit art. 194 alin. 2.
O problemă interesantă se ridică atunci când la succesiune vin un legatar universal, Eparhia şi trei copii ai defunctului Ierarh. Potrivit art. 841 C. civ. rezerva copiilor este de 3/4 iar cotitatea disponibilă de 1/4. Prin intervenţia normei speciale se va raporta prima dată din masa succesorală rezerva de 1/2 parte cuvenită Eparhiei, iar drepturile succesorale ale descendenţilor rezervatari se vor reduce de la 3/4 la 1/4, aceasta funcţionând ca o exheredare legală parţială. în exemplul dat legatarul universal nu va primi nimic din succesiune.
Teoretic, în calitatea sa de moştenitoare rezervatară, Eparhia are posibilitatea să ceară reducţiunea liberalităţilor excesive chiar anterioare intrării în monahism, măsură care nouă ni se pare departe de spiritul normei canonice. Potrivit art. 16 lit. g) coroborat cu art. 41 din Regulamentul Vieţii Monahale, precum şi în baza canoanelor Sinoadelor Ecumenice, Biserica îşi constituie dreptul de succesiune numai raportat la bunurile dobândite de Ierarh în timpul vieţii monahale. Deşi există obligaţia novicilor de a lăsa în urma lor toată averea în momentul intrării în monahism, pe perioada vieţii călugăreşti în patrimoniul acestora pot intra bunuri temporale, care fac obiectul vocaţiei la succesiune a Eparhiei, şi asupra cărora se constituie rezerva succesorală. Prin urmare, considerăm că se impune limitarea rezervei succesorale a Eparhiei doar la bunurile dobândite în timpul vieţii monahale de către Ierarhi.
8. Succesiunea mănăstirilor la averea călugărilor. Un alt caz de succesiune anomală este cel prevăzut în art. 196 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 1948: „Averea monahilor şi monahiilor adusă cu dânşii în mănăstiri, ca şi cea dobândită în orice mod în timpul monahismului, rămâne întreagă mănăstirii de care ţine”. După cum se poate observa, Mănăstirea, persoană juridică canonică
de drept public, are vocaţie la succesiunea monahilor şi a monahiilor. Dreptul succesoral al Mănăstirii exclude atât clasele de moştenitori legali cât şi categoriile de moştenitori rezervatari prevăzute de dreptul civil, rezerva succesorală acoperind întreaga succesiune. Pe cale de consecinţă, legatul făcut de monah unei alte persoane decât instituţia de care aparţine nu produce efecte juridice fiind golit de acţiunea rezervei succesorale a Mănăstirii.
Ca o excepţie, ierarhii pensionari sau retraşi la Mănăstire, deşi călugări, puteau să testeze în limitele cotităţii disponibile prevăzute de art. 194 şi art. 197 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 1948.
b) Succesiunile ierarhilor şi ale călugărilor deschise ulterior intrării în vigoare a Statutului Bisericii Ortodoxe Române - 22 ianuarie 2008
9. Sediul materiei. Potrivit prevederilor Părţii a IV-a a Statutului Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, Secţiunea D ,Dispoziţii privind dreptul de succesiune al ierarhilor şi al monahilor", art. 192, “Eparhiile au vocaţie asupra tuturor bunurilor succesorale ale ierarhilor lor”.
Totodată, art. 193 din noul Statut dispune că „Bunurile călugărilor şi călugăriţelor aduse cu dânşii sau donate mănăstirii la intrarea în monahism, precum şi cele dobândite în orice mod în timpul vieţuirii în mănăstire rămân în totalitate mănăstirii de care aparţin şi nu pot face obiectul revendicărilor ulterioare
Art. 194 arată că Pentru ierarhii pensionaţi sau retraşi, Sfântul Sinod va reglementa drepturile acestora în conformitate cu prevederile statutare şi regulamentare bisericeşti.
Astfel, începând cu data de 22 ianuarie 2008, se aplică prevederile noului Statut al Bisericii Ortodoxe Române tuturor succesiunilor deschise de la această dată. La fel ca şi în vechiul Statut, sfera persoanelor cărora li se vor aplica aceste norme este formată din Ierarhi, călugări şi călugăriţe.
Din nou, şi în această reglementare putem vorbi despre o succesiune anomală a Eparhiei, respectiv mănăstirii, asupra „tuturor” bunurilor Ierarhilor. La o primă vedere, rezultă că vocaţia Eparhiei ar fi asupra tuturor bunurilor ierarhilor (potrivit art. 192), dar considerăm că art. 193 circumscrie masa succesorală doar la bunurile aduse cu dânşii sau donate mănăstirii la intrarea în monahism, precum şi cele dobândite în orice mod în timpul vieţii monahale.
Asupra acestor bunuri însă, Eparhia - pentru Ierarhi - şi mănăstirea - pentru monahi şi monahii - au vocaţie atât în cadrul moştenirii ab intestat, cât şi a celei testamentare, cu excluderea totală a oricăror clase de moştenitori legali şi cu aneantizarea oricărei rezerve succesorale prevăzute de Codul civil. Deşi se aduc importante modificări faţă de prevederile Statutului anterior (e.g. suprimarea
normei referitoare la confuzia dintre moştenitorii sezinari cu cei rezervatari şi cu cei legali), şi aceste dispoziţii noi nu fac o delimitare clară intre cele două tipuri de succesiuni.
Astfel, din tăcerea legii, singurele concluzii care pot fi trase sunt acelea conform cărora Eparhia, respectiv mănăstirea, sunt unicele persoane care au vocaţie la moştenire, atât în cazul succesiunii legale, cât şi a celei testamentare, având ca obiect bunurile identificate în art. 192 raportat la 193 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române. Prin urmare, un legat instituit de defunctul Ierarh sau călugăr având ca beneficiar o terţă persoană decât Eparhia sau mănăstirea, va fi valabil, fiind însă golit de conţinut prin aplicarea dreptului special al acestor persoane juridice la moştenire. Legatarul ar putea culege bunurile doar în cazul renunţării la succesiune a Eparhiei sau mănăstirii. în cazul renunţării la succesiune a Eparhiei sau a mănăstirii, moştenirea va fi declarată vacantă şi va fi culeasă de către Stat potrivit art. 680 C. civ.
O atenţie specială trebuie dată art. 193 in fine din Statut, care prevede: „bunurile călugărilor şi călugăriţelor aduse cu dânşii sau donate mănăstirii la intrarea în monahism, precum şi cele dobândite în orice mod în timpul vieţuirii în mănăstire rămân în totalitate mănăstirii de care aparţin şi nu pot face obiectul revendicărilor ulterioare. ”
Din nou, trebuie să remarcăm în sens negativ majora imprecizie a textului şi a termenilor juridici folosiţi, precum şi incongruenţa cu principiile dreptului civil. Astfel, dacă se interpretează ad litteram textul art. 193, ar rezulta că terţii nu ar mai putea folosi acţiunea în revendicare, indiferent de modalitatea în care bunul lor a intrat în posesia călugărului şi, ulterior, în acela al mănăstirii.
Exemplificând, ar rezulta că, bunăoară, un bun mobil asupra căruia s-ar face în mod normal aplicarea art. 1909 alin. 2 C. civ. (călugărul fiind de rea credinţă, hoţ sau găsitor care ulterior a donat sau lăsat prin legat bunul mănăstirii, sau bunul se găseşte în inventarul masei succesorale), nu ar mai putea fi recuperat de adevăratul proprietar în termenul de decădere de 3 ani prin intermediul acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, întrunirea condiţiilor din art. 1909 alin. 1 C. civ., în ipoteza bunei credinţe a mănăstirii, duce automat la dobândirea proprietăţii asupra unui bun mobil, nefiind necesară prevederea imposibilităţii admiterii unei acţiuni în revendicare. La fel, art. 1910 C. civ. nu are nicio relevanţă, date fiind circumstanţele prevăzute de art. 193 din Statut (bunul să intre în patrimoniul mănăstirii provenind de la un călugăr sau călugăriţă, acesta/aceasta jucând eventual rolul dobânditorului de bună-credinţă cumpărător al bunului de la un bâlci sau târg).
Mai grav, analiza strictă a textului relevă că nicio acţiune în revendicare imobiliară sau mobiliară nu ar fi posibilă, odată ce bunul a intrat în patrimoniul mănăstirii printr-una dintre formele specificate de art. 193 din Statut; în acest caz, interdicţia este în conflict total cu ce înţelege dreptul civil prin apărarea
dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare, încalcă total prevederile referitoare la prescripţia achizitivă şi nu respectă prevederile art. 44 alin. 2 din Constituţie: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Din aceste motive, considerăm că accepţiunea dată de legiuitorul canonic, prin referire la revendicare, nu poate fi luată în considerare.
O altă interpretare posibilă ar fi cea a analizării sintagmei „revendicare” prin prisma discuţiei asupra irevocabilităţii liberalităţilor prin acte între vii sau mortis causa având ca beneficiar mănăstirea. Citită în această cheie, norma pare a avea un sens juridic: toate donaţiile anterior intrării în monahism a donatarului vor deveni irevocabile din momentul „morţii civile” a acestuia, mănăstirea culegându-le fie în calitate de donator - bunurile donate mănăstirii la intrarea în monahism”, fie de legatar sau succesor anomal. Prin urmare, donatorul iniţial nu va putea să se prevaleze faţă de călugăr de cazul de revocare a donaţiei prevăzut în art. 825 C. civ., (stipularea reîntoarcerii convenţionale a bunurilor dăruite pentru cazul în care donatarul ar muri înainte de donator, chiar dacă lasă descendenţi, sau pentru cazul de predeces al donatarului).
10. Probleme de drept tranzitoriu. Din punct de vedere al dreptului tranzitoriu, este de remarcat că succesiunilor Ierarhilor şi călugărilor aparţinători Bisericii Ortodoxe Române li se aplică mai multe norme, în speţă vechiul şi noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române, data abrogării primului şi a intrării în vigoare al celui de-al doilea fiind 22 ianuarie 2008.
Conform art. 651 C. civ., succesiunea se consideră deschisă la momentul decesului persoanei a cărui masă succesorală va fi supusă devoluţiunii. Potrivit principiilor de drept tranzitoriu, succesiunea va fi guvernată de legea în vigoare la momentul decesului lui de cujus. Dacă ulterior, apare o nouă lege care reglementează succesiunea, drepturile persoanelor care au fost chemate la o succesiune deja deschisă rămân neatinse, legea nouă având doar aplicabilitate imediată pentru succesiunile deschise sub imperiul ei.
în cazul nostru, trebuie să decelăm însă, pe de o parte, între succesiunile legale deschise anterior datei de 22 ianuarie 2008 şi a testamentelor Ierarhilor redactate ulterior acestei date, şi pe de altă parte între succesiunile,ab intestat deschise după 22 ianuarie 2009 şi succesiunile testamentare deschise sub imperiul noului Statut BOR dar în baza unor testament anterioare. ,
Astfel, având în vedere succesiunile legale deschise anterior datei de 22 ianuarie 2009, drepturile succesorale ale Eparhiei sau mănăstirii sunt reglementate de vechiul Statul, indiferent dacă dezbaterea ei se realizează sub imperiul noului Statut, potrivit principului tempus regit factum. Chiar dacă sub imperiul noului Statut BOR drepturile Eparhiei sunt mai extinse, lipsirea vocaţiei la succesiune a moştenitorilor legali prevăzuţi de Codul Civil este doar redusă, şi nu aneantizată ca în noul Statut.
în ceea ce priveşte testamentele redactate anterior datei de 22 ianuarie 2009, aplicabile unor succesiuni deschise însă după această dată, problema trebuie nuanţată. Situaţia moştenitorilor testamentari este reglementată de două jaloane juridice: întocmirea testamentului şi deschiderea succesiunii (decesul testatorului). Fiecare dintre aceste elemente va fi guvernat de legea în vigoare la data la care s-a produs; aşadar, condiţiile de valabilitate ale testamentului legate de forma sa şi de fond, precum şi capacitatea testatorului, vor fi reglementate de Vechiul Statut611. Pe de altă parte însă, drepturile succesorale ale legatarilor sunt guvernate de noul Statut, aplicabil ca normă momentului decesului testatorului, chiar dacă aceasta înseamnă caducitatea clauzei testamentare prin care beneficiarii testamentului, alţii decât Eparhia sau mănăstirea, ar fi venit la masa succesorală rămasă după Ierarhul sau monahul defunct.
11. Succesiunile călugărilor şi ierarhilor sub imperiul Noului Cod Civil.
Aprobat de Guvern şi adoptat de Parlament în urma asumării răspunderii Guvernului prin Legea nr. 287/2009, Noul cod civil aduce modificări şi înnoiri substanţiale în materia dreptului privat, preluând multe prevederi din Codurile civile moderne ale sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI (Codul civil Quebec, Codul civil brazilian) sau din Codurile civile modificate de-a lungul timpului (Codul civil spaniol, Codul civil francez, Codul civil Italian, Codul civil german, precum şi importante documente internaţionale şi norme comunitare.
Cartea a IV-a a Noului Cod civil este intitulată „Despre moştenire şi liberalităţi”, prezentând într-o manieră modernă, întemeiată, opiniile doctrinare şi dezvoltările jurisprudenţiale ce au îmbogăţit vechiul cod, instituţiile dreptului succesoral.
într-o succintă trecere în revistă, Codul precizează condiţiile nedemnităţii succesorale (introducând legislativ noţiunea de nedemnitate judiciară) - art. 958, 959 N. C. civ., şi efectele ei (art. 960 N. C. civ), reintroduce în corpul normei codiciale, alături de ceilalţi moştenitori legali, pe soţul supravieţuitor (Cap. III, Secţiunea I, art. 970-974 N. C. civ.), fixează vocaţia succesorală a celorlalte clase de erezi legali (art. 975-983 N. C. civ.), cristalizează dezvoltările doctrinale referitoare la substituţiile fideicomisare (art. 993-1000 N. C. civ.), la revizuirea
condiţiilor şi sarcinilor (1006-1008 N. C. civ.) şi introduce inspirat interesanta noţiune de liberalitate reziduală (art. 1001-1005 N. C. civ.).
In ceea ce priveşte succesiunea testamentară, se reformulează definiţiile vechiului Cod, criticate de doctrină, relativ la legatele universale şi cele cu titlu universal (art. 1056, 1057 N. C. civ.), se defineşte dezmoştenirea directă sau indirectă şi se prezintă efectele sale (art. 1074-1076 N. C. civ.) şi se aduc importante precizări noţiunii şi întinderii rezervei succesorale (art. 1086, 1088 N. C. civ.), cotităţii disponibile (1089 N. C. civ.), reducţiunii liberalităţilor excesive şi efectelor sale (art. 1091-1099 N. C. civ.) De asemenea, se instituie o distincţie clară între raportul donaţiilor şi cel al datoriilor.
Cu toate acestea, Noul Cod civil perpetuează clivajul informaţional dintre dispoziţiile speciale conţinute de Codurile canonice şi statutele cultelor religioase şi normele dreptului civil, nefiind introduse în corpul său, deşi Codurile Canonice ale Bisericilor Catolice şi ale Bisericii Unite cu Roma fac parte din dreptul intern, în baza prevederilor Legii Cultelor iar Statutul Bisericii Ortodoxe Române este nou, intrând în vigoare la începutul anului 2008. Chiar dacă nu se preiau norme juridice referitoare la succesiunea specială a călugărilor şi Ierarhilor şi la capacitatea Bisericii (prin persoanele sale de drept public canonic), o trimitere la normele canonice, parte integrantă a sistemului juridic român, ar fi fost binevenită.
în tăcerea Codului, considerăm că opiniile noastre referitoare la aplicabilitatea prevederilor Codex Juris Canonici, ale Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium şi ale Statutului Bisericii Ortodoxe Române din 2008 şi în condiţiile apariţiei Noului Cod civil sunt perfect sustenabile.
Astfel, şi în condiţiile succesiunii legale prevăzute de Noul Cod civil, având în vedere calitatea de Ierarh sau călugăr şi provenienţa bunurilor, Eparhiile, respectiv mănăstirile, sunt beneficiarele unei succesiuni anomale în virtutea căreia au vocaţie la întreaga masă succesorală a defunctului, compusă din bunurile aduse cu dânsul sau donate mănăstirii la intrarea în monahism, precum şi cele dobândite în orice mod în timpul vieţuirii în mănăstire (după cum prevede, pentru monahi, art. 193 din Statutul BOR).
Putem discuta şi aici de o exheredare legală, atât în succesiunea legală, cât şi în cea testamentară. Moştenitorii legali sau eventualii legatari nu pot avea vocaţie la succesiune chiar în ipoteza unei ultime manifestări de voinţă a defunctului în acest sens, deoarece exheredarea se aplică ope legis şi nu funcţionează după principiul instituţiei dezmoştenirii, prevăzută în Noul Cod civil în art. 1074-1076, unde vorbim de o dispoziţie specială testamentară prin care testatorul, în mod
direct sau indirect, îi înlătură de la moştenire, total sau parţial, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii legali.
în ceea ce priveşte coliziunea dintre normele speciale canonice cuprinse în Codurile latine şi orientale catolice, precum şi în actualul Statut al Bisericii Ortodoxe române, şi Noul Cod civil în materia rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile, opinăm că acestea din urmă nu se aplică în materia succesiunii anomale despre care discutăm.
Prin urmare, raportat strict la bunurile aduse în monahism de Ierarh sau călugări, donate mănăstirii, Bisericii (prin persoanele sale juridice de drept public) sau Eparhiei păstorite, sau asupra bunurilor dobândite în orice mod în timpul vieţuirii monastice şi de care Ierarhul sau călugărul nu a dispus în timpul vieţii în favoarea altor persoane, la momentul deschiderii succesiunii, niciun moştenitor rezervatar nu poate avea vocaţie la succesiune.
12. Concluzii. Succesiunea asupra bunurilor Ierarhilor şi a monahilor este supusă unor reguli speciale, care creează, în cazul devoluţiunii legale, o succesiune anomală în favoarea Eparhiei, respectiv a mănăstirii, cu excluderea totală a moştenitorilor legali. Norme necunoscute doctrinei civile contemporane, regulile de devoluţiune se completează cu dispoziţiile referitoare la moştenirile ab infestat, în care nu se aplică textele Codului civil referitoare la rezerva succesorală. Astfel, după intrarea în monahism, dispare, pentru bunurile dobândite de de cujus, vocaţia succesorală a erezilor stabiliţi după regulile dreptului civil laic, chiar şi legatele în favoarea unor asemenea succesori fiind golite de conţinut de vocaţia Eparhiei la întreaga succesiune. Normele arătate mai sus sunt perfect aplicabile, deşi par exotice, tocmai deoarece Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, prevede în art. 8 alin. 3, art. 27 alin. 1 şi în art. 31 alin. 1, dreptul cultelor de a-şi reglementa singure regimul bunurilor, prin statute sau coduri canonice, supuse recunoaşterii prin Hotărâre de Guvern în baza art. 48 alin. 3 din lege.
